Pasiunea pentru citit este molipsitoare, mai ales când o carte bună este discutată după un film, în fața unei căni cu cafea – așa vede Dan Coman metoda prin care adolescenții pot fi aduși în lumea cărților.

Dan Coman (47 de ani) este scriitor și profesor de filosofie la Colegiul Național „Liviu Rebreanu“ din Bistrița. A debutat în 2003 cu volumul de poezie „Anul cârtiţei galbene“, distins cu Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu“. Textele sale fac parte din antologii publicate în România, Suedia, Franţa, SUA şi Canada. Printre volumele de proză publicate se numără „Irezistibil“, „Parohia“ și „Căsnicie“. Cea mai recentă carte a sa, publicată la Editura Polirom, este „Ce preferi?“, o colecție de proze despre dorință și destin. Față în față la interviu, ne mirăm de anii care au trecut. Îmi spune că pandemia „șterge timpul“. Discutăm despre energia pe care i-o dau elevii, despre generozitatea lui Radu Afrim și nevoia de feedback de la cititori. În pauzele dintre întrebări, soarbe cafea dintr-o cană roșie.

„Weekend Adevărul“: Știu că ai o disciplină a scrisului. Cât de solitară e rutina scrisului, de fapt?

Dan Coman: Asta e o poveste veche. Foarte multă vreme, până să am copii, lucram când îmi venea, primele două cărți de poezie le-am scris exclusiv noaptea. Îmi plăcea enorm să lucrez până aproape de zori și apoi mă băgam în pat sau mergeam direct la școală. Mai târziu, odată cu copiii, a trebuit să găsesc soluția cea mai bună, căci seara picam frânt lângă ei. Știi, copiii sunt și niște somnifere foarte bune. Și atunci am găsit perioada asta extraordinară dintre cinci și șapte dimineața. În plus, îmi place foarte mult cafeaua și tot timpul am asociat, de fapt, scrisul cu cafeaua, deci dimineața e cu atât mai extraordinară. Scriu foarte mult și tai la fel de mult, chiar dacă poate nu pare. Abia când simt că ceva se încheagă acolo arăt manuscrisul celor doi-trei oameni în care am foarte mare încredere și care au fost tot timpul foarte, foarte atenți. Trimit manuscrisul și aștept cu inima strânsă. De obicei, avem discuții dure. Uneori țin cont de ceea ce mi se spune, alteori nu. Merg și pe intuiția mea. Dar e un lucru foarte important, e nevoie de relația cu oamenii în care ai încredere, pentru că uneori nu vezi direcția: sunt pagini întregi care ți se par extraordinare și, după ce vine feedbackul, îți dai seama de fapt că da, de fapt trebuie aruncate. Ești aproape de text, intri într-o anumită atmosferă și ți se pare că ai reușit ceva excelent – de aceea e foarte importantă privirea din afară. Mie îmi prind foarte bine discuțiile astea. Discuțiile pe text, repet, sunt foarte, foarte dure, dar mie îmi plac, chiar dacă nu sunt confortabile.

„O construcție voită“ cu Cortázar și Cranberries

Cum a început „Ce preferi?“, ai avut construcția gândită dinainte, suprapunerea tuturor acelor realități?

Eu întotdeauna am funcționat așa, chiar și în poezie, prima dată trebuie să am ansamblul în minte, construcția pe care lucrez ulterior. La „Ce preferi?“ am avut ideea de foarte mult timp în minte, și suprapunerea realităților, și experimentul de a încerca să scriu având toate elementele de construcție la vedere. Asta a fost miza, de fapt. Nu povestea în sine, pentru că nu e un volum efectiv de povestiri. Dacă îl citești ca atare, e posibil să nu-ți placă foarte multe dintre ele. Mi-am dat seama că aș putea să folosesc structura asta: să pară că scriu proză scurtă, dar, de fapt, fără să scriu proză scurtă. E și asta o formă de deconstrucție, care arată, de fapt, toate șmecheriile și faptul că literatura funcționează pe artificiu tehnic. Asta am vrut să scot în evidență, artificiile tehnice.

Ai încă de la început trimiteri la scriitori precum Cortázar sau Mircea Ivănescu, muzicieni precum Urma sau Dolores O’Riordan. Ai recitit Cortázar, ai ascultat Cranberries în timp ce scriai? Cât din realitatea ta cotidiană a pătruns în literatură?

Cred că n-am recitit Cortázar de 15 ani, nici Cranberries n-am mai ascultat de foarte mult timp. Nicio legătură cu realitatea, le-am folosit doar ca instrumente. M-am jucat cu reperele astea, pe care, într-adevăr, le știu, le aveam la îndemână. Puteau să fie, la fel de bine, alte bucăți muzicale sau alte referințe livrești. Totul e o construcție voită, artificială. Nu e nimic din realitate care să fie pătruns în literatură. Și nici invers. Cel puțin așa sper.

Deci poetul Pastorini, cu volumul „Mătase“ pe care îl cumpără de mai multe ori naratorii, e inventat?

Volumul „Mătase“ îi aparține lui Baricco și există un poet pe care îl cheamă Pasolini. Pastorini e o jucărie, iar din „Mătase“, care îmi place foarte mult, am și folosit câteva propoziții. Dar astea sunt jocurile mele, nu mă aștept să le vadă nimeni. Îmi dau seama că foarte mult din ceea ce-i în mintea mea poate nu se duce dincolo. În toate cărțile mele apar pasaje destul de consistente din celelalte cărți ale mele. La un moment dat, un jurnalist de la Iași, de la FILIT, cred, era siderat, când fusese publicat, de aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată, unde apăreau pasaje din alte cărți ale mele. Și zicea: „Domnule, dar nu se poate așa ceva, nu mi se pare corect să faceți asta“. Nu înțelegea care e povestea, că e un joc tot transferul ăsta. E un joc al meu la care nu vreau să renunț. Pentru că toate pasajele alea capătă cu totul altă relevanță în cartea următoare. Sunt folosite în alt registru, sunt instrumente cu ajutorul cărora țes povestea.

Fragila legătură dintre scriitori și public

Scrii despre „un bărbat înalt, zodia leu, obișnuit cu succesul“. Ce înseamnă succesul pentru tine?

Nu știu ce înseamnă succes. Nu m-a interesat niciodată, nici nu am întrebat, de exemplu, vânzările pe care le are editura. Asta privește editura, nu pe mine. Pentru mine contează foarte mult două lucruri. Pe de o parte, mă interesează foarte mult ce se scrie despre cărțile mele, chiar și atunci când se scrie destul de dur, pentru că pot să învăț din asta. E interesant de observat cum văd oamenii lucrurile astea. Pe de altă parte, sunt importante pentru mine reacțiile de la cititori, astea mă încântă. Nu sunt întotdeauna pozitive, să ne înțelegem, dar faptul că cititorii îți scriu, unii încântați, alții enervați de ceea ce scrii mi se pare absolut fabulos. Când eram foarte tânăr îmi doream enorm să ofer feedback unor autori, îi citeam și aș fi dat orice să le pot spune lucrurile astea, dar n-am avut niciodată curaj, nici nu aveam e-mailuri pe atunci. E o poveste pe care am mai zis-o, cu Marin Mălaicu-Hondrari și cu Florin Partene, cum am stat noi un an de zile, ne-am învârtit zilnic lângă telefon să-l sunăm pe Gellu Naum să-i spunem cât îl iubim și îl admirăm, și după aia ne-a fost rușine și n-am făcut-o, deși făcuserăm rost de numărul lui de telefon. Ni se părea că nu contează pentru Naum că trei indivizi din Sângeorz-Băi îi citesc opera și îl admiră. Și acum ne pare foarte rău că n-am făcut gestul ăsta. Contează enorm, uite, ăsta-i succesul. Succesul adevărat e ce are Mircea Cărtărescu, dacă vorbim strict de vânzări, traduceri, e foarte discutat ce scrie el. Mircea poate fi o locomotivă pentru literatură, poate trage după sine descoperirea literaturii române, chiar și în România, a literaturii contemporane. Cred că e superimportant ce se întâmplă nu doar pentru el, ci pentru literatură, în general.

Ți s-a întâmplat să te confunde cititorii cu naratorii romanelor tale?

O, da. Și bănuiesc că doar o parte dintre ei mi-au spus ce gândesc. Uite o întâmplare relevantă: în „Irezistibil“, într-una dintre proze, un tip tânăr, pe nume Dan Coman, fură manuscrisele maestrului său, un bețiv notoriu, Viorel Paraschivoiu, le publică și devine un poet foarte cunoscut douămiist. Viorel Paraschivoiu chiar a existat, a fost un om absolut senzațional în adolescența noastră, a fost crucială întâlnirea cu el. Și, la un moment dat, într-o cafenea, m-am întâlnit cu câțiva scriitori din Bistrița, care mă tot sunau că ar vrea să stăm de vorbă. Când am ajuns, mi-au zis: „OK, dacă tot ai recunoscut în carte că ai furat manuscrisele, ar trebui totuși să le publici cu numele adevărat al lui Paraschivoiu și să cedezi toate drepturile de autor“. Normal că inițial am crezut că glumesc, că e o poantă, o farsă. Doar că deveneau tot mai vehemenți și mi-am dat seama că nu-i de joacă și că ei confundă cele două planuri, și atunci am renunțat inclusiv să le mai explic ceva, pentru că nu are sens să explic acolo unde nu e de explicat.

Nu te sperie puțin chestia asta?

Nu, pentru că eu cred că totuși cei care citesc sunt cel puțin la fel de inteligenți ca cei care scriu. Jocurile mele, experimentele mele tot mai evidente cu fiecare carte. Cine vrea să citească doar în spiritul ăsta detectivistic urmărește o realitate care de fapt există doar în cărți.

„Radu Afrim e foarte generos cu literatura română contemporană“

Organizezi în fiecare an, alături de Marin Mălaicu-Hondrari, Festivalul „Poezia e la Bistrița“. Aș vrea să vorbim puțin despre finanțarea culturală și managerii culturali. Cine este de fapt cel mai important jucător aici, statul sau privatul, în finanțarea culturii?

În general, n-aș putea să spun, pentru că nu mă pricep la asta. În particular, în ceea ce privește Bistrița, încă de la început am avut norocul uriaș al unui manager cultural excepțional, Gavril Țărmure, care a reușit întotdeauna să atragă fonduri din administrația locală, pentru că există bani alocați culturii, doar că sunt împrăștiați în fel și chip. Dacă ar fi trebuit să ne ocupăm noi de zona administrativ-financiară, nu cred că aș fi început cu Marin să creăm un festival de poezie. Cele 14 ediții ale Festivalului de Poezie de la Bistrița au fost finanțate din bani publici, nu din bani privați. Nu știu dacă e bine sau rău, știu doar că nimeni n-a intervenit nicio clipă cu vreo cerință sau cu presiune. Lucru care pentru noi e extraordinar. Dacă ar veni și finanțare din zona privată, ar fi minunat. Dacă începând de anul ăsta ne-ar spune primăria că nu mai finanțează festivalul, nu cred că am renunța la el, cred că totuși am găsi bani privați, pentru că festivalul e destul de cunoscut, destul de mare încât să atragă. Există oameni care se ocupă și de organizare, și de partea administrativă – chiar povesteam cu Radu Vancu la Festivalul Transilvania de la Sibiu, unde el face tot, inclusiv documente, treburi administrative. E incredibil Radu, câtă forță poate să aibă. Eu cred că m-aș enerva instant cu deconturi și ce mai e de făcut. În orice orășel, în orice județ există bani alocați culturii, trebuie doar alocați pentru evenimente consistente, iar aici managementul cultural e fundamental. Din păcate, multe dintre orașele de nivelul Bistriței nu au manageri culturali care să facă lucrurile pe care le face domnul Țărmure în Bistrița.

Teatru, fotbal și SF

Cât mai avem până să se poată trăi din scris în România?

Cumva, am pornit gândindu-mă că nici nu se poate întâmpla, deși aș fi frumos… Cred că ar fi fain să apară în România câțiva autori de literatură de consum, de romane polițiste sau SF. Cred că ne lipsește partea asta. Aș fi încântat să apară așa ceva. Eu, dacă aș putea, aș scrie, dar n-am talentul să fac asta. Sigur, e nevoie și de un întreg aparat de marketing, altfel degeaba scrii romane de genul ăsta.

Cum a fost experiența cu scrierea unor texte puse apoi în scenă de Radu Afrim? Vă aflați deja la al treilea proiect împreună: acum e în pregătire spectacolul „La câțiva oameni distanță“, la Teatrul Național București și la Palatul Culturii din Bistrița.

Când eram student, am ajuns la spectacolele lui de examen la Regie. A avut impact fantastic asupra mea. Știam doar spectacolele clasice ca punere în scenă și, când am văzut ce face Afrim, mi-am zis: „Dacă ăsta e teatrul, e senzațional“. Era un vis, o utopie să colaborez cu el. Totul a început în pandemie, când mi-a zis: „Scrie niște texte, mă interesează să facem un spectacol“. I-am spus că nu știu să scriu dramaturgie, dar lui îi trebuiau doar niște voci, niște personaje. La primul proiect, la „Inimă și alte preparate din carne“, după ce i-am dat primul draft, reacția lui a fost atât de pozitivă și de entuziastă, mi s-a părut uluitoare. Apoi ne-am mai jucat și cu poeme din „Insectarul Coman“, pentru alte voci, a fost o colaborare extraordinară. Eram atât de emoționat la premieră. Aș fi ipocrit să zic că nu e fascinant să-ți vezi textul pus în scenă, deși știm cu toții că textul e doar un instrument în mâna regizorului, Afrim e cel care face totul acolo. Radu e un generos: putem să numărăm pe degetele de la o mână regizorii interesați să pună în scenă autori români. E admirabil, ar putea găsi texte unde vrea el în literatura mondială, și totuși are curajul ăsta. Și, dincolo de faptul că e foarte generos cu literatura română contemporană, e extraordinar de generos cu spațiul de unde vine. A făcut atât de multe pentru Bistrița, încât a forțat mâna autorităților să facă un teatru ca instituție, care să funcționeze independent de Casa de Cultură. Cât privește „La câțiva oameni distanță“, am pornit de la faptul că, statistic, partea asta de țară are foarte multe femei plecate în străinătate, care au grijă de bătrânii de acolo. Și-au lăsat familiile aici și au niște povești extraordinare, pe de o parte hiperamuzante, și pe de altă parte ți se rupe inima în două când le auzi. Tot discutând cu Radu, ne-am zis că ar fi o idee bună să aducem în prim-plan câteva dintre poveștile astea. Am mixat povești din „Ce preferi?“ cu câteva texte noi – îmi place asta la Radu, că-ți dă libertate. Abia aștept să văd cum a ieșit, e și o distribuție foarte, foarte bună.

Știu că joci fotbal după cursuri. Cum ar arăta echipa de fotbal a scriitorilor?

E foarte fain că sunt câțiva scriitori care sunt pasionați de fotbal, noi suntem mai mult privitori, deși și jucăm, dar profund amatoricesc. Hai să luăm o echipă a poeților. În poartă l-aș pune pe Mihail Vakulovski, cred că e foarte bun la tehnică, are curaj și se aruncă fără nicio problemă, pentru un portar e important. Apoi fundașii – pe cine să punem? Uite, l-aș pune fundaș central pe Florin Iaru, care apără toate conceptele ideologice, se ia la trântă cu oricine. Îmi place foarte mult Florin din punctul ăsta de vedere. Fundașii dreapta acum sunt și extremă, aleargă foarte mult, fac efort enorm. Aici l-aș pune pe Marin Mălaicu-Hondrari, pentru că are o putere extraordinară de a face efort pentru alții, pentru echipă, ceea ce e admirabil. Fundaș stânga să-l punem pe Ștefan Manasia, care e foarte bun la centrări și joacă exotic, îi pune în dificultate pe adversari. La mijloc ar fi BAS, el e creierul, cel care dă pasele în toată povestea asta, e deștept și știe să-și pună în valoare coechipierii. Apoi ar fi Vancu și Dună, pe laterale. Foarte buni și ei. Iar ca vârf de atac l-aș pune pe Alex Văsieș, e tânăr și foarte, foarte concentrat în ceea ce face, e eficient, dă goluri rapid. Și hai să mai punem unul foarte tânăr, care iar e foarte bun, Ion Buzu, din Republica Moldova. Nu știu dacă ies 11, dar e o echipă bună.

„Învățământului românesc îi lipsesc profesori care să înțeleagă că școala nu înseamnă doar reproducerea informației“

De ce ai devenit profesor de filosofie și nu de literatură?

Aveam o mică gașcă în liceu și, după treaptă, după ce am terminat a X-a, am trecut la profilul de filologie. Iubeam enorm literatura. Dar în gașca noastră erau câțiva băieți – Florin Partene, de exemplu – care au descoperit filosofia prin intermediul lui Viorel Paraschivoiu, care ne dădea întotdeauna cărți și discuta, dezbătea cu noi tot felul de idei. N-am avut de fapt un profesor de filosofie ca lumea și lucrul ăsta cred că ne-a întărâtat. Toată lumea spunea: „Ce să faceți voi la Filosofie, nu e niciun viitor acolo“. Și, în nebunia adolescenței, ne-am zis că tocmai de aia o facem, pentru că n-are niciun viitor pragmatic, imediat. După ce am ajuns la Filosofie, ne-am dat seama că e foarte mișto și ne-a plăcut foarte mult. E adevărat că cei mai mulți n-au devenit profesori, unii au rămas la universitate sau în domeniul cercetării, iar alții s-au dus în cu tot alte zone. Eu am rămas profesor, prima dată doar experimental, dar apoi a început să-mi placă foarte mult. Au o energie foarte bună copiii ăștia. Sunt și energofagi, e adevărat, dar în același timp oferă înapoi un alt tip de energie, de care am mare nevoie. Și pe care simt că o folosesc, simt că e în favoarea mea.

Cum aduci filosofia tinerilor, acum, în 2023? Ce înseamnă, mai exact, să fii profesor de filosofie?

Deși predau filosofie, fac cu ei foarte multe lucruri legate și de filosofie și literatură, film sau teatru, mai nou. Încercăm să ne jucăm pe toate zonele astea. La „Liviu Rebreanu“ fiind foarte mulți copii foarte buni și foarte talentați în diverse zone, am făcut un soi de art club. Avem un grup de scriere creativă, iar copiii ăștia au scris împreună o piesă de teatru, apoi avem trupa de teatru a liceului, care va juca acest spectacol, avem copii care sunt interesați de regie, de scenografie, avem trupa de muzică a școlii, care va cânta și va face toată coloana sonoră, live, a spectacolului. Sper să ne iasă această mică nebunie: toată povestea e scrisă de ei, jucată de ei, regizată de ei. Da, chiar se implică, chiar fac lucrurile astea în practică, nu doar le citesc într-un manual. Avem noroc cu o conducere foarte flexibilă la școală și, în plus, încercăm să atragem colaborări. Am vorbit cu cei de la Reactor, de la Cluj, cu oameni din zona teatrului independent, care vin și se întâlnesc cu copiii, ceea ce e formidabil.

„Obligativitatea omoară pasiunea“

Apropo de tot ce mi-ai povestit, ce crezi că lipsește școlii românești?

În primul rând, profesori care să înțeleagă că școala nu înseamnă doar informație și reproducere a informației. Sunt atâtea teorii și discuții despre cum trebuie să fie școala – școala nouă, centrată pe elev și așa mai departe –, dar sunt doar la nivel teoretic, din păcate. Cred că marea problemă nu o reprezintă elevii, ei au un potențial extraordinar, știm foarte bine. Ci faptul că nu le oferim lucrurile de care au nevoie. Cred că e nevoie de profesori nu doar riguroși, că e important și acest lucru, ci și entuziaști și care să facă cu adevărat ceva pentru copii. Dacă vorbim de școala nouă și totuși se continuă aceeași poveste cu note de 2, 3, las’ că vă arăt eu la teste și tot felul de amenințări, nu are rost. Repet, asta nu înseamnă să nu fii riguros, să nu oferi conținut, să nu îi pui să facă efort. Învățarea e obligatorie. Învățarea necesită efort. Un anumit tip de ordonare a minții și a efortului. Nici nu vreau o școală laxă, în care fiecare face ce vrea. Nu, elevii trebuie să facă efort, să învețe, să fie disciplinați, dar în același timp ne trebuie și o generație nouă de profesori, axați pe nevoile copiilor.

Ce i-ai recomanda unui adolescent, cu ce l-ai prinde în jocul cititului de poezie sau proză?

Mie nu-mi place să le spun eu ce să citească. Obligativitatea omoară pasiunea, pe când entuziasmul se transferă. Mă folosesc de o mică șmecherie: în fiecare grup există prieteni care discută despre cărți, care mai sugerează un film – și să știi că asta funcționează. Dacă eu m-aș duce la oră și-aș zice citiți asta sau aialaltă, probabil ar fi unii care ar face-o, de voie, de nevoie. Cred că e foarte important ca entuziasmul să se transfere și dinspre elevi înspre elevi. E o prostie să încerci să-i faci pe toți 30 dintr-o clasă să devină pasionați de literatură, căci nu sunt toți interesați. Ideea e să nu-i forțezi. Ăsta a fost punctul principal și cel mai important, apropo de art clubul nostru. Vine doar cine vrea, rămâne doar cine într-adevăr simte că poate face și că-și dorește foarte mult să facă lucrul ăsta. Deci, cred că trebuie să citești tu, ca profesor, să vorbești cu entuziasm despre cărți, mai degrabă decât să le spui direct să citească.

Cărțile se discută la cafea

Dacă l-ai avea acum în față pe Dan Coman cel de 16-17 ani, ce i-ai spune?

Să citească mult mai mult. (râde) Nu, glumesc, dacă i-aș spune să citească mult mai mult, clar n-ar citi. Uite, l-aș invita la o cafea. Apropo de ce a făcut Viorel Paraschivoiu cu noi, el fiind adult. Îți dai seama, ne ducea la cafea în anii ăia. Era o chestie formidabilă. Scotea din geantă câte o carte și ne citea cu pasiune teribilă. Ba un poem din Hart Crane, de exemplu, îmi amintesc și acum cărțile alea, sau din Trakl, chiar dacă nu înțelegeam noi foarte multe. „Tânguirea mierlei“ era o ediție superbă, simțeam mirosul, cumva, și atât de frumos era. Cred că aș face același lucru acum. Sau l-aș duce la un film și după aia am sta de vorbă la o cafea despre filmul ăla. Și dacă stai de vorbă cu cineva despre un film, sigur ajungi și la cărți. Și după aia la o grămadă de alte lucruri. Da, cred că asta aș face. Aș încerca să discut în alt fel despre cărți. Aveam mare nevoie atunci. Cred că de aia ne-am legat noi atunci de acest Viorel Paraschivoiu, pentru că ne oferea alternativă la toată povestea cu școala. Simțeam că e un om care iubește enorm literatura. Când vezi un om care iubește poezia, nu ai cum să rămâi indiferent.

Dacă ar fi să pui într-o capsulă a timpului un singur volum de poezie pentru tinerii din viitor, de peste o sută de ani, care ar fi? 

Am șapte mii de volume în minte. Dar unul singur? E prea grea alegerea. Primul care în vine în minte, și pentru că am discutat mai devreme, e Trakl, care în continuare pentru mine rămâne un reper extraordinar de important. Și cred că, pentru omenire, în general, perspectiva lui e uluitoare. Hai să punem „Tânguirea mierlei“ a lui Trakl. Și ducă-se în timp.