După Pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, mulţi veneau la credinţă prin cuvintele şi minunilor Sfinţilor Apostoli. Înmulţindu-se astfel numărul ucenicilor, Apostolii au ales şapte bărbaţi „plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune”, pe care i-au hirotonit şi, prin ei, s-a făcut început treptei diaconiei în Biserică. Cuvântul „diacon” înseamnă „slujitor”, deoarece diaconii erau rânduiţi să le fie spre ajutor Apostolilor în slujirea fraţilor la mesele de obşte şi la împărţirea milosteniilor către văduve şi săraci. Ei predicau, de asemenea, cuvântul Evangheliei, botezau şi ajutau la săvârşirea rugăciunilor şi a Euharistiei în Biserica din Ierusalim. Cel mai de seamă dintre aceşti şapte diaconi era Sfântul Ştefan, tânăr plin de Duhul Sfânt, care făcea minuni şi propovăduia cu îndrăzneală credinţa în Iisus Hristos, dovedind-o din Sfintele Scripturi.

La scurt timp după aşezarea lui în slujirea aceasta, unii din sinagoga zisă „a liberţilor, şi a cirenenilor, şi a alexandrinilor, şi a celor din Cilicia şi din Asia” au început a se sfădi cu Ştefan, tăgăduind propovăduirea sa. Cum Ştefan apăra credinţa cea adevărată cu privire la Mântuitorul Hristos, Care S-a născut din pururea Fecioara Maria, S-a răstignit pentru păcatele întregii omeniri şi S-a înălţat la ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui ceresc, iudeii s-au hotărât să-l piardă. Sfântul Ştefan a fost învinuit de blasfemie împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu şi dus în faţa sinedriului spre a fi judecat. Au fost aduşi martori mincinoşi care să spună că l-au auzit hulind împotriva templului şi a Legii lui Dumnezeu. Atunci însă „cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui Ştefan ca o faţă de înger” (Faptele Apostolilor 6, 15), pentru că era luminată de harul dumnezeiesc. Sfântul Arhidiacon a rostit o lungă cuvântare, arătând, din proroci, adevărul că Iisus este Mesia cel prezis de ei. În cuvântarea sa, a arătat valoarea Legii şi a prorociilor, pe care le-a desăvârşit Mântuitorul Hristos. În cele din urmă, Sfântul Ştefan a înfierat cu focul adevărului inimile fariseilor iudei, zicând: „Voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre proroci nu i-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum. Voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de la îngeri şi n-aţi păzit-o!” (Faptele Apostolilor 7, 51-53).

Atunci cei de faţă, scrâşnind din dinţi şi sfâşiindu-şi hainele, au hotărât să-l ucidă cu pietre. Dar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt, şi-a îndreptat ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi a zis: ,,Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 7, 56). Atunci ei şi-au astupat urechile şi s-au năpustit asupra lui. L-au târât afară din cetate şi au început a-l bate cu pietre, iar ca să poată lovi mai cu putere, şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul (cf. Faptelor Apostolilor 7, 57-58), care va deveni mai târziu marele Apostol Pavel.

Întărită în credinţă, inima Mucenicului Ştefan a fost o văpaie de dragoste „mai tare decât moartea” (cf. Cântarea Cântărilor 8, 6), pe care n-a putut-o stinge potopul de ură al mai-marilor poporului. Dimpotrivă, dragostea atotcuprinzătoare şi atotbiruitoare, după pilda Domnului (Luca 23, 34 ), l-a făcut să roage astfel: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu; şi îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Faptele Apostolilor 7, 59-60). Sfânta Tradiţie ne spune că în vreme ce mulţimea ucidea cu pietre pe Sfântul Ştefan, mai departe, pe Muntele Măslinilor, stăteau şi se rugau, dându-i putere de a suferi mucenicia, însăşi Maica Domnului, însoţită de Sfântul Ioan, ucenicul cel iubit al Domnului.

Sfântul Ştefan, întâiul diacon şi întâiul Mucenic, a fost îngropat în ascuns, prin grija Dreptului Gamaliel şi a fiului acestuia, Aviv, în apropierea Templului din Ierusalim.În urma arătării minunate a sfântului, preacucernicul preot Lucian a aflat locul sfintelor moaşte ale Sfântului Ştefan. Acestea au fost descoperite nestricăcioase (în anul 415) și au fost așezate în Sion. Martori oculari la descoperirea moaștelor au mărturisit că „rănile provocate de pietre străluceau ca stelele cerului”!

În timpul domniei Sfântului Constantin cel Mare, sfintele moaște – cu excepția mâinii drepte – au fost aduse la Constantinopol. Mai târziu, în timpul domniei lui Teodosie al II-lea (cel Mic), Biserica din Sion a dăruit surorii împăratului – Pulheria – și mâna dreaptă a Sfântului Ștefan.

Este de menționat că la aflarea moaștelor Sfântului Întâi Mucenic a avut loc un cutremur mare, iar moaștele au umplut de mireasmă pe cei care se aflau în acel loc și auzeau glasurile îngerești spunând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Odată aduse moaștele Sfântului la Constantinopol, acestea au fost depuse în biserica ridicată de Sfântul Constantin cel Mare în cinstea sfântului.

Tradiția spune că, la Biserica Sfântul Ștefan – Saframpolis (fostă Theodoroupolis), din regiunea mai largă a Pontului, împărăteasa Evdochia, soția lui Teodosie al II-lea, mergând la Ierusalim și aducând cu ea spre ocrotire, pentru că era bolnavă, sfintele moaște (piciorul Întâiului Mucenic și Arhidiacon Ștefan) și înnoptând pentru o noapte într-un așezământ lângă Saframpolis, i s-a arătat în vis Sfântul și i-a descoperit că îndată ce va ajunge aproape de Saframpolis și se va spăla (cu apă) de la izvorul vindecător care era acolo, se va face bine.

Într-adevăr, Evdochia a primit vindecare. De aceea, Împărăteasa Evdochia a dăruit Bisericii din Saframpolis sfintele moaște pe care le avea cu ea, moaște ce se păstrează până astăzi nestricate în noua biserică a Sfântului din Saframpolis, din Nea Ionia, Attiki. Aceste moaște au fost aduse de refugiați în perioada 1922-1924 și reprezintă izvor de sfințire și vindecări din harul Întâiului Mucenic și Arhidiaconului Ștefan pentru creștinii Sfintei Mitropolii de Nea Ionia, Filadelfia, Iraklion și Chalkidona. 

Cinstirea Sfantului Arhidiacon Stefan– cuvânt al vrednicului de pomenire Părintele Nicolae Steinhardt

Se poate oricine intreba de ce il praznuieste Biserica pe Sfantul Arhidiacon Stefan, cel dintai martir al crestinatatii, in chiar ziua a treia de Craciun, numaidecat dupa Nasterea Domnului si dupa Soborul Prea Curatei Maicii Sale?

De ce aceasta mare si exceptionala cinstire?
Spre a raspunde, bine este a ne opri nitel asupra unei distinctii de ordin gramatical; ea ne va usura talmacirea exacta (si descoperirea semnificatiei adanci) a textului principal referitor la acel pe care il praznuim.

Limba noastra cunoaste doua verbe vecine, totusi nu identice. A sedea vrea sa zica in romaneste a se afla asezat pe ceva (un scaun, o banca, o lavita .), iar a sta inseamna a se tine in picioare, vertical. Oamenii, in vorbirea curenta, incurca lucrurile si folosesc nediscriminatoriu (si deci gresit) cei doi termeni. Ei spun, pleonastic, sezi jos ori stai in picioare. Mai zic, vrand sa pofteasca pe careva sa sada: stati, va rog, ceea ce, din nou, e o eroare. Dar pentru a intelege cum se cuvine textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56 trebuie neaparat sa luam aminte la sensul corect al verbelor a sedea si a sta. Ce anume citim la Fapte, 55-56? „A vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Si a zis: Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu.”

Cum este caracterizat acel care a vorbit astfel in vreme ce aruncau cu pietre asupra lui. Ca un barbat plin de credinta si de Duh Sfant, plin de har si de putere, facator de minuni si semne mari in popor, intelept; iar fata lui „ca o fata de inger”.

Sfantul Arhidiacon Stefan, caci despre el e vorba, era unul din cei sapte diaconi alesi spre a sluji la mese. A fost dat in judecata sinedriului in temeiul unor marturii mincinoase, invinuit a fi rostit cuvinte de hula impotriva templului si a Legii, si osandit a fi ucis cu pietre. Ceea ce a si avut loc, victima rugandu-se, intocmai ca Domnul Hristos, pentru iertarea ucigasilor sai.

De ce, ne intrebam iarasi, foloseste textul Noului Testament verbul a sta, adica a se afla in picioare, iar nu pe a sedea? In icoane, doar, Hristos e mereu infatisat sezand, de-a dreapta Tatalui, pe tronul Sau ceresc. Iar textele liturgice si exegetice mereu se refera la Iisus sezand in slava, niciodata stand.

Nu incape indoiala ca pentru a privi jertfa primului mucenic al Sau, Domnul S-a ridicat in picioare. Si pentru care pricina? Din respect pentru Archidiaconul Stefan si spre a-i aduce osebita cinstire. La acest dintai act de jertfa, marturisire si curaj, Domnul intelege sa asiste din ceruri intr-o atitudine cinstitoare. Domnul il respecta si-l admira pe Stefan pentru curajul de care da dovada, pentru ca Il marturiseste si nu se leapada si nu se rusineaza de Mantuitorul sau, pentru ca si-a infruntat potrivnicii si s-a straduit sa le demonstreze adevarul dreptei credinte.

Iata care este talcul simplu al prezentei verbului a sta in textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56. Nu e o prezenta intamplatoare ori o inadvertenta, o confuzie de vocabule. Verbul a sta este preferat celuilalt, obisnuit tocmai spre a marca vointa lui Hristos de a da in vileag consideratia si iubirea Sa pentru un om curajos si care nu se rusineaza de El, care-i gata sa-si dea viata pentru credinta pe care, fara sfiala, a expus-o

Ce deducem? Ce concluzie tragem din relatarea de la Fapte? Una si neindoielnica: Hristos iubeste curajul, El care de atatea ori a spus: nu te teme, nu va temeti, nu va inspaimantati, nu fiti fricosi, pentru ce sunteti fricosi, indrazneste, indrazniti, indrazniti, Eu am biruit lumea. In vreme ce la Apocalipsa dezvaluita Sfantului Evanghelist Ioan, fricosii sunt cei dintai mentionati (cap. 21, v. 8) printre cei sortiti iezerului de foc.

Sfantul Stefan aceasta chiar este: pilda de curaj crestinesc: el crede, isi marturiseste credinta, nu se leapada ori rusineaza de Hristos si primeste sa moara pentru El.

Textele evanghelice fundamentale fata de care martirul Stefan si-a dovedit prin moarte devotamentul, sunt patru la numar si suna cum nu se poate mai limpede, aratand deslusit ce asteapta Hristos de la aceia care cuteaza a spune ca-i sunt ucenici. Sa le citim in intregime, cu toate ca tuspatru exprima aceeasi idee: Matei 10, 32-33: „Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor si Eu ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri.”

Marcu 8, 38: „Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri.”

Luca 9, 26: „Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, de acesta si Fiul Omului se va rusina, cand va veni intru slava Sa si a Tatalui si a sfintilor ingeri.”

Luca 12, 8-9: „Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, si Fiul Omului va marturisi pentru el inaintea ingerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor, lepadat va fi inaintea ingerilor lui Dumnezeu.”

Textelor acestora le-a dat ascultare deplina Sfantul Stefan, care nu s-a rusinat, nu s-a lepadat, si-a infruntat acuzatorii si a ramas neclintit in credinta sa pana la moarte.

Un alt text fundamental pentru problema curajului si a lepadarii de Hristos, il gasim in Epistola catre romani, capitolul 10, versetul 10: „Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire.”

Textul acesta pare a-i fi fost calauza celui pe care-l praznuim astazi si gandesc ca trebuie sa ne fie si noua indreptar permanent.

Sfantul Apostol Pavel ne invata ca nu ajunge credinta launtrica, oricat ar fi ea de sincera, de calda, de adanca. Nu ajunge. Mai este negresit nevoie, de vrem sa ne mantuim, de marturisirea ei cu gura ori de cate ori suntem pusi in situatia de a vadi cine suntem, ce credem si ce hram purtam. Despre aceasta indatorire a crestinilor am mai avut prilejul sa vorbim. Nu strica totusi deloc sa repetam: daca nu-l marturisim pe Hristos cu gura, adica public, cu glas puternic si nesovaitor, oricare ar fi riscurile implicate de aceasta profesiune de credinta a noastra, in zadar ni se pare ca-L iubim pe Hristos si ne amagim cu iluzia ca suntem crestini. Ori poate ca-L si iubim, in parte, nevolnic, temporar, subred, necinstit. Sfantul Stefan ne arata cum se cade sa ne purtam si in ce fel va sa ne dovedim, la nevoie, crestinatatea.

Textul de la Romani 10, 10, va invit, frati crestini, sa-l luati foarte in serios si-n intelesu-i cel mai categoric. Nu va imbatati cu apa rece rostind in sinea voastra: Il iubesc pe Domnul in taina, nu indraznesc a-L marturisi cu glas tare, de va fi nevoie ma voi si lepada de forma de El, Il voi lepada pentru ca sa nu mi se intample necazuri ori sa intampin greutati. „De forma” nu exista, e o iluzie, un siretlic pe care vi-l pune la indemana diavolul, o minciuna a sa. Daca – in orice fel – Il tagaduim pe Hristos in fata oamenilor, a semenilor nostri, daca le dam acestora impresia ca nu suntem tari in credinta noastra, ca ne jucam cu ea de-a v-ati ascunselea, ca o schimbam ca pe o haina, l-am si lepadat pe Hristos fara a mai fi nevoie sa aducem jertfe idolilor. A lua, bunaoara parte la adunari ateiste, a sustine o doctrina ateista (ori a si achiesa la formularea ei), a ne feri sa facem acele gesturi ori a rosti acele cuvinte care ne vadesc a fi ceea ce suntem, inseamna a ne rusina de Hristos si prin urmare a ne meni sa fim lepadati de El in ziua Judecatii.

Sa nu uitam, sa nu uitam niciodata ca Hristos iubeste curajul, ca S-a ridicat in picioare spre a-l cinsti pe viteazul martir Stefan; ca ne cere sa fim netematori, indrazneti, neinfricati si nestaviliti de necazuri, suferinte, ba si de moarte.

De nu, va fi vai si amar de noi: vom fi inrobiti si batjocoriti in lumea aceasta, ne vom pierde libertatea pe pamant prin lasitatea noastra data pe fata si ne vom pierde si mantuirea, dandu-ne noua insine cea mai grea si mai jalnica lovitura ce poate fi, osandindu-ne singuri la ocara si obida in viata aceasta si la osanda in viata de dincolo. Crezand ca-L putem pacali pe Dumnezeu – mare nerozie – pe noi ne lipsim dintr-odata de tot binele si pe pamant si in ceruri. Sa nu fie asa! Sa retinem lectia Archidiaconului-marturisitor: pentru cei curajosi si nerusinati de El, Hristos se ridica in picioare, cu dragoste si respect, pe cei fricosi ori caldicei ori fatarnici ori cu doua sau mai multe fete ori crezand in vic1enii ieftine de tipul „am facut-o numai de forma” ii leapada, se rusineaza de ei, ii stie ca se sortesc de buna voia lor iezerului de foc. Sa fii crestin inseamna, in istorie, sa asumi anumite riscuri, sa poti infrunta pericole de pe pozitii de tarie sufleteasca. Curajul, frati crestini, se dovedeste pana la urma a fi si calea cea mai inteleapta si e nu numai o virtute ci si o datorie crestineasca.

Suntem intrupati si traim in lume. De aceea relatia noastra cu Hristos nu este numai de ordin pur intim. Ea presupune legatura dintre suflet si Mantuitorul sau dar imbraca si chipul legaturii indirecte ins-comunitate-Dumnezeu. Ne indreptam, ne curatim si ne inaltam crezand cu inima; ne adeverim insa fiinta si credinta prin marturisire in fata oamenilor; nu putem face abstractie de „ceilalti „.

Domnul ne-o spune deslusit si pilda stralucita a Sfantului Stefan confirma dumnezeiestile cuvinte relatate de evanghelisti.”

Această prezentare sintetizată a fost realizată după scrierile, vechile cazanii și cuvinte de folos creștin – ortodoxe acceptate, iar rolul redactorului platformei BPNews Daniel Mihai este acela de a aduce la lumină și conștiința publicului larg învățăturile ortodoxe