În documentarul-dramă Netflix „Rise of Empires: Ottoman Mehmed vs Vlad“, Vlad Țepeș, domnitorul Valahiei, nu este prezentat ca Dracula, ci ca un principe care a depășit standardele vremii în ceea ce privește cruzimea.

Mihai Florin Hasan, unul dintre cei doi istorici români invitați să participe la filmarea docudramei despre Imperiul Otoman, „Rise of the Empires“, care în sezonul al II-lea se concentrează asupra înfruntării dintre Mehmed al II-lea și Vlad Țepeș, a povestit pentru „Weekend Adevărul“ despre colaborarea cu Netflix și despre adevărul istoric din spatele celor mai controversate scene și detalii prezentate, care au iscat dezbateri publice aprinse.

Hasan trece în revistă documentele istorice care relatează despre faptele de cruzime ale lui Vlad și face distincție între acestea și poveștile comercianților sași concepute pentru a-l discredita. De asemenea, el delimitează clar scenele din docudramă, nu puțin inventate pentru efect cinematografic, precum lupta dintre Vlad și Mehmed, întâlnirea la care Vlad i-a dus regelui Matia mai mulți saci cu urechile și nasurile victimelor campaniei din Bulgaria sau așa-zisul complot pus la cale de domnitorul român pentru a o omorî pe soția lui Mehmed.

„Armata cea mare“ în atacul de noapte

Unul dintre istoricii englezi citați în serial susține că Vlad era mai sângeros comparativ cu „norma“ din acea perioadă. Hasan, în schimb, susține că Țepeș a fost „omul contextului și al epocii, poate un pic mai dur pentru că în viață a avut mai mult de îndurat.

„Familia sa a avut mereu de suferit“, arată istoricul român. Vlad s-a confruntat de mic cu o situație complicată. Relațiile dintre părinți și copii erau altfel atunci. Părinții nu se atașau de copii până la 7 ani, deoarece până la această vârstă, șansa de supraviețuire era de 10-15%. Abia după aceea, spune istoricul, șansele creșteau la 50%, iar după 15 ani, șansele ajungeau undeva la 80%.

Filmul de pe Netflix reconstituie celebrul atac desfășurat în apropiere de Târgoviște, în noaptea de 17 iunie 1462, în care vlahii s-au costumat în oșteni otomani și au atacat tabăra lui Mehmed. L-am întrebat pe Hasan în ce măsură această acțiune a fost o victorie sau o înfrângere pentru domnul român.

„Atacul de noapte a fost o nereușită, deoarece scopul principal al acestuia a fost uciderea lui Mehmed. Într-adevăr, a fost o pierdere de moment pentru otomani, a fost un șoc pentru ei, dar sultanul nu a fost ucis. Este adevărat că Mehmed a pierdut undeva la 15.000 de oameni și, de cealaltă parte, au murit 1.500-1.800 din oameni. Mehmed a venit cu circa 120.000 de oameni în campanie“, spune istoricul.

Cei 5.000-7.000 de militari vlahi care au participat la atacul de noapte erau îmbrăcați cu haine turcești, dar aveau semne distinctive – primul fiind torțele, pe care apoi le-au aruncat. Anumite surse arată că Vlad ar fi folosit în luptele cu Mehmed „armata cea mare“, care cuprindea și țărani, însă Hasan crede că e o poveste.

„Nu au luptat țăranii, ci armata profesionistă. Eu am înțeles chestiunea aceasta cu «oastea cea mare» în sensul că a fost un «homefront», unde, într-adevăr, țăranii, femeile și copiii erau folosiți să facă bandaje, săgeți, să ducă apă unde era cazul, să ducă alimente, să transporte ce era nevoie, dar nu au luptat direct“, explică expertul.

Un atac după strategia lui Alexandru cel Mare

În film este prezentată ipoteza conform căreia Mehmed ar fi avut spioni care l-ar fi informat despre atac și a fost pregătit pentru acesta, iar la momentul potrivit, a aruncat ienicerii în luptă, care au rupt rândurile valahilor.

„Vlad a utilizat strategia lui Alexandru cel Mare, când a avut de luptat cu o armată mult mai mare. Scenaristul Kelly McPherson mi-a spus că, de fapt, cartea preferată a lui Mehmed era «Anabasisul lui Alexandru cel Mare» de Arrian de Nicomedia (n.r. – cea mai cunoscută sursă istorică privind campaniile lui Alexandru cel Mare)“, explică Hasan.

Astfel, este plauzibil și faptul că Mehmed se aștepta la un astfel de atac, având în vedere că și el, și Vlad au învățat strategie militară din aceeași sursă, pe vremea când vlahul era ostatic la Curtea Otomană.

„În epocă, copiilor de conducători, cum erau Vlad și Mehmed, li se citeau texte de strategie miltiară. Pe lângă antrenamentul pe care-l făceau zilnic, seara li se citea. Aveau aceeași cultură militară, așa că Vlad cunoștea perfect dispozitivul otoman“, explică istoricul.

De asemenea, el spune că Mehmed a supraviețuit deoarece șarja comandată de Vlad a greșit cu 2-3 corturi locul unde se afla sultanul. Hasan mai precizează că în scena în care-l vedem pe sultan strigând de mai multe ori „Țineți liniile!“ trupelor, acolo luptau gărzile sale personale, cam 2.000 de oameni, care erau super-mașinile de ucis ale sultanului, militari mai periculoși decât ienicerii.

Sunt surse care spun că Mehmed ar fi fugit din tabără și s-ar fi întors dimineață, dar Hasan crede că dacă acesta ar fi părăsit lupta, trupele ar fi abandonat la rândul lor. Faptul că a doua zi Mehmed execută 800 de valahi a fost pentru a întări moralul trupelor sale și pentru a le arăta „uite, și vlahii mor“.

În film este prezentată o luptă directă, în timpul atacului de noapte, între Vlad și sultan. „O astfel de înfruntare nu a avut loc, este o invenție, o narativă frumoasă pentru film“, spune istoricul clujean. „De remarcat este că, în film, lupta imaginară dintre ei s-a terminat cu o remiză. A explodat un mortier lângă ei și apoi Vlad a dispărut“, mai punctează el.

Capul lui Vlad la Constantinopole?

Printre ultimele scene ale docudramei este una în care îl vedem pe Mehmed, la 14 ani de la alungarea lui Vlad de pe tronul Valahiei, cum îi admiră acestuia capul înfipt într-o țepușă lângă zidurile Constantinopolelui. Hasan susține că este o situație reală.

„În 1476, în noiembrie, Vlad preia, din nou, domnia Valahiei, cu ajutorul lui Matia. Turcii îl aduc în loc pe Laiotă Basarab. Bătălia cu trupele otomane are loc undeva în apropiere de Giurgiu“, povestește clujeanul.

În ceea ce privește moartea lui Vlad Țepeș, sunt două scenarii: 1. el s-a echipat în turc pentru a spiona armata otomană și, întorcându-se, a fost confundat de ai săi și omorât; 2. a fost un complot al unei părți a boierimii cu Laiotă, și Vlad a fost ucis pe dealurile Giurgiului.

Hasan spune că e cert că a fost decapitat, iar capul a fost pus într-o cutie și trimis la Constantinopol.

„Pielea capului a fost jupuită, umplută cu bumbac și trimisă în paradă la toți stăpânii musulmani, ca să vadă că infidelul Dracula este mort. Craniul dezgolit de piele a fost expus pe un stâlp la intrarea în cetatea Topkapî din Istanbul (Constantinopol), iar apoi aruncat în Bosfor“, arată Hasan.

Corpul a fost îngropat, crede istoricul clujean, în apropiere de Mănăstirea Comana, și nu la Snagov, cum arată unele surse.

Strămoșul actualului Rege Charles

Filmul dă impresia că Vlad nu a făcut nimic notabil în cei 14 ani care au trecut de la alungarea sa de pe tron și până la uciderea lui.

Hasan ne povestește însă ce s-a întâmplat între timp: din iulie până în octombrie 1462 are loc un război civil cu fratele său, Radu cel Frumos. Apoi, Vlad merge să ceară ajutor de la Matia, regele Ungariei, dar este capturat și, pe baza acelei presupuse scrisori în care i-ar fi promis credință lui Mehmed, dacă-l lasă pe tron, este trimis la Vișegrad timp de 12 ani într-un fel de arest la domiciliu. În 1474 este reactivat de Matia, se convertește la romano-catolicism – de fapt, toate scrisorile din perioada aceea le semnează cu numele de Ladislau Dragulea.

Interesant este că din relația pe care o are cu o verișoară, Iustina Silaghi, se va naște familia Dracula de Sintești și de Band, din care se trage moștenitorul coroanei britanice, actualul Rege Charles al III-lea de Windsor, prin Carolina de Kiss Rhedey, este de părere Hasan.

După ce este reactivat, Vlad luptă în Bosnia împotriva turcilor, la fortăreața de la Sabaț, unde folosește aceeași tactică, îmbrăcându-se în iscoadă otomană. „Bate în poartă, vorbind turcește și îi convinge să deschidă. Intră cu trupele, masacrează pe toți soldații otomani și-i trage în țeapă. În 1476, preia tronul Valahiei, dar e ucis la scurt timp“, povestește istoricul.

Piramide din capete pe linia Dunării

În serial este prezentată o presupusă dramă pe care ar fi trăit-o Vlad Țepeș când soția lui, Anastasia, s-a sinucis. Istoricul clujean spune că nu are legătură cu adevărul istoric: „Povestea cu Anastasia este un tribut poveștilor lui Florescu (n.r. – Radu Florescu, istoric de origine română din SUA care a scris mai multe cărți despre voievodul vlah). El considerându-se urmaș de-ai lui Vlad Țepeș, introduce această poveste bazată pe niște legende despre o soție a lui Vlad care s-ar fi aruncat din Cetatea Poienari în Pârâul Doamnei. Nu există“.

De cealaltă parte, în film, se arată că este dejucată o încercare a lui Vlad de-a o ucide pe una dintre soțiile lui Mehmed. Din nou, avem de-a face cu o „licență cinematografică“, spune istoricul.

Apoi vedem în film o scenă în care Vlad îi duce lui Matia mai mulți saci cu urechile și nasurile celor uciși în campania din Bulgaria. „Scena este licență cinematografică. În realitate, Vlad i-a trimis lui Matia o scrisoare în care preciza că au fost ucise 23.884 de persoane, fără a-i pune la socoteală pe cei care nu au putut fi scoși de sub dărâmături“, spune istoricul.

Au fost atunci uciși și civili, și militari din localitățile de pe linia Dunării, de la Vidin până la Isaccea. Nu este adevărat că le-a tăiat nasurile și urechile, în schimb, le-a tăiat capetele și a făcut din ele piramide la intrarea în localități, mai spune istoricul.

Copiilor de conducători, cum erau Vlad și Mehmed, li se citeau texte de strategie miltiară. Aveau aceeași cultură militară, așa că Țepeș cunoștea perfect dispozitivul otoman.

Epopeea din culise

Istoricul Mihai Florin Hasan a mărturisit că a fost ales să participe în calitate de consultant la realizarea miniseriei pentru că producătorul docudramei și scenaristul, americanul Kelly McPherson, a citit un articol scris de el despre căsătoriile în perioada medievală, unde a atins și subiectul căsătoriei lui Vlad Țepeș cu o reprezentantă a nobilimii din Ungaria.

În pofida rezonanței musulmane a numelui său, Florin Hasan a dezvăluit că este ortodox și nu vorbește limba turcă. „Un strămoș de-ai mei s-a stabilit prin 1660 în Transilvania. Eu cunosc vreo 15 cuvinte în turcă, atât“, povestește amuzat istoricul.

Clujeanul a explicat că în 2021 a fost contactat de o angajată a casei de producție Karga Seven Pictures, care are sediul în Los Angeles, specializată în documentare și docudrame. Fondatorii companiei sunt Sarah Wetherbee, Emre Sahin (regizorul „Rise of the Empires“) și Kelly McPherson.

Hasan a fost la filmări în Istanbul, la studiourile unde s-a turnat serialul – Pera Palace. Pe lângă cele șase ore în care a fost înregistrat video, Florin Hasan și cel de-al doilea istoric român care a participat la filmări, Andrei Pogăciaș, au avut discuții numeroase pe mail sau pe Zoom cu angajați ai companiei producătoare în care au explicat o sumedenie de detalii, de la modul în care arăta sigiliul lui Vlad Țepeș sau cum erau uniformele militare de atunci, cât de lungi erau pontoanele, cum arătau cetățile atunci până la chestiuni de organizare socială, strategie militară, arme etc. Totul, în cele mai mici detalii.

„Nu există un adevăr istoric“

Întrebat în ce măsură pelicula a respectat adevărul istoric, Florin Hasan a explicat: „Eu spun că nu există neapărat un adevăr istoric. Avem mai multe perspective narative. Când eram mai tânăr, vorbeam despre adevărul istoric, dar acum evit să fac asta. Acum pot spune că filmul prezintă o narativă despre Vlad. Nu este nici cea mai proastă, nici cea mai bună“.

Istoricul spune că, fără îndoială, abordarea Netflix este o variantă mai bună decât cea prezentată în filmul românesc din 1979, „Vlad Țepeș“, regizat de Doru Năstase. „Narativa Netflix este cea bună și faptul că am acceptat să particip în acest proiect reflectă acest lucru. Am considerat că e foarte important să fim și noi la «masa bogaților». A fost un mare avantaj faptul că au chemat și istorici români. Au ales să prezinte ce spun turcii, ce spunem noi, românii, dar, ca să ne arate că sunt echidistanți, au preferat versiunea englezească. Prefer o astfel de narativă decât una profund ideologizată prezentată în filmele românești“, susține Florin Hasan. 

Despre abordările din România, istoricul spune că au marele minus că oferă o importanță prea mare nouă: „În documentar se explică, corect, faptul că direcția de înaintare a otomanilor a fost spre Viena și Roma. Țările Române erau cumva în lateral de această direcție. Sultanii ne-au atacat nu pentru că am fi fost ceva deosebit, ci pentru că, din punct de vedere strategic, nu îți poți permite să lași în spate sau în lateral ceva ce nu poți controla. Noi vedem situația la nivel de epopee, ca ceva epocal…“.

Faptul că filmul este regizat de un turc, Emre Sahin, nu a avut, spune Hasan, un impact asupra serialului, deoarece „el este un profesionist și casa de producție e profesionistă“. „El a fost acuzat în Turcia, la prima serie, că i-a făcut pe bizantini extraordinari și pe turcii lui – nu. Eu cred că e corect și echidistant“, precizează clujeanul.

El a mai spus că, din cât cunoaște, Turcia nu se implică în a dicta anumite direcții filmelor care se realizează în țară. În plus, scenariul a fost scris de către producătoarea americană Kelly McPherson, pasionată de istoria medievală a zonei.

Hasan a mai precizat că trebuie să luăm în considerare faptul că vorbim despre o docudramă, care se află undeva la mijloc între documentar și film. „Nu putem avea pretenția să spună o narativă absolut corectă din punct de vedere al perspectivei românești asupra lui Vlad Țepeș“, detaliază el.

Dramatizările, preferate uneori datelor istorice

Hasan crede că filmul a făcut servicii istoriei românești pentru că a fost mediatizat un domnitor român în condițiile în care, în marile lucrări de istorie universală, Țările Române primesc o pagină-o pagină jumătate.

De asemenea, el spune că McPherson a scris scenariul conform viziunii lui, dar este de apreciat că nu au mers pe linia „Vlad – vampir însângerat“ sau „Vlad – maniac dement ce ucide în dreapta și în stânga fără control“, asta fiind o altă narativă în Vest despre el.

„Până la urmă, Kelly McPherson putea face ce vrea cu banii săi, și vorbim despre câteva milioane de dolari investiți în serial. Putea ieși un Dracula“, concluzionează istoricul.

Întrebat dacă realizatorii serialului au luat în considerare precizările pe care el și celălalt istoric român consultat le-au făcut, Hasan spune: „În mare parte, da“.

Totuși, realizatorii au preferat uneori dramatizările, scenele inventate și concepute pentru efect dramatic – pentru că s-a dorit a se face o docudramă – sau poate au preferat viziunea istoricilor englezi.

În schimb, întrebat dacă ar schimba ceva la docudramă, Hasan spune că ar aloca zece minute din materialul înregistrat în care explică, alături de Pogăciaș, poziția Valahiei de zonă-tampon între Ungaria și Imperiul Otoman.

„Acolo aș fi contextualizat mai mult. Ei au sintetizat foarte mult și poate nu s-au înțeles prea bine unele chestiuni. Eu înțeleg că fiecare 10 minute de filmare costă, și când ai un buget, trebuie să te gândești bine la costuri. Actorii au înregistrat trei luni la Istanbul. Eu cred că Karga a băgat câteva milioane bune și este mult peste ce poate face orice casă de producție de la noi“, completează istoricul.

„Țepeș este singurul din spațiul medieval nord-dunărean care a răzbătut în cărțile de istorie universală“

Domn al Țării Românești în anii 1448, 1456-1462 și 1476, Vlad Țepeș a devenit celebru în toată lumea prin prisma acțiunilor sale violente, dar mai ales prin numele moștenit de la tată, Dracul. Istoricul Mihai Florin Hasan explică de ce a ajuns vlahul să fie atât de sângeros și deslușește legendele care îi împovărează domnia

„Weekend Adevărul“: Cum a ajuns Vlad Țepeș la Curtea Otomană?

Mihai Florin Hasan: Vlad s-a născut în 1431, în exil, undeva în Transilvania. Nu-și cunoaște patria, tatăl său, Vlad al II-lea Dracul (n.r. – fiul lui Mircea cel Bătrân), e plecat de multă vreme de acasă. El ajunge acasă, în Valahia, pe la vârsta de 5 ani, când tatăl său preia domnia. Are parte de cinci ani de viață la Curtea Domnească, unde, fiind al doilea născut, nu se pune presiune prea mare pe el, ci pe fratele cel mare, care e moștenitorul tronului. După cinci ani de viață bună la Curte, este dat ostatic la Curtea Otomană.

– Cum a fost viața lui acolo?

În Evul Mediu, instituția ostaticilor era diferită. Cei ce primeau astfel de ostatici trebuiau să aibă mare grijă de ei, pentru că era o chestiune de prestigiu. Foarte mulți conducători ai vremii își dădeua copiii la Curtea Otomană, ca să aibă parte de o bună creștere. Dinastia otomanilor era bine văzută, era o onoare să crească copiii tăi acolo.

Frate de cruce cu musulmanul

– Este adevărat că Vlad era „ca un frate“ cu Mehmed?

Scenaristul Kelly McPherson a utilizat ceea ce noi sau eu personal i-am spus despre această situație. Într-una dintre intervenții, am spus că Mehmed, Vlad, Radu cel Frumos erau „like a band of brothers“ (n.r. – ca un grup de frați). La curtea lui Murad (n.r. – tatăl lui Mehmed) erau mai mulți astfel de „ostatici“ din diferite zone – din ducatul Atenei, din despotatul Moreei, de la Curtea Bizantină, de la curțile emirilor din Anatolia sau de pe la diverși principi din Balcani – cu vârste cuprinse între 6 și 8 ani, poate până la 15 ani. Sigur că toți creșteau în ambianța aceea, ei beneficiau de exact aceeași educație ca Mehmed. Practic, ei creșteau într-o atmosferă foarte protocolară, pentru a fi formați și modelați drept oameni de încredere, pioni ai Imperiului Otoman. Ei erau oamenii otomanilor, deoarece erau impregnați de cultura și de modul otoman de gândire. Nu erau ținuți cu apă și pâine, legați în lanțuri și așa mai departe…

– Aceasta e explicația pentru care Vlad a fost un adversar redutabil pentru Mehmed?

Da, pentru că gândea și acționa ca un turc. În momentul în care a avut loc atacul nocturn asupra taberei otomane, în 17 iunie 1462, Vlad a spionat personal tabăra. Probabil s-a îmbrăcat ca un derviș musulman, ca să aibă acces nestingherit. Vlad vorbea turca ca un țăran anatolian, vorbea araba și farsi. Probabil că și știa să scrie, dar nu neapărat. Nobilii erau pregătiți să știe să se lupte, să fie buni vânători, buni călăreți, să fie charismatici și să aibă un discurs foarte bun. Învățau chiar și retorică.

Un renascentist violent, cum cereau vremurile

– Dacă Vlad a primit aceeași educație precum Mehmed, probabil s-a deprins cu o cultură a violenței otomană. E posibil ca împrejurările domniei sale, faptul că avea de luptat cu o armată otomană mai numeroasă să-l fi făcut mai violent chiar și pentru acea epocă?

Da, el era un conducător practic. Știa că luptă cu o armată mai numeroasă. Apoi, și turcii erau la fel de violenți. De acolo a învățat violența, cultura islamică otomană nu este una a păcii. Mehmed, ca lider al unui stat tânăr agresiv, se comporta violent. Cultura militară otomană nu s-ar fi impus în Europa purtându-se pacifist.

– Se poate spune că Vlad a dus cu un pas mai departe violența pe care a învățat-o la Curtea Otomană?

Eu îl văd pe Vlad ca pe un principe renascentist. Spun asta gândindu-mă la „Principele“, lucrarea lui Machiavelli în care acesta spune „Scopul scuză mijloacele“, „Principele poate să facă totul pentru a controla societatea și a o aduce sub controlul său“ și „Nimic nu este exclus“. Vlad poate fi considerat un principe renascentist, pentru că Renașterea funcționa deja, ajunsese la Curtea lui Matia. În contrapartidă, regele Ferrante al Neapolelui avea acel „muzeu“ cu regii sau prinții pe care-i captura și-i ținea la subsol, în cuști aurite, îi jupuia de vii și așa mai departe. Ferrante nu era un tip normal pentru acea epocă, dar Vlad se potrivește șablonului acestuia. Vlad se potrivește și modelului Cesare Borgia, fiul Papei Borgia. La fel, ducele Milanului, Lodovico Sforza, își ținea inamicii închiși și le arunca câte o bucată de carne. Timur Lenk l-a purtat pe Baiazid într-o trăsură aurită și-l expunea ca pe un animal de pradă; i-a violat soția de față cu el. De asemenea, Vlad se aseamănă cu alți luptători anti-otomani cunoscuți în epocă pentru violența lor, precum Scanderbeg și Pavel Chinezu. Era o lume mult mai violentă.

– Putem spune că Vlad este rezultatul a ceea ce a învățat la turci adaptat la realitățile dure ale domniei din Valahia?

Vlad e un exponent al epocii care crește gradul de cruzime pe fond personal. El are și o chestie nativă: tatăl său era numit „Dracul“. Lumea zice că i se spunea așa fiindcă a fost membru al Ordinului Dragonului, dar nu a făcut parte din Ordinul Dragonului. E o poveste, eu personal nu cred în aceasta.

– Am văzut că și în serial, tronul lui Vlad avea imprimat un dragon în relief…

Acolo este un tribut pentru cărțile clasice despre Vlad cunoscute în întreaga lume. Kelly McPherson nu a vrut să rupă niște șabloane cu care suntem obișnuiți, cum ar fi acesta cu Ordinul Dragonului din care ar fi făcut parte. Eu, de exemplu, i-am trimis niște modele de posibil sigiliu de-ale lui Vlad, dar le-a preferat pe cele cu dragonul pentru că i-a fost mai simplu pentru păstararea acestor idei populare.

Moștenirea „drăcească“

– De unde vine porecla Drăculea/Dracul?

Împreună cu un grup de colegi am lucrat, coordonați de domnul profesor Șerban Turcuș, pe antroponimia (n.r. – ramură a lingvisticii care studiază numele de persoană) din Transilvania din secolele XI-XIV. Lucrarea a fost premiată de Academia Română. Am întâlnit multe porecle „dracul“, „demon“. Inclusiv, am găsit un canonic din capitolul romano-catolic de la Oradea, numit „Paulus ditus Demon“ – Paul zis Dracul. „Ördög“ înseamnă, în limba maghiară, „drac“ și sunt foarte multe porecle de acest gen în această perioadă. De exemplu, au existat doi membri ai familiei nobiliare Karoly de Carei care aveau porecla „Ördög“ înainte de a exista Ordinul Dragonului.

– De ce era legată porecla „Dracul“?

Cel mai probabil era legată de o trăsătură de caracater. Este o poreclă și a lui Vlad Țepeș. În documentele maghiare de cancelarie, Vlad apare ca „Dracul voievod“. E foarte interesant cum este asimilat cu porecla, porecla devine și nume, și renume. E clar că era un tip violent. Cultura nobiliară este una violentă.

– Puteți să-mi dați exemple în care violența lui a trecut de, să zicem, o normalitate a epocii?

Sunt episoade narate în poveștile rusești sau germane despre el, dar concret, la partea de documente avem scrisoarea lui – cea invocată și în film –, din februarie 1462, când îi scrie lui Matia despre campania din Bulgaria. În scrisoare se arăta că pe linia Dunării, din apropiere de Vidin și până la Isaccea, la Oblucița, pe 800 de kilometri în lungime – nu în lățime cum au arătat în film, acolo a fost o scăpare, evident – Vlad a lichidat 23.884 de oameni în afară de cei pe care nu i-a scos de sub dărâmături. Putem spune că Vlad era un maniac al cifrelor.

– În film, scrisoarea este ilustrată printr-o scenă în care Vlad îi duce, personal, lui Matia mai mulți saci cu urechile tăiate ale celor morți în campania din Bulgaria. A existat o asemenea întâlnire?

Nu, nu a existat. Este o licență poetică. Vlad nu s-a dus în persoană. Există doar scrisoarea pe care Vlad a trimis-o și în care a precizat numărul exact de victime. În scrisoare se arăta că aceștia au fost uciși și li s-au tăiat capetele. A făcut piramide de capete la intrarea în localități. Asta era peste standardul de violenţă al epocii.

– Ce alte fapte de arme ale lui Vlad mai erau peste standardul de violență al epocii?

Pădurea de țepe de lângă cetatea Târgoviște. Știm foarte clar că Mehmed i-a considerat pe toți morții de acolo martiri. S-a văzut și în film că i se aduce covorașul și îngenunchează alături de toată armata în fața martirilor otomani. Nu știm ce a făcut după aceea cu cadavrele. Sigur, i-a luat de acolo, din țepe, probabil au fost câteva mii. Sursele italiene spun că pădurea de țepe a fost pe o lungime de 3 kilometri. Alte surse grecești spun că până la 8 kilometri. Eu cred că undeva la mijloc, vreo 3-4 kilometri necesari ca să poți să așezi vreo 4.000-5.000 de otomani capturați și trași în țeapă.

„De la fiul Dracului te poți aștepta la orice“

– Se practica trasul în țeapă în epocă?

Da. În film nu s-au preluat explicațiile mele și ale lui Andrei Pogăciaș. Noi am explicat că nu e ca în film, unde apar țepele ca niște araci de fasole, nu-s chiar așa. Credem că cel mai probabil asirienii au inventat trasul în țeapă care a fost apoi răspândit în tot Orientul. Vlad a învățat de la turci această modalitate de a omorî. Era printre cele mai groaznice modalități de a muri. Aș pune pe același nivel crucificarea și tragerea în țeapă, sunt fel de dureroase și de groaznice.

– Cum era în realitate procedeul?

În realitate, se folosea un țăruș de circa 15 centimetri în diametru. Condamnatul era întins și legat cu corzi de piele într-o cruce a Sfântului Andrei, în formă de X, la pământ, cu fața în jos sau în sus. Apoi era tras înspre acel țăruș, care intra în anus și înainta pe lângă coloana vertebrală, rupea nervii spinali și ieșea undeva în zona umărului. Ca și în cazul crucificării, exista un fel de scăunel, un postament care-l ținea practic pe condamnat. Șocul era foarte mare. Dacă aveau grijă și nu rupeau organele interne, victimele mai puteau să trăiască și trei zile. Unele surse zic că se trăia chiar mult mai mult, dar mi-e greu să cred.

– Această pădure de țepe este cea mai mare atrocitate de genul acesta pe care o cunoaștem din Evul Mediu?

Da. Aceasta este o chestiune confirmată. Există și poveștirile săsești care abundă în informații de genul că obișnuia să tragă oamenii la sărbători în țeapă.

O scrisoare contrafăcută

– Cât adevăr există în aceste povestiri săsești?

Sunt multe legende. Povestirile săsești sunt scrise cu scopul de a-l defăima pe Vlad, ca să-l determine pe regele Matia să-l elimine din scenă. Una dintre cele mai cunoscute astfel de scrisori a fost prezentată regelui Matia de către un anume Iacob Roidel, notar în scaunul săsesc al Sibiului. Ar fi vorba despre o scrisoare adresată chipurile de Vlad lui Mehmed, după ce a pierdut Capitala, în care îi spune că dacă îl păstrează pe tron, îl va captura pe regele Matia și i-l va da. Acesta a fost argumentul, se spune, pentru care regele Ungariei l-a arestat pe Vlad, atunci când acesta a venit să-i ceară ajutor, la Piatra Craiului. De fapt, nu e o arestare, ci o tragere pe linie moartă, un fel de arest la domiciliu, până când Matia a avut nevoie de el și l-a reactivat.

– A fost autentică scrisoarea?

Dacă a fost plastografiată, e un fals foarte bun.

Adversarii politici, nu civilii, au fost ținta lui Țepeș

– Dar poveștile săsești cu privire la cruzimea lui Vlad sunt adevărate?

E multă propagandă. Cu siguranță că a făcut multe și a șocat în epocă. Părerea mea este că șocul a fost foarte mare deoarece în Țara Românească nu mai fuseseră comise astfel de atrocități și atunci, în mentalul colectiv, a rămas șocul acesta vizual. E poate explicația cea mai simplă și cea mai plauzibilă. El nu a depășit cruzimea epocii, dar pentru populația obișnuită din Valahia, pentru momentul acela, probabil că a fost un șoc. Nu au mai întâlnit astfel de metode și atunci pentru ei era fiul Dracului, adică de la fiul Dracului te poți aștepta la orice. Cumva, el a confirmat această chestiune.

– Există și documente care să susțină aceste fapte de cruzime ale lui Vlad Țepeș?

Există niște documente interne care atestă cum a curățat sfatul de boieri. El începe domnia în vara lui 1456 cu o garnitură de boieri care vezi că, brusc, la 1458, se modifică; apoi, brusc, la 1459, se mai modifică o dată. Practic, la finalul domniei, în preajma campaniei lui Mehmed, din vechiul sfat domnesc cu care început în urmă cu șase ani, mai avea doi oameni. Asta înseamnă că el și-a lichidat adversarii politici. Nimeni n-a fost interesat de câți țărani sau târgoveți a executat, asta nu conta foarte mult.

„Vlad nu trebuie privit ca un învins“

– Este adevărată ipoteza că boierii au complotat împotriva lui și, practic, exista un motiv întemeiat să-i omoare?

Asta e o temă dragă istoriografiei comuniste și filmografiei comuniste. Boierimea mergea și atunci pe diverse grupuri de interese. Fiecare domnitor este exponentul unei grupări nobiliare, unui grup de susținători, că nu venea nimeni singur la conducere. Când interesele grupului său de interese nu mai coincid cu interesele domnitorului, apar probleme… Așa a pierdut Vlad. Inclusiv cei mai apropiați de el, boierii Duca din Greci și Voico Dobrița, în octombrie, la câteva luni după pierderea luptei cu Mehmed, erau deja în tabăra lui Radu cel Frumos. Ei au fost doi dintre cei mai apropiați boieri. Pe Voico Dobrița l-a ridicat din nimic și l-a făcut ambasadorul său în probleme speciale, de exemplu, cu orașele germane din sudul Transilvaniei.

– În film se arată că mișcarea lui Mehmed de a-l înscăuna pe fratele cel mic al lui Vlad, Radu cel Frumos, a fost o strategie cu care i-a dat șah-mat lui Vlad. Au trecut, imediat, de partea lui boierii valahi?

Se pare că în prima fază, nu. Radu a utilizat o stratagemă: a fost informat de către spionii turci că Vlad și boierii fideli lui și-au pus familiile la adăpost undeva pe lângă Snagov. Practic, un corp de ieniceri lăsat cu Radu le-a capturat familiile și apoi, acesta le-a trimis un mesaj: „Dacă nu veniți alături de mine, îi lichidez“. Atunci, cei mai mulți susținători de-ai lui Vlad s-au dus și s-au închinat fratelui său. Cei care n-au fost prinși cu astfel de chestiuni au rămas cu Vlad. Între iulie și octombrie 1462 are loc un război civil între boierii fideli celor doi frați. Este un război fratricid în cadrul aceleiași familii boierești, fiecare cu sateliții lui. Radu fiind în avantaj și având sprijinul sultanului, a câștigat. În final, pe Vlad l-au abandonat toți boierii.

– În condițiile de atunci, cum credeți că și-a jucat cărțile, cum s-a descurcat? Strategic vorbind, Vlad a greșit abordarea luptei cu Mehmed?

El a făcut tot ceea ce putea face așteptând armata maghiară a lui Matia, care nu a venit. S-a subliniat bine în film că armata lui Vlad a fost un buffer (engl. zonă-tampon) al lui Matia și domnitorul român a făcut, ca aliat al regelui Ungariei, tot ceea ce putea să facă împotriva turcilor. În condițiile epocii, s-a descurcat chiar bine. Vlad este, până la urmă, singurul personaj din istoria medievală a spațiului nord-dunărean care a răzbătut în cărțile de istorie universală, ceea ce nu e puțin lucru. El nu trebuie privit ca un învins.