„Relația cu România este foarte bună. Mie îmi plac mult românii, cred că sunt un popor grozav” – declarația făcută de președintele SUA, Donald Trump, în cadrul unei conferințe cu Victor Orban, care a fost intens comentată de analiști și de utilizatorii diferitelor platforme online.

Prim-ministrul Ungariei, Viktor Orbán, s-a întâlnit vineri la Washington cu Donald Trump pentru discuții care au vizat, printre altele, războiul din Ucraina și importurile de petrol. Întâlnirea a generat declarații publice despre prezența trupelor americane în România.

În cadrul conferinţei, subiectul retragerii parţiale anunţate de Pentagon de la baza Kogălniceanu a fost readus în discuţie de jurnalişti.

La întrebarea directă — „Ați spus că nu veți retrage trupe din Europa, dar Pentagonul a anunțat că a decis să retragă un număr semnificativ de trupe din România. V-ați răzgândit sau Pentagonul v-a ignorat decizia?” — Trump a replicat: „Nu, Pentagonul nu ignoră nimic din ce spun. Mai facem schimbări, în total e același număr, doar că mai mutăm oameni, mie îmi plac mult românii, cred că sunt un popor grozav”.

Apoi, președintele SUA l-a îndemnat pe secretarul de război Pete Hegseth să vină cu detalii: „Tot ce am făcut a fost coordonat cu Casa Albă, totul face parte din perspectiva pe care o avem față de Europa și vor rămâne trupe în România, va fi doar o schimbare în felul în care facem rotația.”

Trump a mai subliniat că „relația cu România e foarte bună, relația cu Europa e foarte bună”, adăugând totodată observaţii despre politica europeană privind imigraţia şi despre un acord comercial recent: „Nu sunt de acord cu ce face Europa în ce privește imigrația, dar sunt de acord cu ei pe multe alte subiecte, tocmai am semnat cel mai bun acord comercial semnat vreodată – 950 miliarde de dolari și am reușit să-l obținem datorită tarifelor și e un acord foarte bun. Înainte eram tratați rău.”

„Nu este vorba despre vreo politică de retragere”

Analistul de securitate Hari Bucur Marcu a comentat pentru „Adevărul” semnificația declarațiilor: „Președintele Trump a fost foarte clar, iar secretarul de război/apărare a completat că nu este vorba despre vreo politică de retragere a prezenței americane din România sau din Europa. Pur și simplu, americanii au în plan să nu mai folosească forțele lor de reacție rapidă pentru prezență prin rotație în Europa (și probabil că nici în alte părți).”

Economistul Andrei Caramitru a oferit o reacţie mai acidă pe reţele: „Mesajul lui Trump de azi e cumva despre jorjel sau cegeu? Sau e cumva invers? Complet invers? Vai, cât de proşti sunteţi…”.

Caramitru a luat în discuție teza suveraniștilor români conform căreia relațiile dintre SUA și România sunt tensionate din cauza anulării alegerilor prezidențiale de anul trecut. Recent, s-a făcut legătura între numirea Oanei Gheorghiu în funcția de vicepremier, în contextul în care activista a criticat pe rețelele sociale politica lui Trump.

Reacţii publice: suveraniştii acum tac

Pe Reddit s-a desfăşurat o dezbatere intensă, cu puncte de vedere polarizate. Enumerăm câteva dintre comentariile publicate:

„Mai au puțin și își cer scuze că au retras trupele. „Relații foarte bune” – sper că suveraniștii apreciază meritele lui Toiu și Moșteanu!”

„Suveraniştii acum tac. Erau foarte fericiţi când auziseră că pleacă americanii și vin rușii.”

„Nu tac. Zic că este fake, că minte, că zice de poporul român, nu de Nicușor Dan etc”, a venit cu replica cineva.

„E cam fake când te lauzi că ești în relații bune cu România după ce ne-a dat m… cu viza waiver”.

„Și să zică de bine, și să zică de rău, tot în NATO suntem. Dacă nu se respectă articolul 5, indiferent de țară/țări, s-a dus pe p… toată alianța”, a intervenit altcineva.

„Nu ne interesează ce a zis pentru că ne mângâie egoul, ci pentru că îl zgândărește pe cel al trompetelor”, a menționat altcineva.

Alți comentatori spun că Trump ar avea un interes economic: „Pfoaaaa… a aflat că mai avem un pic de petrol… „Very good deal, very good people, missing some… FREEEEDDOOOOMMM.”

„Păcat că se vorbește despre noi, dar nu e nimeni prezent să ne reprezinte… Era frumos să se vorbească cu noi, nu doar despre noi”, a comentat altcineva.

„Nu poți avea nicio siguranță cu Trump” 

Alți comentatori susțin că declarațiile președintelui SUA sunt foarte schimbătoare:

„Dacă încă nu v-ați obișnuit cu declarațiile lui Trump, care schimbă direcțiile de fiecare dată când i se schimbă diapers-urile…”

„Astăzi, mâine cine știe ce mai spune. Nu poți avea nicio siguranță cu Trump, că nu își schimbă părerea până la sfârșitul zilei.”

„Voi chiar luați în serios orice zice omul-portocală? Nu m-ar mira să creadă că românii sunt locuitorii Romei. Ăsta vorbește de bine sau de rău în funcție de cum i-a picat burgerul cu o seară înainte. Azi zice „Putin bun”, mâine „Putin rău”, azi tarife mari, mâine le mai scade. E o comedie proastă că ceilalți lideri de state trebuie să îl lingășească grețos ca să rezolve ceva cu decrepitudinea aia.”

„Astăzi suntem în relații bune. Mâine mai vedem… Trump nu este o persoană care să aibă o direcție și consistență… se îndoaie cum bate vântul.”

„Cumva Trump negociază ceva cu Orbán zicând ce mișto e România?”, a observat un alt utilizator.

Călătoria începe cu un refren vechi al lui Paolo Conte, ascultat în maşina închiriată pe aeroportul Fiumicino, într-o dimineaţă de toamnă. Versurile te însoţesc pe drumurile care duc spre Umbria, ca o promisiune de melancolie şi lumină caldă. Aici, între coline şi sate cocoţate pe stânci, Italia îşi dezvăluie chipul tăcut, departe de ritmul marilor oraşe. E o Italie care miroase a pământ, a trufe şi a vin, o Italie care îmbătrâneşte frumos, ca un portret în ulei uitat în pod.

Când avionul a atins pista la Fiumicino, soarele abia se ridica peste Roma. Aerul era moale, translucid, iar primele acorduri din „Via con me“ de Paolo Conte s-au potrivit perfect cu emoţia drumului ce urma. Am luat maşina închiriată – un Fiat 500 roşu – şi am pornit spre nord, lăsând în urmă aglomeraţia Capitalei. Pe măsură ce autostrada se îngusta, Roma se dizolva într-un decor rural.

În inima Umbriei

Umbria te primeşte fără grabă. Nu are stridenţa Toscanei sau agitaţia Rivierei. E un ţinut liniştit, unde zilele curg mai lent, iar cerul pare mereu aproape. Prima oprire: Montecchio, un sat cocoţat între coline, la fel de bătrân ca legendele care-l înconjoară. Străzile sunt înguste, pavate cu piatră cubică, iar clopotul bisericii răsună solemn la ora prânzului.

Vila în care aveam să stăm părea desprinsă dintr-un film italian vechi: ziduri din piatră, obloane, o bucătărie în aer liber şi o privelişte care îţi tăia respiraţia. Seara făceam grătar cu carne cumpărată de la o mică măcelărie locală, legumele veneau din piaţa săptămânală din sat, iar vinul – un roşu sec de Montefalco – completa ritualul.

Ziua, satele par pustii. Casele au obloanele trase, magazinele sunt închise, străzile goale. Ai impresia că viaţa se retrage înăuntrul zidurilor, aşteptând răcoarea serii. Când primele umbre dau târcoale gardurilor, totul revine la viaţă: maşinile navetiştilor umplu serpentinele ca un miriapod luminos, ferestrele prind viaţă, iar aerul se umple de miros de foc de lemne, semn de cină în familie. Umbria trăieşte după un ritm propriu, simplu şi vechi, ca o respiraţie adâncă după o zi lungă de muncă.

Oraşele pline (încă) de istorie

În Perugia, capitala regiunii, poti petrece o zi întreagă şi tot mai rămâne ceva nevizitat. Oraşul, cu aerul său aristocratic, îţi aminteşte că Umbria a fost mereu o punte între trecut şi prezent. În centrul vechi, mirosul de ciocolată te însoţeşte la fiecare pas. Piaţa IV Novembre e inima oraşului, cu Fontana Maggiore, una dintre cele mai frumoase fântâni medievale din Italia, şi cu Palazzo dei Priori, un palat gotic impunător care adăposteşte Galeria Naţională a Umbriei. Aici, lucrările lui Pietro Perugino şi Pinturicchio par să păstreze lumina secolelor trecute.

Ne-am oprit la o cafenea mică, cu vedere spre vale. Cea care ne-a servit era o tânără din Bacău, avea un zâmbet cald. Ne-a povestit că s-a mutat acolo de câţiva ani şi ne-a recomandat Spoleto, un oraş mai puţin cunoscut, dar plin de artă şi ziduri medievale. A fost una dintre acele întâlniri care îţi rămân în memorie, ca o notă discretă de umanitate într-o călătorie.

După Perugia, a venit Assisi – locul unde spiritualitatea şi turismul se ciocnesc. Străzile erau pline de pelerini, dar şi de tarabe cu suveniruri stridente: magneţi cu Sfântul Francisc, brelocuri luminoase, statuete colorate. Totuşi, când te depărtezi de centru şi intri într-o curte liniştită, simţi cum locul capătă altă vibraţie.

Bazilica di San Francesco, ridicată în secolul al XIII-lea deasupra mormântului sfântului, e un monument al credinţei şi al artei. În biserica superioară, frescele atribuite lui Giotto şi Cimabue au o simplitate care emoţionează – par naive, dar tocmai prin această sinceritate vizuală reuşesc să vorbească direct sufletului. Scenele din viaţa Sfântului Francisc nu impresionează prin fast, ci prin apropierea lor de uman, de fragil. Deasupra te aşteaptă Rocca Maggiore, cetatea medievală care veghează oraşul de sus. De acolo, panorama asupra văii Tescio e copleşitoare, iar lumina de toamnă însufleţeşte fiecare piatră.

Într-o altă zi am vizitat Orvieto, oraşul agăţat pe o stâncă, unul dintre cele mai spectaculoase din Italia. Domul din Orvieto, cu faţada sa gotică decorată cu mozaicuri aurii şi frescele lui Luca Signorelli din Capela San Brizio, e un miracol de marmură şi lumină. Am coborât şi în catacombe, un labirint de tuneluri etrusce săpate în stâncă, unde istoria se insinuează în fiecare cotlon. Am vizitat şi Pozzo di San Patrizio, fântâna adâncă de 62 de metri, construită în secolul al XVI-lea pentru a asigura apa oraşului în caz de asediu – o capodoperă de inginerie renascentistă. Pe străduţe, multe case erau pustii, cu obloane căzute, cu afişe de vendesi îngălbenite. Am avut senzaţia stranie că Italia îmbătrâneşte, că satul tradiţional se stinge încet, lăsând loc turismului de sezon şi liniştii definitive.

Umbria e o regiune agrară, cu puţină industrie, dependentă de agricultură, vin şi turism. În oraşele mari există încă vitalitate, dar în satele mici, vitrinele goale şi uşile închise spun o poveste mai profundă despre schimbare şi timp.

Cascada, lacul şi drumul de întoarcere

Într-o dimineaţă am pornit spre sud, către Cascata delle Marmore, aproape de Terni. Cascada – una dintre cele mai înalte din Europa – este o capodoperă a ingineriei romane. Apa se prăvăleşte în trepte peste stânci albe, iar sunetul e hipnotic. Puţin mai departe, în Lacul Piediluco se oglindesc dealurile şi cerul.

Seara, am revenit la vila din Montecchio. Cerul era violet, iar în aer plutea miros de frunze arse şi must. Am deschis o sticlă de Orvieto Classico, am ascultat iar Paolo Conte şi am privit cum soarele se scufundă încet dincolo de dealuri.

A doua zi dimineaţă, drumul înapoi spre Roma a fost o reverie. Printre vii şi măslini, cu lumina toamnei filtrându-se prin geam, am simţit că las în urmă nu doar o regiune, ci o stare. Paolo Conte cânta în surdină, iar Italia, chiar şi cea care îmbătrâneşte, părea mai vie ca niciodată.

Satul care a amuțit

În inima Munţilor Martani, la 640 de metri altitudine, se află Scoppio, un cătun-fantomă din Umbria, uitat de lume şi de timp. Astăzi, doar opt oameni mai locuiesc în casele din jurul vechii așezări, iar ruinele sale, acoperite de iederă, păstrează amintirea unei comunităţi care a trăit aici timp de secole. Abandonat în anii ’50, după o serie de cutremure care au afectat grav structura caselor, Scoppio a fost lăsat pradă naturii. Ploile au erodat fundaţiile, vegetaţia a cucerit zidurile, iar drumul spre biserică a devenit o potecă umbrită de ferigi.

El are o istorie veche, legată de familia nobiliară Arnolfi, care l-a stăpânit începând cu anul 1000. Numele său provine din latinescul scopulus, care înseamnă „stâncă“ – o referire directă la promontoriul stâncos pe care este construit, o formaţiune izolată ce domină Valea Matassa. În Evul Mediu, Scoppio era un mic castel fortificat, cu ziduri de apărare, o biserică dedicată Sfântului Petru şi câteva zeci de case din piatră. În zilele senine, de aici se pot vedea acoperişurile din Amelia şi colinele verzi ale Umbriei.

În 1710, satul număra 25 de familii. Oamenii trăiau din agricultură, cultivau grâu şi viţă-de-vie, creşteau vite şi mergeau duminica la biserică, unde clopotul răsuna peste vale. Dar după Al Doilea Război Mondial, izolarea a devenit o povară. Lipsa drumurilor moderne, a apei curente şi a electricităţii stabile a împins familiile tinere spre oraşele din apropiere – Acquasparta, Terni, Spoleto. Ultimele ferestre s-au închis în anii ’50, iar clopotul nu a mai bătut niciodată.

Borghi abbandonati

Astăzi, Scoppio este considerat unul dintre cele mai spectaculoase sate abandonate din Umbria. Autorităţile regionale l-au inclus pe lista „borghi abbandonati“ (sate părăsite), iar drumeţii pasionaţi de istorie şi fotografie îl caută pentru atmosfera sa melancolică. Drumul spre el se desprinde din şoseaua provincială 418, trece peste un viaduct nou şi se strecoară printre stejari. Nu există indicatoare – doar liniştea tot mai densă şi conturul ruinat al bisericii San Pietro, care pare să vegheze peste vale. În interiorul ei se mai păstrează câteva fragmente de frescă, atribuite pictorului spoletan Piermatteo Piergili.

Refugiul CAI din apropiere, administrat de Clubul Alpin Italian, oferea cândva posibilitatea de a înnopta în zonă, dar acum este închis. Ruinele sunt fragile, iar natura a cucerit aproape totul. Piaţa centrală e o poiană, iar zidurile prăbuşite par să se întoarcă încet în pământ. Privit de la distanţă, Scoppio pare încă viu: turnul mic al bisericii domină stânca, iar lumina apusului se joacă printre ferestrele fără geamuri. Dar de aproape, tăcerea e deplină. Se aud doar greierii şi foşnetul vântului.

În satele din jur, bătrânii mai vorbesc despre „satul care s-a stins în tăcere“. Unii spun că o epidemie de ciumă ar fi golit locul cu două secole în urmă, alţii evocă o noapte de foc şi panică, când un incendiu ar fi izbucnit „ca o explozie“ – uno scoppio –, mistuind totul. Mai există şi legenda clopotului care se aude singur în nopţile senine. Nimeni nu ştie dacă e vântul sau ecoul memoriei, dar în faţa ruinelor, printre ziduri prăbuşite şi sunetul propriilor paşi, e uşor să crezi că trecutul nu s-a pierdut cu totul.

Scoppio nu mai apare pe hărţi, dar rămâne o amintire vie a unei Italii rurale, simple, care nu s-a stins – doar s-a retras într-o formă de somn lung.

Tips & Tricks

CAZARE: optează pentru un agriturismo sau o vilă izolată pe coline – experienţa e mult mai autentică decât într-un hotel urban.

TRANSPORT: o maşină e obligatorie; satele sunt greu accesibile fără ea.

MÂNCARE: încearcă trufele negre de Norcia, ciocolata Perugina, brânzeturile locale şi carnea de porc umbro.

VINURI: Sagrantino di Montefalco (roşu) şi Orvieto Classico (alb) sunt emblematice pentru regiune.

CEL MAI FRUMOS MOMENT AL ZILEI: apusul.

MUZICA PENTRU DRUM: Paolo Conte, Lucio Dalla, Zucchero.

Un articol din Scientific American a stârnit discuții intense pe Reddit. Totul a pornit de la un episod al podcastului Science Quickly, din 21 octombrie 2025, în care psihologul Shiri Lev-Ari, de la Royal Holloway University of London, a explicat de ce unele scuze ne par autentice, în timp ce altele de-a dreptul false.

Ideea de bază a cercetării realizată de Shiri Lev-Ari este aceea că efortul contează. Cu cât limbajul este mai elaborat, scuzele sunt prezentate prin cuvinte mai lungi, propoziții mai complexe, cu atât interlocutorul percepe mai multă sinceritate în actul de a ne cere iertare.

Dar internetul a avut altă opinie. „O scuză reală, în opinia mea, presupune trei lucruri. Unu: să-ți asumi clar ce ai greșit și de ce a durut. Doi: să renunți la control, să înțelegi că iertarea nu ți se cuvine și că scuzele nu sunt o monedă de schimb. Trei: să îți asumi responsabilitatea și să te schimbi. O scuză nu e o dispensă, e un contract”, a scris cineva pe Reddit. Alt utilizator i-a răspuns: „E bine că ai spus în opinia mea, pentru că atât e: o opinie. Citește studiul. Petreci prea mult timp moralizând și prea puțin privind datele.”

De aici, dezbaterea s-a transformat într-un duel între știință și empatie. Un psiholog care a intervenit în discuție a scris: „Scuzele nu sunt simple ritualuri, ci mecanisme prin care readucem echilibrul într-o relație. A nu-ți cere iertare e echivalent cu a evita responsabilitatea. Iar o scuză credibilă trebuie să arate două lucruri: recunoașterea greșelii și dorința de a nu o repeta.”

Alt participant la discuție a scris că: „Trebuie să separăm starea internă, care nu poate fi cunoscută, de manifestarea externă. Diferența dintre o scuză credibilă și una falsă e determinată doar de semnalele exterioare. De asta contează limbajul, tonul, gesturile, nu intențiile declarate”. Acesta a subliniat că „problema nu-i ce funcție au scuzele, ci cum convingi un om că ești sincer”.

„O scuză reală înseamnă să-ți schimbi comportamentul după aceea”, crede cineva. Un alt comentator, care s-a descris drept „un mincinos în recuperare, aflat în terapie”, a adăugat: „Cel mai bun neadevăr e cel cu o fărâmă de adevăr. E mai ușor să construiești dintr-un adevăr parțial decât să transformi o minciună completă într-un adevăr.”

„Nu oricine merită o scuză. Unii iau vulnerabilitatea ta drept slăbiciune și profită”

Mulți useri au sesizat dimensiunea performativă a scuzelor: „Trăim într-o lume în care sinceritatea e un tip de marketing. E o piață a emoțiilor, un joc de putere. E performance marketing mascat în sinceritate. Un paradis pentru gangsteri și o farsă pentru naivi.”

 „Poate sunt eu atipic, dar nu prea înțeleg rostul scuzelor. Prefer să văd schimbarea în fapte, nu în cuvinte. Iar ideea de a cere iertare mi se pare uneori un act de supunere inutilă,” a completat un alt utilizator.

 „Oamenii nu pot citi gânduri”, a scris altcineva, adăugând: „Contează cum transmiți ceea ce simți. Am descoperit că uneori sinceritatea mea nu e percepută ca atare. Trebuie să îți interpretezi emoțiile ca alții să le poată primi.”

Pe urmă, cineva observa cu amărăciune că „în jumătate din timpul în care îmi cer iertare, oamenii profită doar ca să repete ce am greșit, deși am recunoscut deja. Uneori îți vine să îți retragi scuzele.”

Cei mai pragmatici comentatori au avertizat că unele relații pur și simplu nu merită acel efort. „Nu oricine merită o scuză. Unii iau vulnerabilitatea ta drept slăbiciune și profită. Într-o relație sănătoasă, amândoi ar trebui să-și asume partea lor din greșeală”, a scris Brrdock, unul dintre cei mai votați comentatori.

Dincolo de ironii și dispute, dezbaterea a atins o temă comună: faptul că scuzele, departe de a fi doar cuvinte, sunt exerciții de simetrie morală. „Când greșești, nu doar cauți iertare, ci restabilești echilibrul”, scria un alt psiholog participant la discuție. „Fără această restabilire, relațiile devin tranzacționale, nu umane.”

Iar în mijlocul tuturor, un comentator anonim a rezumat totul: „Dacă spui îmi pare rău, dar…, n-ai spus nimic. O scuză nu are condiții. Are consecințe.”

Ce spune știința despre limbajul scuzelor

În episodul „Why Some Apologies Feel Hollow and Others Don’t”, Shiri Lev-Ari explică de ce anumite scuze par credibile chiar și atunci când nu sunt. Cercetătoarea a analizat mii de postări de pe Twitter, observând că oamenii folosesc cuvinte mai lungi atunci când își cer iertare, indiferent dacă sunt celebrități sau utilizatori anonimi.

„Cuvintele lungi sunt un semnal de efort. Sunt mai greu de spus, dar ușor de înțeles. Prin ele, vorbitorul arată că se străduiește”, explică Lev-Ari. „În schimb, cuvintele rare sau neobișnuite obosesc și vorbitorul, și ascultătorul. Scuzele eficiente sunt cele care par elaborate, nu cele care te fac să cauți dicționarul.”

Într-un experiment, participanții au considerat variante precum „Acțiunea mea nu reprezintă adevăratul meu caracter” mai sincere decât „Acțiunea mea nu reflectă cine sunt cu adevărat” deși în esență spun același lucru.

Pentru cercetătoare „efortul verbal contează. Nu pentru că înseamnă mai mult, ci pentru că semnalează intenție.”

„Contează atât lungimea cuvântului, cât și frecvența lui în limbajul comun. Se pare că scuzele sunt mai eficiente atunci când folosim cuvinte mai lungi, dar familiare, pentru că receptorul nu depune un efort mental mare pentru a le înțelege. În schimb, cuvintele rare sau neobișnuite pot solicita un efort cognitiv mai mare, reducând autenticitatea percepută”, explică, pentru „Adevărul”, psihoterapeutul somatic Roxana Serghe.

Conform spuselor sale, atunci când scuzele nu sunt sincere, mesajul ajunge distorsionat, pentru că partea verbală a comunicării contează într-o proporție mult mai mică: aproximativ 7%, comparativ cu 38% comunicare paraverbală (tonul, ritmul, intonația, volumul) și 55% comunicare nonverbală (expresii, gesturi, postură).

Aceste procente, cunoscute sub numele de „Regula lui Mehrabian” sau „Modelul 7–38–55 al comunicării”, au fost formulate de Albert Mehrabian, profesor de psihologie la UCLA, și se aplică mai ales atunci când există o disonanță între ce spunem și cum spunem: de exemplu, când cineva afirmă „sunt bine” cu voce tristă și privirea în jos, adaugă psihoterapeutul.

„Esența scuzelor autentice este ca persoana care le oferă să conștientizeze că a greșit, să regrete și să arate că îi pasă de celălalt, dorindu-și sincer să nu mai repete comportamentul respectiv. Aceasta implică capacitate de introspecție, conștientizare și asumare, momente care pot fi dificile pentru cei care nu se vulnerabilizează ușor. Pentru astfel de persoane, exprimarea regretului poate părea o amenințare la adresa imaginii de sine, o slăbiciune sau o pierdere de putere”, este de părere Roxana Serghe.

Totuși, când celălalt este supărat, se retrage emoțional, nu mai comunică sau nu mai manifestă afecțiune, consecințele acestei distanțări pot împinge persoana spre scuze formale, oferite doar pentru a recâștiga favoarea sau dialogul, nu pentru a repara cu adevărat, după cum opinează psihoterapeutul. Această formă de „reparație superficială” evită vulnerabilizarea, dar afectează relația în profunzime.

„În astfel de situații, cel care primește scuzele percepe rapid lipsa de autenticitate: se simte dezamăgit, iritat și neimportant, ca și cum celălalt nu ar ține cu adevărat la relație și nu ar realiza impactul comportamentului său”, completează Roxana Serghe.