În PSD nu mai există idei noi, speranțe sau energie și nici măcar nu se preface cineva că ar mai exista așa ceva. În cel mai prost moment din istoria partidului mediocritatea cântă din flaut iar lipsa de orizont bate tobele. Partidul a îmbătrânit.

Cine să salveze situația? O singură minte nu poate cuprinde totul. E nevoie de o echipă. Dar criza de resurse umane, bine știută acum câțiva ani, s-a lărgit prin nepăsare. Partidul cu multe sute de mii de membri nu poate găsi 15 oameni care să știe cum funcționează un minister. Zeci de șefi de filială au o relație complicată cu logica, gramatica, ortografia sau cultura generală, prăbușind brand-ul partidului și furnizând non-stop subiecte de amuzament pentru partidele oponente și pentru aparatele lor de comunicare publică. Onest spus, PSD nu are primari cu care să se mândrească, pe care să-i pregătească pentru a fi viitori prim-miniștri sau prezidențiabili. Organizațiile din Moldova, Transilvania sau Dobrogea nu aduc pe scena națională comunicatori persuasivi, experți capabili sau politicieni simpatici, fiind mai degrabă niște ghișee discrete. TSD, cea mai mare organizație de tineret din politica românească, pare să se fi auto-desființat fără ca cineva să observe.

Mult timp problemele au fost suplinite de mitologica „bază a partidului”. Secerată de schimbări demografice care, obiectiv vorbind, au fost fenomenal de rapide, această fundație s-a afundat în noroi până la genunchi. Chiar și după vastul desant al liberalilor, PSD are destui primari – dar practic toți domnesc în comune minuscule, fiecare cu mai puțini votanți decât o scară de bloc din Timișoara. Partidul care era cândva „aproape de oameni și împreună cu ei” are cea mai mică extensie în societate – pe românește: cei mai puțini votanți/membru de partid dintre toate formațiunile politice din țara noastră. PSD este un titan – dar cu artere pietruite, prin care nu curge sânge.

În momentele similare din trecut PSD a fost salvat de crize economice. După 1996 și 2009 nu a trebuit să schimbe foarte multe, să privească cu grijă înăuntrul său sau să-și reformuleze relația cu societatea – adversarii au fost nulificați de istorie iar PSD a obținut cu ușurință victoria.

Ceva oarecum asemănător s-a întâmplat între 2014 și 2016. PSD a câștigat primele alegeri parlamentare din primul mandat al lui Iohannis nu datorită unei creșteri fără precedent a numărului de votanți PSD, ci printr-o contraperformanță a liberalilor în ceea ce privește mobilizarea.

Faptul că în cele trei momente identificate mai sus, salvările au fost ex machina, nedatorându-se partidului, n-a fost niciodată conștientizat.

Post-2004 PSD a putut construi o alianță cu PNL contra lui Băsescu. Această opțiune nu mai există acum.

Mai mult, chiar și o prăbușire a guvernării PNL – pe linia descrisă de CDR în ’97-2000 sau de PDL în 2010-2012 – nu mai oferă aceleași opțiuni ca în trecut. Toate scenariile posibile se lovesc de aceeași realitate: absența aliaților. Un om cu simț strategic ar putea glumi că PSD nu va mai guverna niciodată. E greu de crezut că va avea în următorii ani peste 45% din mandate ca să poată guverna doar cu sprijinul minorităților naționale. Cu cine va guverna deci PSD în anii ce vin sau în deceniile viitoare?

Cu PNL? Liberalii știu că asta ar duce USR-PLUS la minim 40%.

Cu USR-PLUS? Asta ar duce PNL peste 50%, lucru știut de liderii USR-PLUS.

Cu PMP? Cu Băsescu?! Niciodată. S-ar supăra pe partid Mihai Gâdea, acest Papă al PSD.

Să-și plece cel mai naționalist partid din România spinarea sub papucul UDMR?! Ce-ar zice oltenii, baza electorală profundă a partidului? Oare câți lideri naționali PSD ar ajunge la spital cu maxilarele făcute terci de pumnii viguroși ai Olguței?

Va mai exista ALDE? Are PSD destule voturi încât să poată redistribui unele către partidul lui Tăriceanu? Ce garanții există că ALDE, odată trecut peste prag, nu devine un partener de guvernare al PNL?

În prezent PSD are competiție pentru propriile sale rețele economice și mediatice – poate cea mai serioasă competiție de la Petre Roman și până acum. Ponta are timp, răbdare și ambiție. El cizelează destinul PSD lovitură de scalpel după lovitură de scalpel. Nu e Superman, Obama sau Charles de Gaulle. Dar nici n-are nevoie să fie. Trebuie să fie doar superior PSD. Are patru ani și patru luni la dispoziție pentru a pregăti semifinala prezidențialelor, adică depășirea candidatului PSD în primul tur. În ce context va avea loc acel prim tur?

Răspunsul se corelează cu alte aspecte de strategie. PSD a decis să se plaseze pe extrema dreaptă exact când temele de stânga începeau să (re)devină relevante. (De aceea în acest text nu găsești termenul „social-democrat”; e un pic mai ușor să localizezi băbuțe care știu să manevreze mitraliera decât PSD-iști de stânga). Să fim bine înțeleși. Urmează decenii când, ca societate, vom vorbi despre calitatea aerului pe care-l respirăm, relația dintre corporații și cetățeni sau comunități, accesul României sărace la Internet, criza comunității rrome, taxarea giganților lumii online, regândirea sistemului de impozitare având în vedere amprenta în creștere a pensiilor, mărirea performanței sistemului medical în contextul îmbătrânirii populației, mecanismele de salvare a orașelor mici, precariatul, imigrația dinspre lumea a treia spre România care deja a început, dezvoltările tehnologice și problemele etice pe care acestea le vor aduce. Toate aceste lucruri sunt la fel de depărtate de PSD precum planeta Saturn. Urmează dialoguri vitale pentru națiune la care PSD va putea doar să agite mutește o cruce în fundal, din când în când dregându-și vocea ca și când ar vrea să rostească un slogan național-ceaușist pe care de fapt l-a uitat.

Dacă măcar partidul ar putea jongla cu prezentul sau trecutul recent, s-ar putea remonta. Dar fenomene vitale pentru istoria României după 2000 – existența fondurilor europene, migrația a milioane de români spre Vest, informatizarea rapidă a societății, ca să iau doar trei exemple – nu există pentru partid, nu fac parte din câmpul său de înțelegere.

Faptul că PSD se află în prezent și nu în căminul său natural, în secolul 20, îl face să hiperventileze. Astfel, chiar și când este la putere, PSD comunică excesiv de strident, chiar apocaliptic. Lipsesc calmul, umorul, optimismul, speranța, raționalitatea, emoția pozitivă, încrederea, direcția. Rezultatul e o oglindă în care se pot recunoaște doar oamenii frustrați – dar nu toți. Iată PRM-ul acestui mileniu.

Mai puțin dramatică, dar nu mai puțin probabilă, este o scădere lentă și cenușie în semi-irelevanță. Moldova s-a trezit. După cum au arătat prezidențialele, Muntenia se mișcă. Ce se întâmplă cu PSD dacă peste 5 sau 10 sau 20 de ani Oltenia iese de asemenea din foame și capătă din nou curajul de a fi liberă? Cine mai rămâne în PSD după ce toți membrii de partid care-s interlopi și toți interlopii care-s membri de partid ajung la închisoare? Cine ar fi atât de naiv sau de prost încât să nu plece nici la PNL, nici la Ponta? Cine închide lumina? Se va fura întrerupătorul? Răspunsurile sunt năstrușnice, imposibil de amuzante prin comparație cu atmosferă lugubră a PSD-ului de azi. Personal, îmi imaginez momentul turului doi al prezidențialelor din 2029 ca având o tentă de burlesc, Eugen Ionesco plus Brecht cu un pic de Iona. Văd un sediu central al partidului aproape gol de oameni. Zeci de camere sunt ocupate în totalitate de ediția finalizată, revizuită și adusă la zi a statutului PSD, care cuprinde 58 de miliarde de cuvinte tipărite pe 93 de milioane de pagini. În holul principal, o bătrânică manevrează cu dificultate un fax, amestecând pomenirile de sfinți cu înjurături la adresa lui Băsescu. (Faxul nu comunică cu nimeni și cu nimic; cu două zile mai devreme, ultima filială rămasă – dintr-o comună din Olt – a plecat la Pro România). În spatele ei este „șeful filialei PSD București”, de fapt un domnișor zevzec și ușor nebun care verifică pereții de microfoane, milimetru cu milimetru – o activitate pe care o întreprinde cu strictețe de patru ani, de la ora 8 la ora 24, fără pauze. În clădirea nepăzită intră un curier ce aduce mâncare și care a fost îndreptat de GPS la adresa eronată. Atingând în treacăt drapelul sacru cu trei trandafiri, drapel care a fost cândva frecat de Burberry-ul lui Adrian Năstase și pe care ulterior a scuipat Codrin Ștefănescu, curierul devine astfel din greșeală președintele PSD. Bătrânica și paranoicul (ultimii membri ai partidului care n-au plecat încă la altă formațiune) se pleacă în genunchi în fața lui, fiecare implorându-l ritualic pe curier să-i acorde funcția de prim-viceprim-vicepreședinte. Șocat, curierul își rotește ochii în altă parte și zărește în sediu, pe ecranul ultimului televizor din România, fața zâmbitoare a lui Victor Ponta, care tocmai își încheie discursul de victorie după realegerea ca președinte al țării.

Barbu Mateescu este sociolog. A absolvit cursurile University of Pennsylvania (studii de lungă durată) specializându-se în sociologia politică.