În secolul al XIX-lea, pământul Mexicului a fost martorul unei bătălii legendare, devenită un simbol universal al sacrificiului și al datoriei de neclintit. Considerată un adevărat «Termopile al Americii Centrale», această confruntare a scris prima pagină de glorie a Legiunii Străine, transformând o mână de soldați în eroi eterni.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Bătălia de la Termopile din anul 480 î.Hr., purtată în timpul celei de-a doua invazii persane a Greciei, condusă de Xerxes I, a rămas ca un simbol absolut al eroismului și al curajului extrem, în ciuda șanselor potrivnice. În jur de 300 de spartani curajoși, conduși de regele Leonidas I, și o forță grecească de aproximativ 7000 de oameni au blocat trecătoarea Termopile pentru a opri înaintarea armatei persane în Grecia. În fața a mii de inamici au rămas, așa cum spun poveștile, doar 300 de spartani care au luptat până la ultimul om.

În istorie mai există însă câteva „Termopile”. Inclusiv o bătălie în care raportul de forțe a fost atât de mare, iar eroismul combatanților atât de impresionant, încât se spune că vitejia și dârzenia spartanilor lui Leonidas a fost, în sfârșit, egalată. Este vorba despre bătălia de la Camarón, de pe teritoriul Mexicului de astăzi. Evenimentul s-a petrecut la 30 aprilie 1863, în timpul intervenției franceze în Mexic, când un mic detașament al Legiunii Străine Franceze a rezistat eroic, mai bine de 12 ore, în fața unui inamic covârșitor numeric. Mai precis, în jur de 60 de soldați ai Legiunii Străine au rezistat unei armate mexicane de câteva mii de soldați.

O țară înecată în sânge și visele nepotului lui Napoleon

Totul a început cu visele coloniale ale lui Napoleon al III-lea, nepotul faimosului Napoleon Bonaparte. Napoleon al III-lea se proclamase împărat, iar Franța devenise din nou un imperiu, de această dată mai degrabă colonial. Ambițiile imperiale îl făceau pe Napoleon al III-lea să viseze la cuceriri, asemeni faimosului său unchi. America Centrală și, în special, Mexicul au început să-l ispitească pe Napoleon al III-lea.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Iar motivele erau simple. Mexicul tocmai ieșise dintr-un război devastator cu americanii, dar era afectat și de convulsii civile. Războiul americano-mexican (1846–1848) a fost un conflict armat declanșat de anexarea Texasului de către SUA în 1845, dar și de disputele teritoriale asupra granițelor. SUA au invadat Mexicul, obținând o victorie rapidă care a dus la Tratatul de la Guadalupe Hidalgo. Prin acest tratat, Mexicul a pierdut aproximativ 55% din teritoriu (inclusiv California, Nevada, Utah, Arizona și New Mexico), primind în schimb 15 milioane de dolari.

Țara era însă în haos și falimentară după ani de război civil. În 1861, președintele Benito Juárez a suspendat plata datoriilor către puterile europene: Franța, Spania și Marea Britanie. Imediat, toate aceste mari puteri coloniale și-au pus în gând să pună mâna, fiecare, pe teritorii mexicane în contul datoriei. Napoleon al III-lea avea chiar planuri și mai mari: dorea să cucerească Mexicul și să pună bazele unui imperiu catolic satelit în America Latină, pentru a contrabalansa influența crescândă a Statelor Unite. În plus, era vorba și despre accesul la resursele miniere ale Mexicului, dar și despre dorința de a stabili noi piețe de desfacere pentru produsele franceze.

Inițial, forțele celor trei mari puteri creditoare au debarcat la Veracruz. Când spaniolii și britanicii au realizat că Napoleon al III-lea nu vrea doar banii, ci vrea să cucerească țara, s-au retras. Campania a început prost pentru francezi. În bătălia de la Puebla, din 5 mai 1862, mexicanii obțin o victorie surprinzătoare împotriva trupelor franceze, mult mai bine dotate. Încurajate, armatele mexicane încep o contraofensivă împotriva trupelor franceze. În acest context are loc bătălia de la Camarón.

Un sat prăpădit din estul Mexicului și o trupă de soldați de elită

În primăvara anului 1863, Camarón era un sat amărât din estul Mexicului, aflat pe drumul bântuit de febră galbenă care lega Veracruz de Puebla. La Puebla se afla armata franceză, care încerca să se refacă după înfrângerea din anul precedent. Napoleon al III-lea era sigur de victorie și îi ceruse lui Maximilian, un prinț din familia de Habsburg, să se pregătească pentru a lua tronul Mexicului, ca rege-marionetă al Franței. În Mexic veniseră, odată cu Napoleon al III-lea, și trupele Legiunii Străine Franceze, o armată de elită, fondată în 1831, formată din soldați veniți din toată Europa. Erau extrem de bine antrenați.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Legiunea Străină a fost însărcinată cu protejarea drumului de la Veracruz la Puebla, vital pentru aprovizionarea armatei franceze. Drumul era într-o stare deplorabilă, astfel încât un convoi avansa doar 13–16 kilometri pe zi, iar așezările de pe traseu erau focare de boli. Numai soldații Legiunii Străine, foarte bine antrenați fizic și, mai ales, psihic, puteau face față unei asemenea misiuni. Căldura era sufocantă, raidurile mexicane dese și violente, iar malaria, dizenteria și febra galbenă făceau ravagii.

Într-o noapte de la sfârșitul lunii aprilie 1863, un spion indian a adus vestea colonelului Pierre Jeanningros că următorul convoi de provizii pentru armata franceză urma să fie atacat de trupele mexicane. Jeanningros nu putea să-și disloce unitatea sa, afectată de bolile care bântuiau prin zonă, așa că îl trimite pe căpitanul Jean Danjou, un militar foarte experimentat, secondat de Napoléon Vilain, dar și de veteranul Clément Maudet, pentru a escorta convoiul cu provizii către Puebla. Danjou și cei doi secunzi comandau 62 de subofițeri și soldați proveniți din toate colțurile Europei. Printre ei se aflau belgieni, elvețieni, germani, francezi, polonezi, olandezi și danezi. Era o companie tipică pentru Legiune, unită de o loialitate legendară față de unitatea din care proveneau, dar și unii față de alții.

Povestea legendarului apaș Geronimo, ultimul indian care s-a predat americanilor: pe urmele sale au fost trimiși 5.000 de soldați

La scurt timp după miezul nopții, pe 30 aprilie, Danjou și oamenii săi au pornit pe „drumul febrei”, de la Veracruz la Puebla, pentru a escorta convoiul, trecând printr-o serie de sate uitate de lume fără a întâlni inamicul. Compania a ajuns în cele din urmă la Camarón, un sat pustiit. Aici, Danjou a ordonat un popas pentru a se aproviziona cu apă. Atunci, oamenii care stăteau de pază au văzut inamicul: erau câteva unități de cavalerie mexicane. Danjou și-a dat seama că era doar avangarda.

Un Termopile al Mexicului și cei 65 care au intrat în legendă

Danjou a ordonat retragerea spre Camarón pentru a acoperi drumul atât de vital pentru armata franceză. Cavaleria mexicană a atacat. Disciplinați, legionarii francezi au format un careu. A urmat o salvă ucigătoare, iar oameni și cai au căzut ca secerați. Un alt atac, o altă salvă, alți morți – doar din tabăra mexicană. Totuși, Danjou știa că nu putea face față mult timp atacurilor cavaleriei, mai ales că erau deja sute de inamici. A ordonat retragerea în Camarón.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Cei 65 de legionari s-au adăpostit lângă o „hacienda” (fermă mexicană) dărăpănată. Au ales acel loc fiindcă erau apărați de un zid de aproape trei metri înălțime. În plus, construcția avea două porți care puteau fi apărate ușor. Danjou și-a dispus rapid oamenii pe la ferestre, prin deschizături și în orice loc care putea deveni un punct de tragere. În trupa lui Danjou erau oameni cu o experiență aparte în război, oameni care cunoșteau bine acest meșteșug.

„Compania lui Danjou era un amestec fascinant de destine. Caporalul Évariste Berg fusese cândva ofițer și decorat cu Legiunea de Onoare, dar fusese exclus din armată pentru abateri disciplinare. Ulterior se înrolase în Legiune, care nu punea mare preț pe trecutul oamenilor. Louis Maine, un veteran al războiului din Crimeea și, la rândul său, decorat, renunțase la gradul de sergent pentru a se înrola ca simplu legionar. Sergentul Vincent Morzycki, veteran al campaniilor din Italia, era fiul unei mame franceze și al unui ofițer polonez. Astfel pregătiți și adăpostiți în mica lor fortăreață improvizată, oamenii lui Danjou se aflau în pragul unei confruntări care avea să intre în legendă”, preciza Robert Barr Smith în „Battle of Camarón: Legendary Last Stand of the French Foreign Legion”, din Warfare History Network.

Imediat, cei 65 de legionari au văzut dimensiunile armatei mexicane: erau peste 3200 de soldați din armata regulată. O situație aproape imposibilă, în fața căreia oricine s-ar fi predat. Nu și soldații Legiunii Străine. Deși au rămas fără apă și muniție suplimentară (fiindcă catârii cu provizii s-au speriat și au fugit), legionarii au început să lupte cu disciplina și precizia caracteristice. Focul mexican era ucigător, dar oamenii lui Danjou răspundeau cu mult calm și cu foc precis. Glonțul și victima.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

„Fiecare legionar rămăsese doar cu cele 60 de cartușe din cartușieră. Situația era agravată de lipsa apei, dispărută odată cu animalele speriate. În incinta în care se adăpostiseră nu exista nicio sursă, iar setea avea să devină o tortură aproape insuportabilă. Pentru răniți era de-a dreptul cumplit; până la sfârșitul zilei, unii aveau să ajungă să-și lingă propriul sânge pentru a-și umezi buzele”, preciza Barr Smith în același material.

În acea dimineață, Francisco Milán, comandantul mexican, a oferit legionarilor șansa de a se preda. Danjou a refuzat, deși oamenii sufereau și aveau deja pierderi mari. „Legionarii mor mai bine decât orice alți oameni din lume”, ar fi spus acesta. În cele din urmă, Danjou a fost ucis după ce a primit un glonț direct în piept. Vilain a preluat comanda celor 40 de oameni rămași și a continuat lupta.

Francezul cu sânge corsican care a scris destinul României. A dus o viață aventuroasă și a transformat Franța într-o super putere europeană

„Aceștia nu sunt oameni, sunt demoni”

Vilain a refuzat o nouă ofertă de capitulare. Legionarii rămași făceau ravagii în rândul mexicanilor. Era o situație incredibilă: 65 de oameni țineau piept câtorva mii de mai bine de 10 ore. După ora prânzului, au mai venit 1000 de soldați mexicani. Era clar că soarta legionarilor era pecetluită. Dar nimeni nu renunța la luptă. Vilain a fost împușcat și el. Aproape toți legionarii erau răniți, iar țevile puștilor deveniseră atât de fierbinți încât nu mai puteau fi atinse.

Căldura era sufocantă, răniții agonizau, iar unul câte unul supraviețuitorii cădeau în praf. Cei care mai puteau lupta luau cartușele morților și răniților și continuau să tragă, ținând în loc atacatorii și doborându-i cu zecile. „Căldura ne apăsa, soarele se reflecta din zidurile albe ale curții și ne orbea. Când deschideam gura să respirăm, aveam impresia că inhalăm foc”, mărturisea legionarul Louis Maine.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

După o rezistență îndârjită de aproape 12 ore, aproape toți legionarii au fost uciși. Au mai rămas doar cinci, printre care și caporalul Maine. Nu mai aveau decât un cartuș de fiecare. Au tras în plin, și-au fixat baionetele și au șarjat către mulțimea de soldați mexicani. Au fost împușcați, dar trei dintre ei au supraviețuit rănilor. Au fost cruțați datorită unui colonel din armata mexicană care a intervenit pentru ei.

Cei 65 de legionari francezi au pus la pământ nu mai puțin de 800 de mexicani. Adică aproximativ 12 oameni pentru fiecare legionar. „Aceștia nu sunt oameni, sunt demoni!”, ar fi exclamat Francisco Milán, comandantul trupelor mexicane.