Conform ultimului studiu recent publicat de către Aid to the Church in Need, 75% dintre toate persoanele persecutate în lume din cauza religiei sunt creştiniPotrivit acestuei cercetări, mai mult de o treime din ţările lumii (33%) s-au confruntat cu un grad ridicat de ostilităţi religioase , în creştere faţă de ultimii ani: cu 25% în 2015 şi 20%pentru anul 2016 . Situaţia este în creştere în toate regiunile lumii, cu excepţia Americilor. Cea mai mare creştere este prezentă în Orientul Mijlociu şi nordul Africii, unde se resimt încă efectele schimbărilor politice din anii 2010-2011, cunoscute sub numele „Primăvara arabă“.

Motto- Mântuitorul Iisus Hristos: „Dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu“ (Matei 16, 2).

Institutul britanic de cercetări a studiat  evoluţia conflictelor religioase în ţări între anii 2015 şi 2017, luând în considerare două aspecte: ostilităţile sociale cu privire la religie (conflicte armate sau terorism, violenţe sectare, hărţuială pentru purtarea unor haine sau a altor simboluri religioase) şi restricţiile guvernamentale cu privire la religie (măsuri de interzicere a anumitor confesiuni, a convertirilor, tratament preferenţial pentru anumite grupuri religioase). 

Astfel ţările luate în considerare de acest studiu reprezintă un procent semnificativ din populaţia lumii. Studiul nu cuprinde Coreea de Nord- al cărei guvern este „cel mai restrictiv din lume în ceea ce priveşte religia“,aşa cum a subliniat Centrul de cercetări Pew în raportul său publicat la data de 14 ianuarie 2014.

Cercetarea nu acoperă anii 2013 şi 2014, atunci când violenţele îndreptate împotriva creştinilor au crescut în mod îngrijorător. Pe de altă parte, o asociaţie creştină americană, Open Doors, a întocmit un raport bazat doar pe cazurile relatate de presă, din care reiese că cele mai periculoase ţări pentru creştini sunt Coreea de Nord, Somalia, Siria, Irak şi Afganistan.

Creştinii reprezintă comunitatea religioasă cea mai persecutată de pe glob, peste o sută de milioane dintre ei fiind astăzi sub o presiune continuă. Astfel, un raport internaţional afirmă că „un creştin moare pentru credinţă la fiecare cinci minute“. În fiecare an, peste 100.000 de adepţi ai lui Hristos sfârşesc prin moarte violentă ca rezultat al unor conflicte religioase în ţări unde creştinii sunt cei mai prigoniţi: Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Irak, Pakistan, Afganistan, Sudan, Nigeria, Eritrea, Somalia, Arabia Saudită, Maldive, Bangladesh, Malaezia, Indonezia, Filipine, Myanmar, Laos şi India. Din acest motiv, în ultimii ani, organizaţii internaţionale şi lideri religioşi au atras atenţia asupra fenomenului numit creştinofobie. Foarte virulente sunt persecuţiile din Africa şi din Orientul Mijlociu. După căderea regimului Gaddafi şi ajungerea la putere a Consiliului Naţional de Tranziţie, creştinii au fost expulzaţi din Liban. Conform Organizaţiei pentru Drepturile Omului Open Doors, 75% au părăsit deja ţara. Înainte de revoluţie, în Tunisia, toleranţa era mare. Acum creştinii şi bisericile lor sunt obiectivul multor atacuri, iar bisericile sunt transformate în moschei.

În ansamblu, situaţia creştinilor din Africa de Nord şi din Orientul Apropiat este orice altceva, dar nu comodă. Aceştia sunt văzuţi de majoritatea musulmană, din Palestina până în Tunisia şi din Turcia până în Libia, cu neîncredere. Direct formulat, sunt suspectaţi de lipsa loialităţii faţă de stat şi, în consecinţă, marginalizaţi din punct de vedere politic, chiar excluşi sistematic de la exercitarea puterii. Depozitari ai unei culturi religioase fabuloase, creştinii fostului Orient, cel din care venea cândva lumina Occidentului şi a lumii întregi, suportă rigorile unui exil interior vechi de secole. Identitatea lor spirituală este în concurenţă sângeroasă cu geografia. Două milenii de istorie, patrimoniu, creaţie teologică, vetre monahale şi spiritualitate profundă acoperă viaţa creştinilor orientali. Trebuie să ne aducem aminte de acele nume de referinţă care au generat frumuseţi liturgice, iconografice şi poetice de prim ordin. Ortodoxia ar fi fost săracă fără aceşti creştini. De aceea valori precum Ioan Damaschin, Efrem şi Isaac Sirul, Chiril al Ierusalimului, Roman Melodul sunt personalităţile fără de care credinţa creştină ar fi fost cu totul altfel.

Creştinii de astăzi din această parte a globului au ceva din tăria de caracter a sfinţilor. Din neam în neam au fost în mijlocul încercărilor şi al necazurilor. Au rezistat sub Imperiul Babilonian şi sub cel Persan. Au văzut naşterea Islamului şi Cruciadele. Au reuşit să supravieţuiască chiar şi năvălirii hoardelor temutului Ginghis Han sau dictaturii lui Saddam Hussein. De exemplu, ar fi suficient să trec în revistă şicanele la care guvernul turc supune Patriarhia Ecumenică. Nu doar maniera grosolană prin care un stat înţelege să se raporteze la cetăţenii lui, sugerând că există unii de mâna a doua, este aici scandaloasă, ci nu mai puţin limitarea cu instrumente juridice a misiunii Arhiepiscopului vechii cetăţi a lui Constantin cel Mare. Închiderea şcolii teologice superioare de pe insula Halki, în urmă cu peste patru decenii, rămâne un gest pilduitor al strategiei de intimidare a minorităţii creştine. În fapt, însăşi continuitatea tradiţiei bizantine pe malurile Bosforului rămâne profund problematică.

Identitatea creştinilor din Orientul Apropiat

Prinşi în mijlocul evenimentelor din Orientul Apropiat se află şi credincioşii celor unsprezece Biserici creştine. Astfel comunităţile istorice cu rădăcini care provin dintr-o implantare religioasă foarte veche, cu mult anterioară naşterii Islamului: copţii, maroniţii, ortodocşii, greco-catolicii, romano-catolicii, armenii ortodocşi, armenii catolici, caldeenii, asirienii, siriacii, protestanţii au numai de suferit. Acum sunt oficial 11 milioane de creştini care trăiesc în comunităţi aflate în toate ţările din Orientul Mijlociu, comunităţi descrise de René Guitton, expert al Alianţei Civilizaţiilor a Naţiunilor Unite şi autorul unei cărţi impresionante, „Ces Chrétiens quâon assasine“. Perspectiva este nu doar interesantă, ci deschide şi o viziune  spre înţelegerea unei lumi despre care ştim foarte puţin. De asemenea constituie, pe timpul oricărei crize, una dintre ţintele favorite ale fundamentaliştilor islamici, deoarece o mare parte din datele statistice prezentate mai jos provin din această carte şi se pliază pe studiul citat.

În Egipt, creştinii reprezintă aproximativ 10% din populaţie, cei 8-10 milioane de copţi constituind cea mai importantă comunitate creştină din întreaga regiune. Vizaţi în ultimii ani de o serie de atentate sângeroase, copţii au o foarte slabă reprezentare în Adunarea Naţională şi, chiar în condiţiile în care libertatea cultelor era garantată, aveau nevoie de aprobarea autorităţilor pentru a construi sau a restaura o biserică.

În Irak se aflau înainte de căderea lui Saddam Hussein (viceprim-ministrul său era Tarek Aziz, creştin) aproximativ 600.000 de creştini, aproximativ 3% din populaţie, dintre care 400.000 de catolici caldeeni şi siriaci. După căderea regimului, pe fondul luptelor violente interconfesionale din zonă, este vizibilă o multiplicare a atentatelor împotriva comunităţilor creştine, aceştia migrând fie în Occident, fie în Kurdistan. În timpul ofensivei din nordul Irakului care a avut loc în 2014, Statul Islamic, care a declarat un califat în mai multe părţi din Irak şi Siria, a obligat zeci de mii de creştini şi de membri yazidi să fugă din regiune pentru a rămâne în viaţă (membrii acestei comunităţi sunt adepţii unei religii vechi derivate din zoroastrism, fiind răspândiţi în nordul Irakului, şi sunt parte a minoritătii kurde a ţării). Astăzi, aceştia trec prin ceva ce nu a avut precedent, deşi 1.400 de ani au trăit în linişte cu musulmanii. Sunt în groapa cu lei, precum demult Daniel! Pentru ce? Pentru că se roagă lui Dumnezeu, aşa cum s-au rugat şi strămoşii lor! În august 2014, la câteva zile după ce Califatul Islamic a preluat controlul asupra oraşului Mosul, s-a desenat câte un „N“ pe fiecare casă de creştin. „N“, de la „nassarah“, cuvântul arab pentru „creştin“. Urlând în portavoci, reprezentanţii miliţiei islamice le-au dat de ştire creştinilor că au la dispoziţie câteva ore ca să aleagă: să se convertească la islam sau să plece. Casele le-au fost confiscate, iar unii au umplut Sinaxarul, ca martiri! În câteva zile, Mosul, Ninive, Kirkuk şi alte localităţi creştine au devenit un muzeu al creştinismului în care se va spune că aici au locuit odinioară creştini…

Unii specialişti consideră că Statul Islamic este un grup terorist şi nimic mai mult. Istoria acestei organizaţii începe în anul 1999, atunci când în Liban se constituia „Grupul pentru Monoteismul Islamic“. Această grupare sunnită s-a angajat încă din anul 2005 în atacuri antiguvernamentale, antiamericane, declarând în acelaşi timp război şiiţilor. În 2014, atrocităţile acestei organizaţii teroriste, care controlează teritorii întinse, sunt cu adevărat înfiorătoare. Cifrele vehiculate vorbesc despre aproape 2.000 de crucificări, 670 de şiiţi asasinaţi în închisoare la Mossul, 1.700 de prizonieri şiiţi asasinaţi în luna iunie, sau masacrarea a circa 500 de yazidiţi în luna august 2014, femeile fiind transformate în sclave. Numărul total al atentatelor atribuite acestei organizaţii în perioada 2004-2014 este de 1.452.

În Iran există aproximativ 135.000 de creştini, dintre care 20.000 de catolici caldeeni, reprezentând mai puţin de 0,3% din totalul populaţiei. Puternic minoritară, comunitatea creştină din Iran nu revendică nici un fel de rol politic. Este acceptată, la fel cum este şi minuscula comunitate evreiască.

În Israel trăiesc aproape 150.000 de creştini, în principal catolici şi ortodocşi melekiţi (2% din totalul populaţiei). Aceşti cetăţeni, arabi israelieni, beneficiază de naţionalitate israeliană, dar nu au nici un fel de influenţă politică. Chiar dacă situaţia lor nu este comparabilă cu cea din teritoriile palestiniene, în ochii multora dintre cetăţenii Israelului rămân doar arabi. În realitate sunt o minoritate în cadrul unei minorităţi, mai ales la Ierusalim, unde sunt cu încetul împinşi în afara oraşului din cauza intensificării prezenţei evreieşti.

În Iordania, creştinii reprezintă aproximativ 6% din populaţie, adică 350.000 de creştini, dintre care 120.000 de catolici: maroniţi, greco-melekiţi, caldeeni şi catolici. Din 2003 încoace, după invadarea Irakului, în Iordania au sosit foarte mulţi refugiaţi, dintre care un număr important de creştini, şi chiar dacă în Iordania comunitatea creştină nu beneficiază de putere politică, se află sub protecţia monarhiei haşemite.

În Liban, creştinii sunt aproape 40% din populaţie, adică 1,5 milioane de persoane, în principal maroniţi. Există 18 comunităţi religioase, dintre care 13 creştine (melkiţi, ortodocşi, greco-catolici etc.), cu un important rol politic. În mod tradiţional, preşedintele Libanului este maronit, iar locurile în Parlament se distribuie în mod echitabil între creştini şi musulmani, acelaşi lucru fiind valabil şi în cazul repartiţiei posturilor de înalţi funcţionari.

Ţările din Golf reprezintă o regiune unde trăiesc aproximativ 3,5 milioane de creştini, ortodocşi şi catolici, în mare parte imigranţi din Asia. Dreptul de practică liberă a credinţei le este recunoscut de toate monarhiile, cu excepţia Arabiei Saudite, pământul sfânt al Islamului, care interzice orice altă practică religioasă cu excepţia celei musulmane.

Palestina are o populaţie creştină de aproximativ 60.000 de persoane, în principal catolici şi greco-melkiţi. În această zonă există o viziune islamistă preponderentă care face un amalgam ce asociază ceştinii din Occident cu cei din Orient şi, prin extensie, cu memoria cavalerilor cruciaţi şi, începând cu anul 2000, cu invadatorii americani. Supusă la tot felul de presiuni, această comunitate a scăzut extrem de mult, riscând chiar să dispară de pe pământul unde a înflorit creştinismul.

În Siria, creştinii reprezintă 4,5% din totalul populaţiei, adică ceva mai puţin de un milion de oameni: siriaci, melkiţi, maroniţi, ortodocşi şi armeni. Situaţia lor era garantată de natura laică a regimului sirian. Bachar al Assad are tot interesul să protejeze comunitatea creştină, deoarece el însuşi provine dintr-o minoritate, cea alauită, derivată din ritul şiit, explică René Guitton. Patriarhia Antiohiei semnala, în primăvara anului 2014, că sute de creştini ortodocşi au fost ucişi în Siria, peste 150.000 au fost alungaţi din casele lor, iar bisericile au suferit pagube incalculabile. Totodată, mai mulţi creştini, între care doi ierarhi, au fost răpiţi.

În Turcia sunt aproximativ 80.000 de creştini (0,1% din totalul populaţiei), faţă de 20% din populaţie în 1900. Cauza o reprezintă, după René Guitton, crimele împotriva armenilor din 1915, masacrele şi conflictele care au jalonat istoria secolului XX şi care au dus la micşorarea dramatică a numărului de creştini în Turcia. Chiar şi azi, cetăţeanul armean este considerat în această ţară ca unul de mâna a doua.

”Politically correct” sau drepturile omului-noua religie dominantă a Occidentului?

În aproape toate țările analizate, situația creștinilor a scăzut ca nivel de securitate, raportatla anul 2015 ca urmare a nenumăratelor acte de violență și a terorii instituite. Acest lucru este deosebit de important având în vedere rata de declin în perioada imediat următoare în curs de revizuire. Singura excepție este Arabia Saudită , unde situația era deja așa de rea, încât orice termen de comparație ar putea fi inutil .

În Irak, exodul creștinilor a avut loc şi continuă să fie un fenomen extrem, sever, dar speranța este continuată orizontul în care se întorc la comunitățile lor. Același exod amenință supraviețuirea creștinismului, inclusiv în unele părți ale Siriei. De exemplu cetatea Aleppo poate fi considerată ”fosta casă a uneia dintre cele mai mari comunități creștine din întreaga lume a Orientului Mijlociu.” 

Pericolele sunt aceleaşi Daesh (ISIS) și alți militanți islamici grupurile au comis genocid în Siria și Irak. 

Guvernele din Occident și ONU au eșuat pentru a oferi creștinilor în țări precum Irak și Siria ajutorul de urgență de care aveau nevoie deoarece genocidul s-a generalizat. Dacă organizațiile creștine și alte instituții nu au avut rolul de a umple acest imens gol prezența creștină aproape că a dispărut deja în Irak și chiar în alte părți din Orientul Mijlociu.  Înfrângerea celor din Daesh (Stat Islamic) și a altor islamiști în fortărețe importante ale Orientului Mijlociu oferă o ultimă, dar cam palidă speranță de redresare pentru grupurile creștine amenințate cu dispariția. Mulți nu ar fi supraviețui unui alt atac violent similar.

 Boko Haram afiliat Statului Islamic a efectuat multiple crime, un adevărat genocid împotriva creștinilor din nordul Nigeriei. Creștinii au suferit de pe urma unor acte de o violență sporită și asuprirea lor este rezultatul creșterii naţionalismului fundamentalist, din punct de vedere religios. În India, de exemplu, persecuția a crescut de la începutul anului 2014 , deoarece la putere a fost Partidul Janata (BJP) al naționalistului hindus de dreapta Bharatiya condus de prim-ministru Narendra Modi.

În China, unde a descris președintele creștinismul ca fiind o „infiltrare străină” a crescut ostilitatea față de comunitățile bisericești, acuzate că ”rezistă controlului guvernamental”. A rezultat eliminarea pe scară largă a semnului Sfintei Crucii de la bisericile și distrugerea efectivă a multor biserici. Unele autorități regionale au interzis brazii de Craciun si felicitările cu ocazia acestui praznic. În cel mai rău mod, chiar ofensator , Coreea de Nord a cunoscut multiple atrocități „împotriva creștinilor ce le sunt impuse foametea, avorturile și rapoartele despre ființa credincioasă atârnată pe cruci, dat pe foc și alții (…)  zdrobiți sub un parbriz.”

Din păcate, atitudinea ostilă şi persecuţia împotriva creştinilor continuă şi astăzi, în plin secol XXI.  Cum altfel se pot explica violenţele, crimele şi atrocităţile ce se întâmplă chiar în zilele noastre cu creştinii din diverse părţi ale lumii? Miezul problemei îl ştim deja. Este vorba despre extremismul interpretării preceptului războiului sfânt – amintit cu alte ocazii.

Cel mai deranjant lucru este tocmai tăcerea diplomatico-mercantilă a Occidentului, ce e considerat bastion al democraţiei şi al respectării drepturilor omului. Oare este acelaşi Occident care se mişcă greu, încorsetat şi condiţionat nu de barierele spiritualităţii creştine, ci ale noii religii dominante, cea a drepturilor omului? Marele argument civilizaţional început odată cu epoca Luminilor este acum scutul de care profită adepții fanatici ai Islamului  pentru a prelua controlul din ce în ce mai serios şi mai durabil în ţări majoritar creştine.

În aceşti ultimi ani, de la primăvara arabă la recentele evenimente din Irak şi Siria, politica europeană a fost una timidă. Dincolo de câteva intervenţii punctuale, datorate întrebărilor corespondenţilor de presă, problematica represiunilor la care sunt supuşi creştinii, indiferent de confesiune, nu a prezentat interes. Mai mult, se pare că nu se face nici un efort pentru menţinerea unei minime reciprocităţi. Departe de orice nivel al înţelegerii, libertatea de care se bucură musulmanii în Europa ar fi trebuit să fie garantată şi creştinilor dincolo de orice bariere, de orice frontiere. În timp ce în marile oraşe de aici se construiesc moschei, bisericile sunt  incendiate. Vălul islamic este un lucru comun pe străzi, iar simbolul Sfintei Cruci este profanat. Iată un exemplu de „toleranţă“ care ar trebui să ne dea fiori cât mai curând.

Se poate afirma fără a exagera sau a greşi de multiple eşecuri ale politicilor europene de asimilare culturală şi mai ales religioasă a comunităţilor musulmane în ţările de adopţie. Uniunea Europeană propune în continuare folosirea modelului multicultural şi ultradeschis în raport cu o comunitate care promovează fără ezitare un sistem de cultură închisă, non-permisivă şi non-evolutivă în domeniul tradiţiei religioase.

Concluzia este una dureroasă. Martiriul este o stare firească a creştinului, deoarece există oameni de o ţinută morală desăvârşită, ancoraţi în credinţa fermă, în nesfârşită înţelegere, răbdare, dragoste şi bunătate, exemple pentru fiecare din noi.La un moment dat în Occident, atunci când media nu se concentrează pe drepturile oamenilor indiferent de gen, etnie sau sexualitate – pentru a numi doar foarte puțini – este ironic faptul că în multe secțiuni ale unei anumite părți ale mijloacelor mass-media- o asemenea etalare de adevăruri ar avea impactul scontat. Dar, cifrele, faptele nu pot fi deloc contrazise, iar o astfel de acoperire limitată a persecuției masiv trăită de creștini ar trebui să ne cutremure.

Caracterul omniprezent al persecuției ,ca și dovezile ce au implicat regimurile cu care Occidentul are legături strânse și legături strategice – înseamnă automat altceva . De aceea,drepturile omului par o simplă propagandă a multor guverne occidentale ce doresc doar să-și folosească influența ca să susțină minoritățile, în detrimentul creștinilor deoarece (nu mai )trebuie să se sacrifice creștinii pe altarul acestei oportunități strategice și a… ”avantajelor economice ulterioare”.

Sursa foto : Cuvantul Ortodox, arizonashine.org, Adevarul, Zapper News!

Sinteza acestui material a fost oferită de către Prof.Dr.Daniel Mihai, redactor-șef al platformei media Criteriul Național