În lumea premodernă, pozițiile în societate erau în mare măsură moștenite. Unii s-au născut cu șei în spate, iar alții încălțați și îndemnați să-i călărească – „Bogatul în castelul său / Săracul la poarta lui / Dumnezeu i-a făcut înalți sau smeriți / Și le-a rânduit moșia”, în cuvintele imnului victorian. Ideea meritocratică a fost dinamita care a aruncat în aer această viziune asupra lumii și a furnizat materialele pentru epoca modernă. Dar domnia sa este mai amenințată ca niciodată, scrie Adrian Wooldridge în The Spectator.

Anii 1960 și 1970 au adus un val de atacuri la adresa meritocrației, începând cu critici la adresa funcționării examenului și apoi extinzându-se la denunțuri ale ierarhiei sociale și ale mobilității sociale. Egalitariştii au susţinut că meritocraţia a înlocuit ideea socialistă propriu-zisă – egalitatea rezultatelor – cu egalitatea de şanse. Activiștii radicali au argumentat în favoarea drepturilor colective (pe baza sexului sau a culorii pielii) mai degrabă decât în favoarea egalității de șanse pentru toți bazate pe abilități.

Asaltul asupra meritocrației s-a oprit pentru o vreme la cel mai înalt nivel al politicii, însă nu înainte de a provoca daune imense prin distrugerea școlilor gimnaziale. Margaret Thatcher a susținut că adevăratul motor al meritocrației nu este statul bine organizat, ci piața. Tony Blair a îmbrățișat clasamentele și școlile academice. Dar acum ne confruntăm cu un nou val de atacuri la adresa ideii meritocratice, mult mai grave decât cel din anii 1960.

Dreapta și-a reînnoit asaltul asupra meritocrației sub forma furiei populiste mai degrabă decât a îngrijorării privind mobilitatea socială. O parte a dreptei Brexit-ului se revoltă împotriva elitelor educate pe motiv că sunt liberali cu aere de zâne care nu știu prețul unei sticle cu lapte. Filozofii de mijloc s-au întors și ei împotriva acestei idei, așa cum se vede în două cărți nou apărute – „The Tyranny of Merit” („Tirania meritului”) a lui Michael Sandel și „The Meritocracy Trap” („Capcana meritocrației”) a lui Daniel Markovits.

Meritocrația este „rasistă” și „antiteza corectitudinii”

Stânga radicală prezintă acum o critică a meritocrației care este mult mai extremă decât orice a a fost înainte, dar care deține și mult mai multă putere culturală: un asalt „woke” asupra meritocrației. Aceasta începe prin repetarea plângerilor standard de stânga cu privire la meritocrație: că protejează inegalitatea socială deghizînd-o în inegalitate cognitivă, mărind astfel presiunea deja intolerabilă a vieții moderne. Apoi aruncă problema explozivă a rasei în miezul dezbaterii. Aceasta se bazează pe afirmația înjositoare că cea mai bună modalitate de promovare a membrilor minorităților etnice este prin „echitate” mai degrabă decât prin „excelență”. De asemenea, face mult mai dificil pentru oamenii obișnuiți să discute subiectul fără patimă și mult mai ușor pentru radicali să se implice în demagogie și polarizare. Și mai important, creează o nouă ierarhie a virtuții în inima societății. Trecem astfel la o etapă mai ambițioasă a lungii revoluții sociale a stângii: de la simpla desființare a meritocrației la crearea unei noi ordini sociale bazate pe virtute, mai degrabă decât pe abilități.

Meritocrația este „rasistă” și „antiteza corectitudinii”, s-a pronunțat Alison Collins, fost comisar pentru educație în San Francisco. Și vechea idee de a judeca oamenii ca indivizi? Acesta este jocul omului alb de divide et impera. „Orbirea culorilor” – ceea ce obișnuiam să considerăm ca fiind absența discriminării – este respinsă ca o escrocherie, menită să tragă un văl peste milenii de exploatare. Întregul mecanism al meritocrației este respins ca fiind o moștenire a mișcării eugenice sau a imperialismului. Sau, poate, a modului „alb” de a privi lumea. „Folosirea testelor standardizate pentru a măsura aptitudinile și inteligența este una dintre cele mai eficiente politici rasiste concepute vreodată pentru a degrada mințile negrilor și a exclude legal corpurile negre”, scrie Ibram X. Kendi, autorul cărților „How to Be an Antiracist” și „Antiracist Baby”.

Revoluția woke

Revoluția woke nu urmărește pur și simplu să remedieze nedreptățile din trecut. „Singurul remediu la discriminarea rasistă”, scrie Kendi, „este discriminarea antirasistă”. Ideea este că unele grupuri, în virtutea istoriei lor de marginalizare și exploatare, sunt mai înțelepte și mai morale decât altele. Credința că rasismul nu se limitează la acte intenționate de discriminare, ci este țesut în ADN-ul societății, implică faptul că oamenii albi sunt automat vinovați de a avea gânduri rasiste și de a vedea lumea cu ochi rasiști. Minoritățile rasiale se bucură în mod inevitabil de un statut moral mai ridicat decât albii, dar se bucură și de ceva la fel de important – un acces mai mare la înțelegere și înțelepciune. Acesta este motivul pentru care cei woke invocă în mod obișnuit „experiența trăită” și „adevărul meu”. În schimb, albii sunt vinovați de păcatul originar până când vor face ceea ce trebuiau să facă kulacii și se vor aboli pe ei înșiși ca clasă. „Aboliți albul!”, spune universitarul de la Cambridge Priyamvada Gopal. „Viețile albilor nu contează. Ca vieți albe”.

Aceste argumente bazate pe rasă aduc cu ele exhumarea obiceiului premodern de a judeca oamenii pe baza caracteristicilor de grup mai degrabă decât pe realizările individuale. Istoria se repetă ca tragedie și farsă în același timp.

În loc să progresăm spre un viitor post-discriminare, avem din nou o structură piramidală, dar de data aceasta inversată. În loc ca clasele superioare să stea în vârf, iar clasele inferioare să fie la bază, foștii proscriși ocupă înălțimile dominante. Conform noii ierarhii, cu cât aparții mai multor grupuri de asupriți, cu atât mai multă virtuți ai. În mod similar, cu cât deții mai multe caracteristici privilegiate, cu atât ești mai jos pe scara morală și cu atât mai mult trebuie să faci mai multe pentru a repara trecutul.

Faptul că te-ai născut într-un grup oprimat nu este suficient în sine. Într-adevăr, minoritățile care nu împărtășesc convingerile woke sunt tratate cu un dispreț deosebit (așa cum știu de mult timp conservatorii de culoare și cum descoperă dureros feministele critice la adresa politicilor de gen). Trebuie să ai credință. Asta înseamnă mai mult decât simpla subscriere la un set de convingeri. Înseamnă să ai o inimă care a fost trezită printr-un proces de convertire și de luptă neîncetată. O aristocrație a credinței se suprapune peste o aristocrație a castei: lupta îți poate schimba locul în sistemul de caste, deși oamenii care se nasc într-o castă privilegiată vor trebui, în mod evident, să lupte mult mai mult decât cei care au privilegiul de a se naște neprivilegiați. Indiferent ce părere aveți despre Prințul Harry, este clar că el își „face treaba”.

Această aristocrație a credinței este hiperjustițiară și hiperactivă – descoperind mereu semne de rasism chiar și în cele mai mici lucruri și organizând mereu demonstrații și anulări. În același timp, este, de asemenea, extrem de răbdătoare. Marșul aristocrației woke prin instituții este un exercițiu de schimbare socială pe termen lung care ar trebui să-i facă de rușine pe conservatorii pe termen scurt.

IQ, înlocuit cu WQ

Vechea noțiune de IQ este înlocuită cu WQ – un coeficient woke. Acest fenomen este cel mai avansat în SUA, în special în universitățile sale. Studenții universitari sunt selectați în funcție de WQ, așa cum reiese din declarațiile lor personale și activitățile extracurriculare („Mi-am petrecut vacanțele luptând împotriva rasismului în Guatemala”), precum și de notele academice. Într-adevăr, un număr tot mai mare de universități reduc ponderea acordată notelor standardizate la teste, punând mai mult accent pe criterii mai subiective. Aspiranților la catedră li se cere să prezinte declarații privind diversitatea atunci când candidează pentru un post, precum și CV-uri academice convenționale.

Yale are acum la fel de mulți administratori academici ca personalul titular. Mulți dintre ei au titluri care includ cuvântul „diversitate”, cum ar fi „director pentru diversitate” și „director adjunct pentru diversitate”. Responsabilii principali pentru diversitate au devenit o parte atât de familiară a scenei universitare, încât o firmă de recrutare a cadrelor, Hunt Scanlon, spune că aceștia ocupă „una dintre cele mai importante poziții pentru modelarea viziunii, a culturii și a imaginii instituțiilor de învățământ superior de la un capăt la altul al țării”.

Este o regulă de aur a mediului academic: ceea ce fac astăzi universitățile americane vor face mâine universitățile britanice, dar în secret și la prețuri reduse. Angajamentul față de diversitate este din ce în ce mai mult folosit ca element de departajare în numirile academice. Atunci când depun cereri de subvenții – blestemul vieții academicianului britanic – candidații știu că au șanse mult mai mari de succes dacă explorează teme woke. Unele subiecte – toate aceste „studii” – se bazează pe ipotezele piramidei inversate a virtuții. Altele, cum ar fi istoria, au înlocuit vechea istorie a progresului și a promisiunilor cu o nouă istorie a opresiunii și a vinovăției.

Elita mondială a afacerilor selectează, de asemenea, oamenii pentru WQ nu doar prin utilizarea „diversității” ca un criteriu de selecție, ci și prin îmbibarea a tot ceea ce face în țesutul ideologic. Școlile de afaceri depun mult mai multe eforturi pentru a preda despre DEI (Diversitate, Echitate și Incluziune) decât despre maximizarea valorii acționarilor.

Departamentele de resurse umane își extind rolul în cadrul corporațiilor, de la problemele de modă veche – de exemplu, să se asigure că toată lumea își primește salariul – la modelarea forței de muncă. Acești campioni ai diversității consideră că este la fel de firesc să folosească un cadru woke pentru a face numirile, așa cum vechilor gardieni le era firesc să folosească un cadru academic sau profesional. „Ne ajută cele mai recente angajări să ne atingem obiectivele de diversitate? Ce putem face pentru a elimina pericolul mereu prezent al discriminării? Suntem suficient de incluzivi? Ce se întâmplă dacă angajații noștri mai în vârstă adăpostesc tot felul de prejudecăți inconștiente?”. Ipoteza este întotdeauna aceeași: că membrii minorităților etnice nu vor putea reuși pe baza propriilor merite, ci au nevoie de o mână de ajutor din partea unei birocrații virtuoase.

Toate acestea nu schimbă doar criteriile prin care oamenii sunt selectați pentru poziții de elită; schimbă și persoanele care fac selecția. Aceasta nu este doar o luptă între elita educată și oamenii obișnuiți pentru controlul culturii. Este o luptă în interiorul clasei educate, cu o nouă clasă de birocrați „țesuți” care preiau puterea de la gardienii tradiționali ai societății profesionale, profitând de o combinație de putere morală (nimeni nu vrea să fie acuzat că este rasist) și de absorbția tot mai mare de sine a profesioniștilor (mulți academicieni sunt mai interesați să publice cercetări decât să ia parte la procesele de admitere care necesită mult timp), atrage atenția scriitorul Adrian Wooldridge în The Spectator.

Revenirea gândirii de tip piramidă inversată înlocuiește conceptul de „incluziune” cu ceva mai sinistru. În campusurile americane, devine un lucru obișnuit ca programele de orientare, căminele, ceremoniile de absolvire și evenimentele sociale să fie segregate din punct de vedere rasial. „Persoanele de culoare au nevoie de spații fără oameni albi”, proclamă Kelsey Blackwell, scriitoare, profesoară și antrenoare somatică certificată. Universitatea California din Santa Cruz nu numai că are o Casă a Justiției Sociale, dar are și un etaj LGBTQ&A în cadrul casei. Universitatea Goldsmiths din Londra a găzduit evenimente la care bărbații albi sunt excluși de la participare. O conferință a tinerilor laburiști pentru egalitate din 2018 a exclus persoanele care nu erau „diverse”.

Consecințe

Moralitatea acestui lucru este în discutabilă. Dar moralitatea înlocuirii vechii aristocrații a talentelor cu o aristocrație a rănilor trebuie, de asemenea, să fie pusă în balanță cu două consecințe practice. Prima este aceea că va reduce eficiența economică, deoarece vom băga mai multe piese pătrate în găuri rotunde. Societățile și instituțiile meritocratice sunt mult mai productive decât cele ne-meritocratice. Singapore este o societate mai productivă decât Sri Lanka (cele două țări aveau aproximativ același PIB în 1960, înainte ca Lee Kuan Yew să fie pionierul revoluției meritocratice din Singapore). Țările nordice sunt mai productive decât Grecia și Portugalia. Companiile publice sunt mai productive decât companiile de familie (cu excepția cazului în care companiile de familie aduc manageri profesioniști sau supun generația tânără unui proces viguros de eliminare).

Exodul de creiere curge într-o singură direcție: dinspre lumea ne-meritocratică spre cea meritocratică. Acest proces se va consolida de la sine. Una dintre cele mai sigure legi ale afacerilor sociale este legea lui Rowse (numită după marele istoric A.L. Rowse), conform căreia, fără oameni de primă mână care să tragă în direcția corectă, cei de mâna a doua vor numi întotdeauna oameni de mâna a treia și de mâna a patra și așa mai departe, într-o avalanșă accelerată de mediocritate.

Reducerea eficienței economice este un lucru prostesc în cele mai bune vremuri, pentru că îi condamnă pe copiii noștri la un nivel de trai mai scăzut decât cel de care ne-am bucurat noi. Este sinucigaș într-un moment în care o Chină din ce în ce mai beligerantă redescoperă virtuțile meritocrației, dar de data aceasta prin producerea de oameni de știință și tehnologi, nu de savanți confucianiști.

Al doilea este că politizează distribuția oportunităților și a locurilor de muncă. Una dintre virtuțile meritocrației este aceea că elimină o parte din presiunea alocării locurilor de muncă: oamenii cu putere încearcă din răsputeri să ofere locuri de muncă celor care le merită, iar cei care sunt dezamăgiți se pot consola cu faptul că sistemul a încercat să fie obiectiv. Dar, odată ce spui că nu există nimic altceva în distribuția locurilor de muncă și a oportunităților decât exercitarea brută a puterii, încurajezi accesul tuturor. Și odată ce începi să privilegiezi în mod deliberat unele grupuri în detrimentul altora pe criterii de rasă, consolidezi dușmănia etnică și recompensezi politica de putere etnică.

Noua elită, dacă va continua să câștige putere, este destinată să conducă o societate din ce în ce mai divizată și mai amărâtă, pe măsură ce oamenii își promovează interesele prin agitație colectivă, mai degrabă decât prin efort individual, iar creșterea economică va deveni de domeniul trecutului. Poate că ar trebui să ne gândim puțin mai bine la înlocuirea aristocrației talentului cu aristocrația woke, îndeamnă Adrian Wooldridge.