Este multă încordare politică în SUA privind plafonul datoriei publice, de cca. 31trilioane (mii de miliarde) dolari, care era în 2022 aproximativ 124% din PIB-ul american. Nu este prima dată când spectrul de depăşire a unui plafon stabilit de Congres provoacă încleştare între politicieni. Dar este prima dată în istorie când SUA ar intra în “default”. Ce adăuga greutate situaţiei este afirmaţia unor responsabili cu politica economică. Secretarul Trezoreriei, ministrul de finanţe al SUA, Janet Yellen (predecesor al lui Jerome Powell la Fed, Banca Centrală a SUA) vorbeşte despre o “catastrofă” dacă nu este ridicat plafonul.

Este SUA ameninţată de un faliment propriuzis? Bunul simţ economic îţi spune că nu şi argumente sunt menţionate mai jos în acest sens. Ce se poate întâmpla în schimb este că guvernul federal să nu poate onora unele plăti la timp întrucât ar fi limitate emisiuni de obligaţiuni. În această situaţie Trezoreria americană are disponibile măsuri temporare de avarie. Conducători de pe Wall Street au anunţat că au în vedere un scenariu urât.

De ce un faliment al SUA este un nonsens? Fiindcă, între altele,:

pieţele nu semnalează că economia americană, statul american, găsesc greu finanţare;

o limită impusă în mod instituţional este cauza disputei actuale;

economia americană reprezintă cca. 25% din PIB-ul mondial, iar dolarul SUA înseamnă aproape 60% din rezervele valutare deţinute în lume (spre comparaţie, euro înseamnă în jur de 20%);

SUA sunt prima forţă tehnologică şi ştiinţifică a lumii;

Inflaţia în SUA a a atins un platou cu ceva timp în urmă, scade în mod gradual, iar mersul inflaţiei în SUA dă tonul în economiile avansate

Un “default” fie şi de scurtă durată ar trimite economia americană sigur în recesiune; ar accentua o comprimare a creditării ce era oricum indusă de întărirea politicii monetare .

Este greu de imaginat o situaţie în care administraţia democrată şi republicanii din Congres nu vor ajunge la un compromis care să înlăture impasul intern. Întrucât nu este vorba numai de funcţionarea statului american, de credibilitate, ci şi de implicaţii pe pieţele internaţionale. O erodare puternică a cotaţiilor hârtiilor de valoare americane, obligaţiuni şi bonuri de tezaur (prin mark to market, vezi şi dinamica la CDS-uri), rezultată dintr-un blocaj prelungit al unor noi emisiuni, ar afecta portofolii de active în lume, dincolo de consecinţele întăririi agresive (cu peste 5%) a politicii monetare a Fed. Dolarul SUA probabil s-ar deprecia, cu implicaţii asupra cotaţiilor mărfurilor pe pieţele internaţionale. Am avea noi turbulenţe financiare ce ar amplifica tumultul produs de necazurile unor bănci. Şi geopolitic SUA ar primi o lovitură având în vedere responsabilităţi internaţionale explicite şi implicite. Să ne gândim că aranjamente de tip swap sunt căutate de bănci centrale în primul rând cu Fed; dolarul este văzut ca principalul active monetar de refugiu în lume. Asemenea reverberaţii arată de ce este greu de acceptat că politicienii de la Washington nu vor găsi un compromis care să protejeze SUA ca pivot al sistemului financiar internaţional şi să ţină cont de posibile efecte foarte rele pentru economia globală.

Este legitimă însă întrebarea dacă SUA îşi pot permite continuarea unor deficite bugetare mari, care să pună în discuţie sustenabilitatea datoriei lor publice. Atât timp cât rata dobânzii de îndatorare este inferioară ratei de creştere a PIB, datoria publică poate creşte fiind sustenabila – se poate menţine la un nivel rezonabil ca pondere în PIB. Dar datorii publice au crescut în SUA şi în alte economii avansate ca pondere în PIB în ultimele decenii (nota bene: la finele celui de-al doilea război mondial, în 1945, datoria publică a SUA a fost în jur de 112% din PIB). Criza financiară globală, Pandemia, criza energetică şi războiul din Ucraina, alte evenimente extreme, au mărit înclinaţia guvernelor de expansiune a cheltuieilor bugetare, de a creşte deficite bugetare.

Dar şi ţările dezvoltate nu pot practica deficite mari, datorii tot mai mari, la nesfârşit. La un moment dat se poate intra într-o “capcană a datoriilor”, care ar obliga pieţele să reacţioneze cu vehemenţă, să ceară dobânzi considerabil mai înalte la finanţare. În plus, scăderea inflaţiei nu va mai ajuta execuţii bugetare (datorii poblice ca pondere în PIB) aşa cum s-a întâmplat în 2022, anul marelui puseu inflaţionist, ca “ïnflatie surpriză”.

Bugetele publice au nevoie de corecţii în pofida faptului că sunt presiuni mari pe partea de cheltuieli ce derivă din dispariţia “dividendului păcii”’ (cresc cheltuiei miltare), schimbări climatice, demografie (criza sistemului asistential/pensii). Guvernele vor avea dificultăţi mari în restructurarea cheltuieilor publice, mai ales unde veniturile bugetare sunt mici. Pentru SUA, o analogie cu Japonia (ce are o datorie publică de peste 220% din PIB) are relevanţă limitată deoarace cvasitotalitatea obligaţiunilor suverane nipone sunt deţinute de rezidenţi japonezi şi, în plus, aceştia economisesc mult.

Pentru economii emergente, corecţii ale deficitelor bugetare sunt cu atât mai necesarei. Importanţa fondurilor europene pentru România este de văzut şi în acest context, ca şi calitatea investitiiilor şi reformelor ce se fac.

Până una alta, SUA se pot împrumuta mai lesne decât restul economiilor din lume datorită puterii economice, rating-ului suveran deţinut. Impasul politic de acum nu văd cum să nu fie depăşit. Dar şi SUA trebuie să nu considere datoria publică în creştere ca fiind lipsită de limite.