De câteva zile toată lumea umbla cu moţiunea-n gură. Numai despre asta se vorbea, de parcă odată cu schimbarea conducerii s-ar fi băgat la cantina spitalului icre de ştiucă în loc de fasole. Paradoxal, Victor şi Călin ajunseseră cei mai vehemenţi contestatari ai Vioricăi. Visau cu ochii deschişi la preluarea celui mai puternic partid de stânga (direct sau prin intermediari).

Când Klaus ieşi în curtea spitalului cu un teanc de afişe electorale sub braţ se împiedică şi căzu cu nasul în găleata de aracet. Înjură scurt în toate cele 24 de limbi de lucru acceptate la Bruxelles. Apoi îşi vârî capul sub cişmea şi se clăti bine înainte de a-şi continua drumul spre stejarul bătrân pe trunchiul căruia intenţiona să lipească afişele.

Ultimul sondaj de opinie cu Mircea pe locul doi (un pacient care se credea actor) îl făcuse să-şi piardă noaptea zvârcolindu-se în pat la gândul că ar putea să se înece ca ţiganul la mal. Ipoteza îl scotea din minţi. Ar fi acceptat mai degrabă ruşinea de-a apărea într-o emisiune gol-goluţ, fără absolut nicio notiţă din partea consilierilor. Cum, necum ar fi legat două fraze, evitând cu dibăcie întrebările moderatorului. Ca şef al Statului paralel reuşise performanţa unică de a fugi de talk-show-uri ca dracu de tămâie. Bifase zero apariţii televizate în cinci ani! Record mondial!

Îşi închipuia că o confruntare cu Mircea în turul doi l-ar pune într-o vădită inferioritate. Era mult mai obişnuit cu luminile nocturne ale pârtiei Clăbucet decât cu luminile din platoul de filmare. Iar actoraşul ăla cu siguranţă îşi stăpânea emoţiile infinit mai bine.

Un maidanez care umbla prin curtea spitalului cu punga de perfuzie la gât sări să-l muşte de fund. Speriat, Klaus se căţără în vârful copacului şi începu să strige după ajutor. Doar că cine să-l audă la 5 dimineaţa?! Se trezise foarte devreme ca să nu-l vadă careva în timp ce lipea afişe cu Mircea în rol de prostănac. Până la urmă mijloacele contau prea puţin, important era să-şi atingă scopul.

Răsăritul îl surprinse moţăind, sprijinit de-o cracă. Maidanezul dispăruse. La fel şi afişele electorale pe care nu apucase să le lipească. Scrută orizontul cu palma la frunte. Nimic, nicio mişcare! Doar pereţii albi ai spitalului. Apoi dintr-odată liniştea fu spartă de zgomot de tobe, fluiere şi tamburine. Doisprezece din cei paisprezece candidaţi mărşăluiau prin curte, grupaţi doi câte doi, într-o demonstraţie de sunet, mişcare şi ritm aproape drăcesc. Pacienţii începură să iasă pe la geamuri, încă buimaci de somn. Câţiva huiduiră aruncând cu roşii. Alţii aplaudară ca la aterizarea unui Boeing 737 după patru ore de zbor haotic cu patru terorişti la bord. Ritmul tobelor (mai intens decât cel de la galere în timpul unei furtuni pe mare) îl înfioră pe Klaus.

Sări rapid din copac, smulse toba din mâinile Vioricăi şi se integră în formaţia de percuţionişti. Cei 13 se îndreptară în paşi de dans african spre scena de festivităţi, unde poposiră pentru ultima parte a reprezentaţiei. Zgomotul tobelor ajunse la paroxism. Alexandru, candidatul anti-sistem, ridică butoiul său negru, decupat la ambele capete, şi-l puse peste Viorica, continuând să bată în el cu putere. La rândul său, Klaus îl pocni pe Mircea fix în gură, făcându-l să-şi înghită fluierul. Actorul dădu să respire şi fluieră fără să vrea, spre amuzamentul lui Dan, care o plesni cu tamburina la fund pe Ramona. Blonda cu ochelari sări ca arsă. Luă trei ouă din poşetă, le puse în chiloţii lui Dan şi le sparse cu o lovitură de genunchi.  

― Poftim, acum eşti mulţumit?!

Candidatul USR+ nu apucă să-i răspundă. O nouă criză de râs îl făcu să se-ncovoaie. Fluierăturile involuntare izvorâte din stomacul lui Mircea ar fi avut darul să înveselească până şi-un premier ursuz, aflat cu moţiunea deasupra capului.

Dintr-odată tobele amuţiră. Candidatul anti-sistem ridică butoiul negru descoperindu-şi victima. Cu degetele în urechi, Viorica vibra ca un clopot de biserică izbit brutal cu măciuca de baseball.

Actorul care înghiţise fluierul bău pe nerăsuflate doi litri de bere Bucegi în speranţa c-o să scape de calvar. Din păcate fără efect.

Aflat undeva în spate, Theodor îşi băgă în buzunar partitura pentru tamburină. Ar fi preferat să bată la tobe, însă ştia să mânuiască beţele doar la restaurantul chinezesc.

Îndrăzni să se apropie de microfon şi luă cuvântul:

― Dragi prieteni, medici, asistente, brancardieri şi pacienţi, priviţi! Asta înseamnă campanie electorală adevărată. Un spectacol de muzică şi mişcare, o ciocnire de curente şi idei, un carusel în care candidaţii se învârt ca proştii în jurul aceluiaşi principiu: învingătorul ia totul! De mic am fost educat în spiritul respingerii oricărui act de violenţă. Căci violenţa este ultimul refugiu al incompetenţei, după cum bine spunea marele Asimov… Pe de altă parte, o campanie electorală lipsită de acte de violenţă ar fi la fel de anostă precum o Comisie Europeană formată exclusiv din bărbaţi… Aşadar, ca să închei, până în ziua votului voi fi extrem de violent, căci violenţa naşte violenţă şi avem mare nevoie de spectacol. Fără spectacol Klaus câştigă la pas şi tare mi-e teamă că o să ne urcăm pe pereţi după încă cinci ani de linişte şi aşa-zisă normalitate.

Fluieratul involuntar al lui Mircea dădu semnalul încăierării. Tobe, beţe şi tamburine zburară care-ncotro. În sfârşit izbucnise confruntarea electorală adevărată. Acum pacienţii puteau să-şi aleagă favoriţii (şi să parieze pe ei) în deplină cunoştinţă de cauză.   

(va urma)