„Viața bate filmul“
este o zicală dovedită
din plin de povestea de viață a Silviei Marcu,
profesor la universități importante din SUA și
cercetător-academician în Spania. Românca a parcurs lungul drum de
la imigrantul sărman, dispus să facă muncă necalificată fără
acte, la o somitate în
însoritul Madrid, dar și peste Atlantic.

Silvia Marcu
(60 de ani) a ales Spania la începutul anilor ’90, iar
pentru asta a lăsat în urmă tot ce putea să-i fie mai drag. Însă
situația din România acelor ani, o țară mult mai cenușie decât
azi, ce părea complet lipsită de speranță, a fost un imbold
serios.

„Terminasem facultatea la Iași
și căutam un ideal. Am lăsat în urmă durere și sărăcie, dar
și toată viață mea frumoasă din studenție. Familia. Părinții.
Surorile. Și iubirea. Inflația creștea din ce în ce mai mult și
salariul de profesoară nu îmi ajungea până
la final de lună. Am ales drumul străinătății ca mai toți
pionierii migrației, după căderea Zidului din Berlin și a
dictaturii din România. Inițial, am vrut să plec în Franța, dar
destinul m-a adus la Madrid, în Spania, unde locuiesc de atunci. Am
scris un roman despre aceste evenimente și
despre perioada dictaturii, a vieții de studentă și a perioadei de
migrație. Se numește «Las Fronteras de Júpiter»,
dar nu este tradusă în limba română, din nefericire“,
spune Silvia pentru „Weekend Adevărul“.

Pasărea Phoenix

Își amintește și azi
prima zi din Spania, pe 7 noiembrie 1992, și
sentimentul de tristețe profundă care i-a urmat peste tot pe
românii obligați să caute o viață mai bună în alte zări.
„Senzația a fost extrem de impactantă. Unică aș putea
spune. Eram îmbrăcată în negru, mă simțeam enorm de singură. O
tânără tristă. Ca o fugitivă cu o umbră alături. Nefericită.
Dar am descoperit un Madrid însorit, cu un cer albastru, o lume
nouă, colorată. Nu conștientizam nimic, eram tânără
– și când ești tânăr, te
lansezi în viață. Trăiești în fiecare zi, de fapt trăiești
clipa, te adaptezi. Sau încerci. Eu am acceptat imediat condiția
mea umană. Când pierzi ceva, când pierzi pe cineva, singurul lucru
care îți mai rămâne este să renaști din propria cenușă,
ca pasărea Phoenix. Accepți, aștepți să se deschidă o
fereastră… să vezi lumina la finalul
tunelului… Și în timp, de-a lungul
așteptării mele, am reușit să schimb negrul inițial
cu albul“, mărturisește Silvia Marcu.

Deși nu știa inițial
limba spaniolă, s-a descurcat. A dat dovadă de ambiție,
adaptabilitatea specifică românului, și a reușit să ajungă
departe. Asta nu înseamnă că parcursul i-a fost lin și lipsit de
eforturi.

„Ca majoritatea românilor, am început de jos, dar
muncind cu demnitate: îngrijind doamne în
vârstă, având grijă de copii. Într-o zi, o doamnă ai cărei
copii îi îngrijeam mi-a spus: «Te văd interesată de limba
noastră, nu ai vrea să faci un curs de limbă la o universitate
spaniolă? Fratele meu este rector». Am acceptat imediat și mi-au
dat o bursă. Cred că destinul mi-a întins o mână de aur în
acele momente. Eu limba o vorbeam deja, în trei luni am învățat-o,
astfel încât am ales materii de
literatură, istoria artei în Muzeul Prado
– a fost o experiență minunată! De la acea universitate
mi-au recomandat să fac un doctorat la Universitea Complutense din
Madrid, cea mai renumită din țară. Și în 1997 am început
doctoratul. A fost fulgurantă experiența, pentru că,
deși mi-a fost greu, era singurul meu reper, singură mea dorință:
să realizez o teză de doctorat despre România: să fac cunoscută
România în Spania. De fapt, acesta a fost și este scopul meu ca
cercetător în Spania, și în momentul de față. Am susținut teza
în doar trei ani,
cu o calificare maximă. Și acum spun: ce zi frumoasă aceea!
Perfectă!“, rememorează românca.

Supraviețuirea ca stil de viață

Anii de început au fost
însă dificili. România era considerată un fel de țară paria,
iar românii nu aveau dreptul să treacă
granițele cu ușurință și să muncească cu forme legale
în țările Uniunii Europene. O realitate greu de imaginat azi, când
milioane de conaționali muncesc peste
hotare, iar circulația e liberă.

„Frontierele
erau închise, nu aveam niciun drept, am luat-o de la zero. De aceea,
acum, tinerii nu se pot plânge. Ei circulă și aleg. Eu, generația
mea, cea din anii ’90, am fost nevoiți să luptăm să ne câștigăm
orice drept în această țară, în Europa, în lume. Nimeni nu îți
făcea contract de muncă, a trebuit să omologhez titlul de
licențiată în Geografie obținut în România, să studiez
Geografia Spaniei și să dau un examen pentru a convalida titlul.
Procesul a durat în jur de trei ani. În afara faptului că trebuia
să schimb documentul de rezidență în fiecare an… și verile nu
puteam să mă întorc acasă, în țară – timp
de patru ani nu am putut să mă
întorc. Cât a mai suferit mama! Perspectivele mi s-au deschis abia
după ce am susținut teza de doctorat,
când mi-am lansat zborul, cu un master la Școala Diplomatică din
Madrid, o bursă câștigată printr-un concurs extrem de dificil la
Alianța Nord-Atlantică, NATO, pentru doctori tineri… Dar chiar
așa fiind, nu a fost simplu. Am plecat în Statele Unite
ale Americii un an, am lucrat pentru Ministerul de Externe și
de Interne din Spania ca traducător simultan“, își amintește
profesoara.

Ambiția ei i-a impresionat
pe profesorii și colegii de la facultate.
„Și acum consider că m-a salvat
experiența din copilărie și studenție, adică perseverența,
munca asiduă de zi cu zi, dorința de a mă perfecționa, de a mă
autodepăși. Nu aveam nimic de demonstrat nimănui, o făceam pentru
mine. La început pentru a supraviețui, și pe urmă ca pe o normă
de viață. Muncă! Aici cred că educația din țară m-a ajutat
enorm. Colegii de la doctorat spuneau: «Eu vreau să fiu ca Silvia,
să pot să lucrez repede ca ea». Nici acum nu știu la ce se
refereau. Era și a rămas stilul meu: să încep și să duc
lucrurile pînă la bun sfârșit. Cu etică, valori, onoare, răbdare
și bun-simț“.

  „Frontiera simbolică“

Chiar dacă Spania a devenit
patria sa adoptivă și i-a ajuns la inimă, a trăit și momente mai
neplăcute și a făcut cunoștință cu naționalismul și cu
xenofobia spaniolilor. „M-am lovit de foarte multe prejudecăți.
Cred că fiecare spaniol în parte – cu foarte puține excepții –
pe care l-am cunoscut «m-a lovit» în cei 32 de ani de când
locuiesc aici. Aproape în fiecare zi primeam, și chiar şi acum,
primesc câte o «lovitură», o dezamăgire mai bine zis. Fără să
mă simt victimă, trebuie să recunosc că da, există multă
stigmatizare, xenofobie, mai ales când obții un loc de muncă,
conform studiilor tale, și îi depășești pe spanioli la nivel
intelectual. Am fost multă vreme «la rumana» (românca), cea care
creează competențe, deși am un nume la nivel mondial, creat în
timp. Când eram tânără, mă durea și mă
afecta, acum m-am obișnuit. Fără durere. Chiar mă amuză.
Cei care suferă sunt probabil chiar ei. Eu numesc această
realitate, științific vorbind, «frontieră simbolic㻓.

Cu totul altfel stau
lucrurile în Statele Unite ale Americii. Peste Ocean,
ea a fost de fiecare dată excelent primită, iar faptul că era
româncă nu a contat. „Mărturisesc că,
de câte ori merg în SUA, la Washington D.C., mă simt liberă, bine
primită. De la început a fost așa: și când mergeam ca cetățean
român înainte de 2008, și acum, ca cetățean spaniol. Mă
tratează cu respect și admirație! Fără invidie.
Acolo da, sunt inclusivi. De aceea spun mereu: integrarea? care
integrare? Nu există. Este o utopie. Fiecare persoană străină în
Spania se simte cum se simte, are percepțiile sale. Eu sunt aici o
supraviețuitoare, care a învățat să spună «nu», atunci cînd
simte să spună că «nu». Ce senzație extraordinară! De
libertate! Mi-am schimbat cetățenia, sunt cetățean spaniol din
2008. Dar acest lucru este secundar. Sunt spaniolă în documente…
Identitatea mea este patria mea: România“, a
mărturisit românca.

Profesor emerit pe ruta Spania-SUA

Silvia Marcu este și
profesor în Statele Unite ale Americii, la universități
importante, dar și la Madrid. Asta după ce anterior a câștigat
burse NATO în SUA. Evident, cel mai bine se simte peste Atlantic,
iar studenții de acolo continuă să o impresioneze.

„Din 2000
sunt profesoară la universități SUA (GW. Washington, American
University și Georgetown University) și la Universitatea Carlos III
din Madrid. Studenții mei au fost și sunt minunați, îmi aduc
mereu un aer nou, îmi limpezesc orizontul cînd intră în birou,
sau eu mă simt liberă cînd întru la ei în aulă. Sunt seva, sunt
viitorul! Îmi împodobesc viața și mereu le voi rămâne
recunoscătoare pentru modul în care învață, răspund, dezbat,
își pregătesc dizertaţiile în detaliu. Vin din toată lumea, dar
cu studenții americani am un sentiment aparte, ei știu să păstreze
o relație, au amintiri, sunt prezenți pe
rețelele mele sociale, scriu după mult timp, vin să mă viziteze
la birou când trec prin Spania. Mulți au ajuns să ocupe locuri
importante la instituțiile internaționale. Sunt mândră de ei!
Acum îmi desfășor activitatea la Consiliul Superior de Cercetări
Științifice (Consejo Superior de Investigaciones Científicas) la
Institutul de Economie, Geografie și Demografíe, ca cercetător
titular. Din 2005 am avut diferite burse
aici, la CSIC (ar fi echivalentul Academiei de Științe din
România). Am fost cercetător «Ramón y Cajal» (cea mai importantă
bursă oferită de statul spaniol
cercetătorilor) și în 2005 am obținut postul de cercetător
titular la această Instituție, CSIC. Până acum am publicat opt
cărți de autor, mai bine de 100 de articole științifice cotate la
nivel internațional în cele mai prestigioase reviste de geografie
umană din lume. Am 24 de ani de cercetare postdoctorală“, mai
spune profesoara.

În prezent, Silvia Marcu
lucrează la trei proiecte importante. Acestea se referă în special
la mobilitate și migrare. Proiectele ei sunt finanțate de statul
spaniol și de Uniunea Europeană. „În
prezent derulez două proiecte importante: «Noi forme de mobilitate
a tinerilor români și spanioli în timpul post-pandemie:
precaritate, reziliență și revenire», proiect în care,
fără să compar, studiez situația tineretului din aceste două
țări și modul lor de a face față vremurilor pe care le trăiește
societatea globală, distanțată, solitară, rece, care funcționează
într-o rețea, fără ca oamenii să se cunoască
de fapt între ei, și dorința lor de a fi agenți de schimbare ai
societății. Este un proiect al Ministerului de Cercetare și
Inovare din Spania cofinanțat cu fonduri UE. Mă pasionează acest
proiect! Al doilea e «Contextul geopolitic, mișcarea umană și
consecințele economice ale războiului din Ucraina: implicații
pentru Spania», finanțat de Spania și UE. În cadrul acestuia am
reușit să invit, cu fondurile obținute, mai bine de 100.000 de
euro, o cercetătoare din Jarkov, să lucreze cu mine la CSIC, am
salvat-o din situația în care trăia în țara sa. Mă simt onorată
că am reușit să obțin acest proiect. Pe viitor vreau să solicit
un proiect despre revenirea în țară a «pionierilor migrației»
în momentul pensionarii… Deja îl schițez“,
adaugă ea.

Admiterea cu „dosarul“, ambiguă și nedreaptă

Dacă ar fi să compare
sistemul de educație din România cu cel spaniol, ajunge la o
concluzie surprinzătoare pentru mulți. În opinia sa, România este
peste Spania, la acest capitol: „Credeți-mă,
eu mereu am considerat sistemul de învățământ din țară noastră
mai bun decât cel din străinătate. De fapt, străinătatea este un
miraj, o atracție, un curcubeu. Baza mea a fost școala din România.
Bine, ulterior am călătorit prin toată lumea, am avut burse,
am învățat stilul predării spaniol, american, rusesc. Dar eu
consider că școala românească a avut, pe vremea mea cel puțin, o
calitate excepțională!“.

Există și unele diferențe
între cele două sisteme, iar Silvia Marcu evidențiază câteva.
„Aici se pune baza pe dezbatere. Toată lumea este invitată să ia
cuvântul, ceea
ce mi se pare perfect, dar cred că trebuie să ai o bază de
cunoaștere. Nu spun să înveți pe de rost, cum învățăm noi,
manuale întregi pentru a intra la facultate cu 25 pe loc, dar e bine
totuși să înveți pentru a putea gândi și dezbate… Să ai o
bază de cunoștințe solide înainte de a lua cuvântul.
Acum se aplică, înainte se dădeau examente grele. Valorează enorm
faptul că am avut șansă să dau examene în regim de extremă
competență, și nu să aplic pur și simplu un dosar, și să
aștept «să fiu acceptată». Este ambiguu și nedrept. Multe
persoane cu capacitate pot rămâne în
afară de exemplu pentru că nu făcut voluntariat… Absurd sistem“,
susține profesoara.

Navetistă pe termen nedefinit

Deși este academician în
Spania, profesor universitar și cercetător de top în Statele Unite
și Spania, Silvia Marcu nu își uită originile. În timp ce unii
dintre conaționalii săi disprețuiesc
spiritul românesc, patriotismul și iubirea de țară pe care le
consideră exclusiv atribute ale adepților de
extremă dreapta, Silvia Marcu a decis să se întoarcă în
țara sa, în locul pe care îl consideră acasă. Evident, ea nu
face politică, nu are simpatii față de partidele radicale, iar în
munca ei vorbește mereu despre beneficiile integrării europene,
fără însă a-și da la o parte identitatea românească.

„Da, voi reveni în țară, cel puțin așa cred în aceste
momente. Deși voi continua să fac naveta între cele două țări,
fiind cetățean spaniol, cu drepturi aici, ca pensionară. Sora mea,
medic primar la Spitalul de Urgențe din Galați, Anda Ionescu Marcu,
o turistă desăvârșită, îndrăgostită de Spania, desigur va
dori să mă însoțească… Cred că
lucrurile vor sta bine, de ce nu?“, mai spune Silvia Marcu.