După luni întregi în care concertele au avut loc doar în online, publicul român și artiștii se pot întâlni în aer liber. Vița de Vie a fost prima trupă din România care a abordat un astfel de concept după 6 iunie, în Piața Unirii din Cluj. Duminica aceasta publicul se poate reîntâlni cu trupa la Sibiu Jazz Festival, cel mai mare festival de jazz din România: „Nu-mi imaginez în nici un fel că emoția poate fi simulată de un calculator. Nu știu cum ar putea calculatorul să simuleze emoția si nu știu cum ar putea să simuleze greșeala umană, care și ea face parte din artă”.

R: Cum se împacă jazzul cu rockul?

Adrian Despot: Genurile muzicale în sine și în ultimii ani sunt destul de diluate. S-au pierdut granițele ferme între genuri, iar jazzul cu rockul întotdeauna au avut în comun mânuirea acelorași instrumente, plecând de la secția ritmică clasică.

În cultura clasică, secția ritmică la orchestrație este compusă din chitară, bass, pian și tobe, iar studiul de bază e același, vocabularul e același. Dacă plecăm de la premisa că muzica este un limbaj, practic fiecare gen reușeste să transmită mai departe un mesaj. În jazz este puțin rock, în rock este puțin jazz, în ambeleeste blues. Totul se leagă…

R: Dacă oamenii evoluează, societatea evoluează și muzica, la rândul ei, evoluează într-un anume fel. E firesc ca jazzul și rockul să se întâlnească în Sibiu Jazz Festival?

Adrian Despot: Proiectul Acustic presupune reintepretarea pieselor noastre în alte forme si haine, unele dintre ele avand mare legătură cu jazzul. Avem swing, bossa si multe momente de improvizație în Acustic. Atât timp cât muzica este făcută de profesioniști, în sistemul artă pentru artă, cred că o alaturare intre o trupa de rock de calibrul nostru si un festival de jazz este bine venita. Fanii noștri intră în contact cu jazzul și își pot extinde orizontul iar fanii jazzului intră în contact cu muzica rock și pot experimenta și alte modalități de expresie. Este un win-win pentru toată lumea. Vorbim de muzicieni profesioniști care au la îndemână discursul propriului instrument.

R: Astăzi în contemporaneitate, ”arta„,”artistul”, ”cultura” au ajuns să însemne cam orice. Cum vezi tu artistul ca un căutător și publicul astăzi. Ce lipsește din această relație?

Adrian Despot: Lipsesc foarte multe cărămizi din treptele care leagă artistul de public, dar eu sunt genul de artist care întotdeauna a blamat artistul pentru lipsa acestor căi de comunicare. Una dintre cele mai frecvente greșeli ale unui artist în contemporaneitate este aceea de a termina o compoziție sau un album și a consideră că munca lui s-a încheiat. Asta se întâmpla acum 30 de ani. În momentul de față, în momentul în care ai terminat de înregistrat sau de compus un album, doar 50% din munca ta s-a terminat. Apoi urmează cealaltă etapă de 50% prin care trebuie să faci albumul tau cunoscut publicului. Iar asta înseamnă muncă, nu muncă muzicală ci muncă de marketing, de a inventa tot felul de evenimente pentru a atrage publicului atenția asupra artei tale.

De cele mai multe ori se pleacă de la niște premise false cum ar fi că cineva te așteaptă pe tine cu brațele deschise. Nu te așteaptă nimeni, absolut nimeni nu te așteaptă cu brațele deschise. Artiștii sunt ușor închipuiți și niște răsfățați, pentru că ei de fiecare dată când pleacă la drum pornesc cu niște premise false. Ei trebuie să-și câștige fiecare fan cu muzica lor și cu modul de prezentare a muzicii. Fiecare fan se câstigă step by step, prin concerte, interivuri, apariții șamd.

Și eu am crezut când m-am apucat de muzică că există mulți fani care mă așteaptă pe mine să le alin suferința si am crezut că sunt mulți profesioniști în industrie care mă vor ajuta să-mi fac treaba mai bine. Iată că nu era nimeni pe nici o parte a baricadei și a trebuit să le fac singur pe toate. Dar asta face toată lumea. Asta este un business și o altă problemă a artistilor este că ei au tot timpul tendința să despartă muzica de businessul în sine.

Ei vor să facă muzică, dar businessul să-l facă altcineva. Încet, încet fiecare artist trebuie să devină un anteprenor care să știe să-și dezvolte arta și relația cu publicul. Avem în România foarte puțini muzicieni profesioniști deoarece cei mai mulți se sperie și abandonează. Nu a zis nimeni că e ușor. Toată lumea se apucă de muzică crezând că e foarte ușor, că totul e foarte simplu. Ei uite că nu e. Muzica te conduce către o continuă căutare de sine, o căutare a unor modalități de exprimare. Evoluția muzicală a unui artist este exact ca evoluția în vârsta a lui. Este perioada de tinerețe și de efervescență care trebuie să corespundă cu materialul pe care îl lansează în momentul acel,a după care, înaintând în viață în vârstă și în artă, lucrurile se schimbă. Viața se schimbă, modurile în care interpretezi deasemnea.

”Muzica este o artă a cărei înțelegere nu are sfârșit”

Muzica este o artă a cărei înțelegere nu are sfârșit. Oricât de învățat, de citit sau experimentat ai fi în muzică, atâta timp cât o practici, în fiecare zi înveți ceva nou. E fascinant și e ca o căutare de sine  care se termină odată cu viața. Din acest considerent e fascinantă muzica. De aici derivă și complexitatea ei și frustrarea ca majoritatea consumatorilor o iau de-a gata. Pentru cei mai multi, muzica e ceva care bâzăie în casă în timp ce se gătește sau în timp ce se dă cu aspiratorul. Muzica e fundalul sonor a unor alte activitati.

Internetul a pus un semn de egalitate între profeșioniști și amatori. Validitatea parerilor nu mai este dată de competență iar acest lucru e o tragedie. În muzică, in arta in general, ar trebui să existe meritocrația, dar noi românii nu am fost niciodată un popor extrem de respectuos cu propriile valori. In schimb, ne dam foarte artistic cu curul de pământ când e prea târziu.

Pentru noi este o onoare să cântăm la Festivalul de Jazz de la Sibiu cu atât mai mult cu cât parte din muzicienii care compun Vița de Vie sunt la bază niște prozeliți ai genului. Atât Adrian Ciuplea – bass, cât și Mihai Ardelean, clăparul nostru, Mandela – flaut si percutie sau Cezar Popescu – chitara sunt muzicieni profesioniști. În Vița de Vie suntem patru conservatoriști iar jazzul a fost mereu safe potul nostru. Longevitatea noastră se datorează în primul rând unei asumări de sine. Am făcut un pact cu noi că asta vrem să fim. Vrem să fim muzicieni, vrem să cântăm, vrem să cântăm muzica noastră și chestia asta presupune dezavantaje financiare, dar după o discuție foarte aspră cu noi am hotărât că în viața nu doar avantajele financiare trebuie urmărite ci în primul rând cele sufletești.

Atâta timp cât noi suntem împăcați cu noi și cu muzica noastră e cel mai important lucru de pe pământ. Apoi a urmat o încăpățânare de a face muzică în sensul că e foarte greu să faci muzică în România încercând să impui un standard și la toate colțurile acest standard este ciobit, neîmplinit, neconservat sau apreciat. Și atunci ca niște berbeci am închis ușile cetății și am început să facem cum credem noi, de capul nostru. Și uite așa au trecut 25 de ani de Vița de Vie.

A fost foarte greu, dar în timp am câstigat ce-și spuneam la început, fiecare pas, fiecare cărămidă din treapta asta a fost pusă pe o altă cărămidă. Nuam sărit niciodată etape, am crescut organic. E drept că ne-a luat foarte mult timp, dar cred că asta e singura soluție în muzică, să crești organic și în timp. Altfel, bineînțeles, se pot sări etape, dar de fiecare dată când sari o etapă sub tine se creează un vid și atunci risti sa iti pierzi echilibrulk. Nouă ne-a plăcut să avem o coloană vertebrală și să creștem. Cam despre asta e vorba în Vița de Vie, o încăpățânare și o nevoie de a face muzică. Suntem și profesioniști și pasionați. Suntem una dintre foarte puținele trupe profesioniște din România. Mă refer la trupe și nu artiști. Acesta este pasiunea noastră, acesta este serviciul nostru.  Nu suntem angajați, nu lucrăm în agenții, nu avem alte joburi. Asta înseamnă o formație profesionistă.

R: Ce ți-ai dori pentru peisajul muzical din România?

Adrian Despot: Ce-mi lipsește mie cel mai tare atunci când vine vorba de muzică în România e dorința publicului de a căuta și de a găsi muzică nouă și artiști noi. Mi-ar plăcea să avem o cultură în care să căutăm artiștii noi și să-i apreciem. Există foarte mulți artiști necunoscuți care fac o treabă extraordinară, dar pe care nuo observă nimeni și nu-i bagă nimeni în seamă. Mă uit și la festivaluri, pe scenele unde există un loc pentru artiști noi. Aproape nu e nimeni în fața scenei când ei cântă, deoarece nimeni nu e curios să asculte muzică nouă. Noi de-a lungul timpului am promovat diverse tinere speranțe sau trupe care ne plăceau nouă și-i luam cu noi în turneu. Mi-aș dori să existe o deschidere mai mare către muzică, din păcate muzica s-a îndepărtat de arte, în general.

Pe vremuri exista o obisnuință de a asculta un album. La fel cum te oprești din haosul zilnic și pui mâna pe o carte exact la fel asculți un album. În momentul de față să spui unui tânăr – ”Și, ce ai făcut aseară?”, ”Pai uite de la 19 la 20 am făcut o audiție”,se uită la tine ca la un nebun. ”Adică ce ai făcut?”, „Adică am stat în sufragerie și am ascultat un album cap coadă”, ”What? Ce ești nebun?! Și nu te-ai ridicat?”

Mi-ar plăcea, undeva în adâncul sufletului, ca muzica să se reîntoarcă printre arte și să fie privită cu aceeași candoare cu care sunt privite și celelalte arte.

R: Va fi omul înlocuit din muzică în contextul în care există programe care compun muzică clasică care nu este detectată nici de urechile fine ale criticilor muzicali?

Într-o oarecare măsură, omul este înlocuit de calculator. Dacă ascultam niște înregistrări românești de muzică ușoară din anii 60, 70 toată muzica era trasă de instrumentiști, toată muzica era făcută de orchestre. Nu existau calculatoare, nu existau loop-uri de tobe sau sampling-uri de orchestră. Și așa la Electrorecord sau la Radio stătea compozitorul si scria partituri pentru toată orchestra. Cu timpul acest lucru s-a făcut mai ușor prin intermediul calculatorului. Teoretic ai putea spune că niște oameni au fost puși pe hold.

Există un element esențial în muzică care din păcate nu se predă la conservator, si anume emoția. Muzica se naște din emoție, dintr-o stare, dintr-o trăire. În funcție de cât de dezvoltat ai tu limbajul muzical, acea melodie prinde o formă și o structură, o haină, o orchestrație.

Nu-mi imaginez în nici un fel că emoția poate fi simulată de un calculator. Nu știu cum ar putea calculatorul să simuleze emoția si nu știu cum ar putea să simuleze greșeala umană, care și ea face parte din artă.

Spre diferența de masini, noi, muzicienii, avem momentul zero, acel moment în care ne-am apucat de instrument, acel moment in care n-am prins de muzică. Nu aveam nevoie de feedback-ul nimănui, pentru că eram doar noi, în camera noastră și începusem să studiem ca nebunii, pentru că simțea că acolo e sensul, ca o goană după Dumnezeu. Prin studiul instrumentului știai că e un drum care duce undeva, dar habar nu aveai unde duce. Era superb doar să mergi pe drumul ăla. 100% emotie.

Exact acest lucru l-am făcut noi cu albumul acustic. Din sutele de chitări electrice și amplificatoare și sunetul tare de pe scenă, am redus toate motoarele până la zero, până am reușit să identificăm emoția din fiecare melodie. De acolo am început să construim albumul Acustic, bricoland in jurul emotiei.

Asta un calculator nu va putea să facă niciodată. Calculatorul nu va putea niciodată să descopere emoția primordială, sunt doar niște note puse pe o partitură. Aceasta este diferența dintre un muzician adevărat și unul executant. Un muzician executant o să-ți cânte tot timpul notele de pe partitură, dar nu va ști niciodată care e discursul lor si ce au vrut notele alea să spună.

Muzica înseamnă și emoție pe lângă tehnică, iar asta din fericire încă este apanajul oamenilor.

Muzica este o roată care se tot învârte. Emoția a fost căutată, după care a fost aruncată, fiecare curent a născut un alt curent. Acesta este modul în care avansăm. Roata la un moment dat o să se întoarcă. Nevoia de emotie nu o să dispară niciodată. Dacă la un moment dat exista o lipsă de emoție în cultura muzicală contemporană, aceasta lipsa va crea inevitabil un vid si o nevoie. Evrika! Trebuie doar sa avem răbdare.