Multa otrava a generat, de pilda, reactia de atenuata sustinere a initiativelor francezului obtinuta, de la Klaus Iohannis, de tentativa liderului francez de a-si proteja economia si muncitorii de o concurenta sociala „neloiala”, in opinia sa si a stangii franco-germane. Ca si absenta unei promisiuni ferme a Frantei de sustinere a integrarii tarii in Schengen.

A reiesit iar clar, din context, cata placere ne face sa vedem barna din ochiul celuilalt si cat de greu ne e sa contemplam ansamblul unui tablou foarte complex.

In patriotismul nostru debordant o zarim cu predilectie pe cea din privirea francezului de la Elysee si din cautatura „neamtului” de la Cotroceni, care a omis sa-i dea omologului sau parizian un raspuns clar, transant si militant in apararea muncitorilor romani detasati in Vest.

E vorba, desigur, de reglementarea care face ca romanii, platiti net mai prost decat occidentalii, sa poata munci si castiga mai bine decat acasa, in tari ca Franta. Unde-i avantajeaza plata la nivel minim, degrevata de darile sociale aberante necesare unor economii socialiste de piata precum cea a Hexagonului.

Dar „directiva detasarii” n-ar trebui calificata drept „capul de afis” al vizitei, cum eronat au presupus si apreciat la prima vedere, precipitat, destui comentatori. In ai caror ochi paiul a continuat sa ramana invizibil.

Acest ochi nu vrea sa vada contururile problemelor teribile confruntandu-i pe cei doi presedinti. Din care cel al Romaniei, altfel decat Guvernul, nu e chemat, prin Constitutie, sa se ocupe de probleme in fapt minore, precum directiva detasarii, ce nu priveste decat aproximativ 0,7 din forta de munca a UE.

Painea cea de toate zilele a presedintelui este politica externa si de securitate a Romaniei. De care lui Iohannis mi se pare foarte clar ca-i pasa cu adevarat. Si despre care presedintele, desi nesfatuit, mereu, cum trebuie, stie vadit mai bine decat mai toata clasa politica a Romaniei pesedizate. Mai bine, in mod cert, decat intreaga sleahta a formatorilor de opinie de la televiziunile clientelare.

Iohannis a priceput deci faptul ca, in cauza, e mult mai mult decat munca in Vest a unor romani sau competitivitatea unor firme romanesti si franceze.

Globalizarea si integrarea europeana au sporit considerabil riscul si tragedia somajului si a dezindustrializarii confruntand, cu exceptia notabila a Germaniei, marile puteri occidentale.

Alegerea lui Donald Trump la presedintia SUA s-a datorat in buna masura tocmai trezirii dure din somnul cel de moarte care, prin acorduri de liber schimb gen NAFTA, a anihilat visul american in orasele albe din Rust Belt, zona industriala, candva infloritoare, azi pustiita, a Statelor Unite, agonizand in urma migrarii catre Mexic, China comunista si alte tari cu forta de munca aproape gratuita a joburilor ei.

La Grande Nation nu sta mai bine decat Statele Unite. In fapt, ii e mai rau din pricina lenei, a superbiei si a idiosincraziei cvasi-generale la reforma, a conservatorismului stangist care domina Hexagonul, spre marea paguba a Frantei si a Europei, de la razboi incoace.

Elita anticapitalista care a condus-o in tot acest rastimp a capotat. Cufundata in osanza birocratica, aceasta casta conducatoare s-a prabusit.

O depasise net sarcina de a impaca si capra unei reforme de piata imperioase, in conditiile globalizarii, si varza lipsei de apetenta la reforme a multor francezi, si lupul propensiunii spre populism si desfiintarea democratiei in siajul terorismului islamist si a tiraniei corectitudinii politice.

In aceste conditii, predecesorul lui Macron, Hollande, sfarsise in jalea unei impopularitati fara egal.

Deloc de mirare ca electoratul, sastisit si infricosat de alunecarea parca irepresibila in hau, si-a rasturnat establishmentul, pulverizandu-si, in alegeri, ambele partide democratice de anvergura, de stanga si de dreapta.

Acum, Macron se vede in fata cvadraturii cercului. Are misiunea de a reusi nu numai unde au esuat in corpore si socialistii si gaullistii, ci si de a nu rata ce pare a fi ultima sansa de salvare a Europei unite si a democratiei, cu ajutorul relansarii unei Frante perplexe. Una care se intelege pe sine chiar mai putin decat in epoca polarizarii totale, iscate de afacerea Dreyfuss.

Vizita lui Macron a fost chiar despre Trump

Or, la o suta de zile de la accesul sa la timona, Macron este departe de o forma optima. In fapt, s-a regasit in plina degringolada a popularitatii sale. Cum oare sa-i ordone tarii sale terapia de soc, singurul remediu probabil eficient?

Spre a calma temeri, spre a-si ameliora imaginea si a evita, la stanga spectrului politic, rebeliunea totala, care ar compromite tot, Macron trece deci la cacealma.

Semnalizeaza stanga, in vizita la Bucuresti, spre a o lua la dreapta, la Paris. Recurge, simultan, la populisme si protectionisme la fel de ieftine si pernicioase precum acelea la care s-ar fi dedat Marine Le Pen de ar fi fost aleasa in locul lui. Ori Trump, daca ar fi putut cum au vrut izolationistii si n-ar fi fost strunit de checks and balances.

In fond, vizita lui Macron a fost pana la urma, implicit, chiar despre Trump. Si despre oroarea iscata unora, in Vest, de noua America. I se opune o Franta revolutionara care, sub Macron, ar vrea sa fericeasca vechea Europa redaruindu-i marota, pe moment impracticabila, a securitatii continentale.

Macron stie ca America e perceputa in Est drept garantia apararii de o Rusie tot mai agresiva si tiranica, tot mai periculoasa in neoimperialismul inconturnabil al Kremlinului. Si nu-i convine, caci Moscova nu-l doare prea tare pe presedintele francez.

Liderul de la Elysee doreste-n schimb, puternic, slabirea puntii transatlantice intru intarirea unei UE franco-germane. Scop in care incearca scindarea Visegradului, cu izolarea nationalistilor prea orgoliosi si prea neobedienti aflati la carma Poloniei si Ungariei, precum si atragerea romanilor de partea axei Berlin-Paris.

Dilema in care-i lasa pe romani acest proiect periculos de Europa demarand in varii viteze care incotro, proiect pe care n-au cum sa-l doreasca, e dureroasa. Desi singur si lipsit de sprijinul unui guvern capabil si a unui ministru de Externe aflat pe aceeasi lungime de unda cu el, presedintele Iohannis pare sa fi inteles complexitatea chestiunii si sa stie ce miza enorma e in joc.

In consecinta, isi joaca mana abil, temporizand, astfel incat, fara sa obtina vreun avantaj direct, concret, sa poata cat de cat ramane-n lupta si frana proiectul Europei rescindate, fara sa piarda nici sustinerea americana, dar nici ajutorul Berlinului si increderea Parisului. E o partida grea.