Ei bine, ar fi arătat, probabil, ca Leonardo DiCaprio în ”A fost odată… la Hollywood!”: cu mustăţi de spaghetti-western duhnind a whiskey şi marguerita, pălărie de cowboy obsesiv-compulsiv şi cu look de … Mărgelatu rătăcit, undeva, pe Sunset Boulevard! Puştiul de odinoară care se scufunda odată cu Titanicul, cândva, foarte demult, parcă într-o altă viaţă, ţâşneşte iar spre un nou Everest al artei sale interpretative sub bagheta vrăjitorului Tarantino! Iar, printr-o straniu de fericită simetrie a destinului, a doua colaborare a lui DiCaprio cu iconoclastul regizor după cea din ”Django” coincide cu al doilea ”joint-venture” al creatorului fenomenului ”Pulp Fiction” cu alt actor iconic ai ultimilor douăzeci de ani, Brad Pitt, după cel din ”Inglorious Basterds”!

Dacă Leo DiCaprio îşi cam ia, pe merit, partea leului – şi asta nu doar în calitatea pur tehnică de protagonist – atunci Brad ”fuckin’” Pitt este tigrul din acest film! Unul care aşteaptă, stă la pândă, tace – care, spre deosebire de gureşul DiCaprio, chiar ştie să tacă – dar şi când se apucă şi le face, u-haa… Abia atunci îl simţim pe Quentin dezlănţuit! Dar, până atunci, totul începe domol, de parcă Tarantino ar fi băut după preşedintele Iohannis un luuung şpriţ de vară…

Aşadar, pe principiul – Leo cu vorba şi Brad cu fapta – filmul evoluează leeent dar (ne)sigur – la început – spre o demenţă totală şi un delir absolut, înspre final! Dar atenţe la pistele false şi să nu care cumva să meargă cineva pe fentă! Ca întotdeauna, atât Dumnezeu, cât şi diavolul, se află în detalii, iar Quentin – înger şi demon, ca de obicei – şi-a păstra ”shazam”-ul şi îşi joacă spectatorul pe degetele suspansului bine dospit mai ceva ca niciodată! Poate cam prea bine dospit, după unele gusturi! Dar, ca de fiecare dată, totul e să intri în joc! Şi, mai ales, la joc! Şi, apoi, o să-ţi placă şi joaca!

De exemplu, cine şi-ar fi închipuit acum un deceniu şi ceva că imprevizibilul şi explozivul Tyler Durden din ”Fightclub” sau impulsivul gipsy-irish, Mickey O’Neil, din ”Snatch” o să joace dublura lui Jack Dawson din Titanic?! Iacătă încă un motiv pentru care ”Q.T” este fascinant de neaşteptat în arta casting-ului şi a persuasiunii! Oricum, aşa cum Leo e pus pe vorbe mari. aşa este pus Brad pe fapte mari! Inutil de spus că unele dintre ele sunt fapte de viteje în cel mai curat-murdar stil Tarantino! În acest sens e foarte probabil că mai înspre toamnă-iarnă va intra în folclor o nouă expresie cool: ”Brad Pitt îl bate pe Bruce Lee!” Oops, aici intervine the-thin-red-line dintre teasing şi spoiler aşa că mai bine să lăsăm senzualitatea să ne bucure ochii şi să ne aprindă imaginaţia.

Şi pentru că senzualitatea trebuia să poarte un nume în acest film, i s-a zis – de către ştim noi cine – Margot ”drop-dead-gorgeous” Robbie! Unde ”dead”-ul din epitet va căpăta – fix pe climaxul multi-orgasmic de violent al filmului – nebănuite conotaţii… Pentru a intra cât mai intens în rolul lui Sharon Tate, splendida actriţă a purtat lentile de contact pentru ca ochii ei albaştri să ”devină” căprui, aşa cum îi avea fosta soţie a controversatului geniu, Roman Polanski! Criticat de unii, aclamat de alţii pentru că a exploatat la modul minimalist vocea şi implicit vorbirea actriţei sale principale, Tarantino a devoalat faptul că şi-a dorit să exploateze expresivitatea body-language-ului acesteia, precum şi puternica ei candoare nonverbală! La care se adaugă zâmbetul ei, când sexy, când inocent, şi – bineînţeles – talentul ei nativ de a dansa! Mai ales singură – cum Polanski era mai mereu plecat în Europa cu treabă şi cu treburi – lăsându-se purtată doar de valurile extatice ale muzicii de la Woodstock de acum exact jumătate de veac…

Deloc întâmplător este plasată pelicula în probabil cea mai caniculară, hilară şi bipolară vară din istoria Americii şi, probabil, a omenirii – ”the summer of ‘69” – filmul contopeşte în muzicalitatea atât de fluidă a imaginilor sale, în egală măsură suav şi brutal de ancorate în acele vremuri concrete şi totuşi atemporale, deopotrivă graţia şi ferocitatea unui apus de lume şi răsăritul alteia. Relativ relevant, dar nu foarte revelator, pentru acurateaţea exclusiv istorică a acelor vremuri demult consumate în excese de wild sex, free love, LSD, marijuana, Woodstock, anti-Vietnam, mult rock şi ceva hipioţeală, este integrarea în film a ”bad trip”-ului reprezentat de Charles Manson! Or, satanicul anti-erou de cea mai grea categorie posibilă şi imposibilă din ”pop-culture”-ul american şi nu numai – versiunea the-darkest-side – reprezintă doar un pretext circumstanţial şi un cinic giumbuşluc narativ pentru ca Tarantino să-şi tese firele sale epice! Oricum, aşa cum acesta izbuteşte într-un mod atât de izbitor de curat şi sincer să reconstituite acea vrajă autentică a Hollywood-ului de altădată, cu toată strălucirea sa de atunci, tot aşa reuşeşte să portretizeze latura întunecată a acelei lumi, întruchipată de spiritul malefic al lui Manson şi al ”familiei” sale de ”hipioţi tripaţi pe droguri proaste” – ca să-l parafrazez pe Rick Dalton aka DiCaprio – veşnic frustraţi, inadaptaţi şi însetaţi de sângele ”purceilor” bogaţi din establishmentul Hollywood-ului, în special cel cinematografic şi muzical! Iar casting-ul ”hipioatelor” lobotomizate de carisma diabolică a lui Manson este unul de vis, dacă n-ar fi de coşmar, mai ales pe final… Unde se vede cu adevărat mâna dibace şi feroce deopotrivă a lui Tarantino! Aici, parodia sa este criminal de acidă – atât la propriu, cât şi la figurat – iar umorul negru e mai sângeriu ca un apus de soare peste Los Angeles.

Altfel, premisa ”poveştii” e deja arhi-viralizată: Rick Dalton aka DiCaprio este actorul născut-semi-talent-şi-(aproape)-murit-speranţă, care, după o cariera prodigioasă de western-uri siropoase şi de thriller-uri de mâna a doua, dar care i-au adus oareşce recunoaştere şi faimă, se vede ajuns la ”capăt de linie”, trăgându-l în acest frustrant dolce-far-niente profesional şi pe loialul său prieten, nimeni altul decât dublura sa de încredere, care a sărit şi-n foc pentru el, la propriu, şi anume Cliff Booth, interpretat de Brad Pitt! Când Rick primeşte o ofertă de (ne)refuzat pentru a-şi activa a nu ştiu câta oară ”Clint-Eastwood”-ul ori ”Steve-Mc-Queen”-ul din el, provocarea personajului – accentuată puternic şi de un excentric regizor din film, cel mai probabil o ipostaziere de tip alter-ego a lui Tarantino – este de a se reinventa! ”Trebuie să fii un Hamlet rău! Savurează acest moment! Amplifică-l!?!”, pare a-i şopti regizorul din film! Din acest moment al filmului, DiCaprio face unul dintre cele mai intense şi cameleonice roluri din toată cariera sa! Cât despre Pitt, acesta vorbeşte mai puţin, dar face mai mult! Prin comparaţie cu precedentele lor colaborări cu deja amicul lor Quentin, Leo vorbeşte puţin mai mult şi parcă mai colorat ca-n ”Django”, iar Brad face şi desface mai ceva ca-n ”Inglorious Basterds”! Şi – Sfinte Sisoe – ce le mai desface, mai ales pe finalul psihedelic de apoteotic, în cel mai tarantinesc stil posibil!.

Dar, cu excepţia acestui deznodământ ”uşor” ficţionalizat şi absolut out-of-this-world, chiar şi pentru lumea nebună, nebună, nebună din vara lui 1969, Quentin Tarantino se cam ţine de ”adevărul istoric”, după ce-l trece prin filtrul subiectiv al ochiului său vigilent cu fiecare detaliu şi necruţător cu orice clişeu! Astfel, că, după 161 de minute, atât ”tarantinofilul”, cât şi ”tarantinofobul” vor exclama – după cum au făcut-o şi la avanpremiera din România – cu inflexiuni diferite, ceva de genul: ”Frate, ce-a fost asta! N-a fost film! A fost un trip!” Inutil de spus că pentru cel dintâi a fost (cât de cât) un ”good trip”, iar pentru cel de-al doilea, (clar), un ”bad trip”!

Iar adevărul subiectiv – cel puţin al tarantinofilului autor al acestor rânduri – este că ”A fost odată… la HOLLYWOOD” nu (prea) e un film, ci e mai degrabă un trip! E un Tarantino trip! E o călătorie cinematografică, o experienţă cinematografică, plăcută pe alocuri – aproape la modul exclusiv în termeni de ”guilty pleasure” – dar, preponderent, disconfortantă! În anumite scene ai impresia că inhalezi napalm şi că te sufoci visceral şi nu doar de nervi! Ciudat e că – atunci când apare ca de nicăieri ”twistul” tarantinesc – peste un minut ajungi chiar să savurezi acest napalm! Exact cum spunea personajul lui Dennis Hopper în ”Apocalypse Now”, pe care Quentin îl evocă în filmul său, în stilul său, pe muzica sa! Exact acel spirit ”born to be wild” din ”Easy Rider”-ul lui Dennis Hopper se regăseşte, într-o considerabilă măsură şi aici. Şi cu atât mai sfâşâietoare este această percepţie în contextul în care şi carismaticul Peter Fonda a schimbat foarte recent această lume ”wild” şi uneori atât de ”dark” cu una infinit mai ”chill” şi luminoasă!

Incredibil, dar adevărat, o rază de lumină şi, implicit, de speranţă, răzbate şi la finalul lui ”A fost odată… la HOLLYWOOD”! Semn că, întrucâtva, Quentin Tarantino, a ajuns la acea maturitate de creator adevărat! Dar până să vedem acea rază izbăvitoare, trebuie – cum altfel – să trecem prin tot infernul ”menajeriei” sale clasice şi furibunde cu tot ”tacâmul” de intrigi, dialoguri, slang şi violenţă, toate ”marci înregistrate”! Şi cum aşa ceva e aproape imposibil de reinventat, măcar e de apreciat că fostul angajat-devorator de filme de artă şi de consum de la micul video-store din Knoxville a făcut măcar puţin fine-tuning stilului care l-a consacrat!

Aşa că cine are prejudecăţi împotriva eternului copil teribil – uneori teribilist, alteori genial, dar mereu original – al celei de-a şaptea arte, să nu meargă la film! Sau – poate, totuşi – să se ducă! Pentru a avea material-de-băgat-carne-tocată-în –frigiderul-plin-de-ketchup-al-lui-Tarantino! Pentru că, da, va curge mult ”sânge”! Dar pentru asta trebuie, pe lângă nelipsitul stomac de fier şi o răbdare de oţel! Pentru că jetul de ultra-violenţă psihedelic de apocaliptică începe să se reverse abia în ultimul sfert al filmului! Or, dacă pelicula durează 2 ore şi 41 de minute, e clar că până şi cel mai fanatic tarantinofil îşi va vedea anduranţa împinsă mai ceva ca-n ultimele sale isprăvi cinematografice: ”Inglorious Basterds”, ”Django” sau ”The Hateful Eight”! Dar – una peste alta – merită! Chiar dacă te vei înfuria, pentru că vei descoperi nişte resorturi absolut nebănuite pe care le poate declanşa o experienţă ”tarantinească”! E ca şi când, la al nouălea şi penultimul său filn, post-adolescentul de acum un sfert de secol care stupefia lumea întreagă cu ”Pulp Fiction” a zămislit în labirinticile laboratoare ale imaginaţiei sale dezlănţuite o nouă şi periculos de creativă ayahuască dramaturgică, menită a-i scoate din minţi şi pe cei mai hârşiţi şamani într-ale terapeuticei arte ale story-telling-ului!

Şi oricum, dacă nu găseşti măcar o brumă narativă care să-ţi picure pe fruntea încruntată de hater – cu excepţia a cel puţin 3 momente suprarealiste de umor de dialog trademark Q.T. şi a altor 3 faze hilare de comic de situaţie când până şi ”tarantinofobii” sinceri cu ei înşişi ar trebui să cam râdă, măcar în barbă – atunci te poţi bucura de cel puţin 3 scene destul de lungi în care apare Al Pacino! Restul e tăcere! Şi plăcere! Mai ales vizuală! În special acele cadre lungi în care Brad Pitt îl conduce pe DiCaprio în Cadillac-ul său de colecţie, fabricat în acea perioadă incredibilă în care se petrece filmul, mai exact în anul 1966! Despre această bijuterie de maşină, Michael Madsen – care a prins şi el 30 de secunde şi 3 replici în film de la bunul său prieten, Quentin – povesteşte, într-un interviu, că este automobilul său în viaţa reală, recondiţionat special pentru acest film. Mai mult, este acelaşi Cadillac care a fost folosit în 1992 în filmul de debut care l-a şi consacrat pe Tarantino, ”Reservoir Dogs”! Atunci, Madsen a devenit faimos în rolul psihopatului Mr. Blonde care a tăiat, între două mişcări de dans spontan pe un şlagăr rock, urechea unui poliţist, după ce l-a ţinut legat fedeleş mult timp în portbagajul deja celebrului Cadillac! Totodată, fanii ”hardcore” ai lui Tarantino vor remarca faptul că este primul său film în care acesta nu ucide personajul lui Michael Madsen, după ”Reservoir Dogs”, ”Kill Bill 2” şi ”The Hateful Eight”! E adevărat, ar fi fost aproape imposibil să realizeze aşa ceva în doar 30 de secunde şi după doar trei replici…

În schimb, după aproape trei ore de nebunie cinematografică într-o manieră narativă pe alocuri anevoioasă, dar într-un stil dramaturgic aproape integral autentic, lui Tarantino pare a-i reuşi să ipostazieze spiritul creator şi nemuritor al unuia dintre idolii săi căruia îi şi dedică în subtext această peliculă, şi anume Sergio Leone! Dar principala dedicaţie de iubire – omagiul suprem, cum au scris deja critici adevărati de film de peste Ocean şi din Europa – Tarantino i-o face însuşi ”personajului colectiv” care se regăseşte în titlul filmului: ”HOLLYWOOD”-ul!

Acel Hollywood din vara lui 1969 ca un cocktail deopotrivă dulce şi acid care stă mereu să explodeze asemeni unui refren rock de Woodstock gen ”Born to be wild” şi totuşi nu o face, ci. dimpotrivă, pare apoi a nu se mai termina niciodată! Aşa cum pare a nu se termina nici această a noua atipică poveste cinematografică a lui Tarantino… Îl putem acuza, fireşte, de mistificare, de blasfemie, de sacrilegiu… Îl putem chiar arde pe rugul vanităţilor noastre atotştiutoare şi al aşteptărilor noastre înşelate! Şi totuşi, iubirea… pentru cinema-ul de altădată ar trebui să învingă… Şi, până la urmă, (poate) o va face! Şi asta pentru că, la sfârşitul filmului – dincolo de idiosincraziile inevitabile şi premeditate, de trucuri scenaristice şi regizorale şi de ”burţi” mai mult sau mai puţin gonflate – chiar ai putea rămâne cu sentimentul dulce-amar al unei sfâşâietoare frumuseţi, pe care, altminteri, nu mai ai cum s-o întâlneşti, darămite s-o cunoşti, altfel decât în cărţi, muzica sau în vis… Condiţia sine-qua-non e să nu rămâi doar un simplist şi superficial privitor-comentator de tip ”Binge-Lix”, ci un simplu, dar adânc trăitor-nuanţator al unei experienţe cinematografice aparte, care nu ţi se oferă, nu ţi se dăruieşte în fiecare zi, în fiecare seară târzie de vară… Una proiectată pe ecranul atât de violent de strident şi atât de periculos de luminos al întunecatei săli de cinema, unde, preţ de 2 ore şi 41 de minute, sute de oameni vin să-şi trăiască un nou vis, care poate conţine urme de coşmar! De comedie, dar şi de dramă! De exaltări, de căderi, de ridicări şi de atâtea poveşti de viaţă cu final fericit sau cu final… neaşteptat! Exact cum… ”A fost odată… la Hollywood!”