Tărâmul îndepărtat al Țării Soarelui Răsare a fost pentru Gabriel Căciulă dragoste la prima vedere – a studiat și a iubit cultura japoneză departe de România, timp de 44 de ani, devenind un respectat maestru al ceremoniei ceaiului.

Gabriel Căciulă s-a născut în România, însă curiozitatea adolescentină l-a făcut să plece în SUA, via Franța, în bagaj punând pasiunea pentru Orientul Îndepărtat. A cunoscut tainele Chadō sau Chanoyū, ceremonia japoneză a ceaiului, iar acum este maestru, 助教授 (Jokyoju) – Instructor de gradul întâi în tradiția Urasenke al Chadō-ului. Dorința continuă de cunoaștere, ritualurile japoneze sau, după cum zice chiar el glumind, ceaiul tânăr l-au ținut tânăr chiar și la cei 73 de ani.

În toamna anului trecut, el a fost invitat la festivalul multidisciplinar UNFINISHED pentru a explica practic ce înseamnă acest ritual vechi de peste 500 de ani. Cu această ocazie a povestit pentru „Weekend Adevărul“ care a fost drumul său din România comunistă către Țara Soarelui Răsare, dar mai ales care este calea ceaiului și a zen-ului. Sōga, după numele pe care l-a primit odată cu recunoașterea oficială ca practicant al Chadō-ului, întinde tatamiul și ne invită într-o călătorie către o istorie ce încă pare un mister pentru europeni – nimic mai potrivit, iată, pentru luna februarie, 11 fiind ziua națională, iar 23 – ziua împăratului Naruhito.

„Weekend Adevărul“: Ce înseamnă să fiți maestru în ceremonia japoneză a ceaiului?

Gabriel Căciulă: Maestru înseamnă nimic! Sunt student în continuare. În fiecare secundă descopăr încă un lucru în plus. Sunt doar un admirator și-un pasionat care studiază în fiecare zi și știu mai multe lucruri decât alții. Întrebarea e ce facem să-i aducem pe toți să fie studenți? Cu asta mă zbat. Încontinuu trebuie să avem concentrarea și dorința omului care studiază.

Cum ați descoperit ceremonia ceaiului japonez și ce reprezintă?

Prima dată am luat cunoștință cu ceva care se chema ceremonia ceaiului în urmă cu vreo 44 de ani. Am făcut o excursie în Japonia unde am rămas fascinat de ce am văzut acolo și, după ce m-am întors în SUA, m-am înscris la o sucursală a unei școli japoneze, Urasenke. Ce m-a atras pe mine la Japonia inițial a fost arhitectura. Apoi, școlile spirituale ca buddhismul sau shintoismul. Prin ele am descoperit ceremonia ceaiului. Am așteptat trei ani ca să fiu admis la școala din New York. Odată admis, am început să studiez. În fiecare an îmi spuneam: „Gata! Acum am înțeles!“. Și continuam ca student încă un an. Apoi îmi spuneam: „Doamne, cum am putut să fiu atât de prost să spun c-am înțeles? N-am înțeles încă nimic!“. Și așa a fost ani și ani. Tot efortul în acești 44 de ani a fost să mă separ de ce vor oamenii din Vest, non-japonezi sau chiar japonezi să vadă ce este ceremonia ceaiului. Este un lucru pe care încerc să-l explic tuturor și o cam încurc. Am descoperit ceva ce nu era ceremonia ceaiului și încetul cu încetul cred că am dat foile de ceapă la o parte ca să ajung la o oarecare esență care, acum, vin și spun că nu e comunicabilă. Cine vrea să afle trebuie să facă ce am făcut eu.

Curiozitatea care a trecut granița comunismului

Spuneați că ați descoperit ceremonia ceaiului în Japonia, în urmă cu 44 de ani – o viață de om! Așadar, ați prins regimul comunist. Cum a fost adolescența în România lui Ceaușescu?

Eram tânăr când am plecat, aveam 18-20 de ani. Am fugit ilegal. Dar când eram copil nu aveam timp să mă gândesc la regim. Am avut o copilărie extrem de fericită, dar în contextul lipsei de lucruri, cum era pe vremuri. Eram ca la țară. Simpli. Aveai o singură sticlă de ulei pe care o foloseai luni de zile. Puneai doar o picătură în tigaie. Te duceai la băcănie cu sticla cu care veneai de acasă și ți se punea ulei cu polonicul dintr-un butoi. Dar pot spune că am avut o viață privilegiată față de restul. Tatăl meu era ofițer de rang înalt. Nu am suferit copil fiind, ci abia când am devenit un adolescent impertinent, incult și obraznic (râde) devenind liderul celor din grupul meu de prieteni. Nu acceptam compromisuri și voiam să știu lucruri. M-am izbit imediat de sistem. Mi s-a spus că dacă trec peste niște limite, nu va fi bine, cu tot cu tatăl meu.

Peste ce limite?

Ne era prezentată lumea comunistă din care făceam parte ca un spațiu idilic. Iar în ignoranța noastră, eram educați că totul e doar bine și rău. Adică rușii sunt buni, ceilalți sunt răi. Și nu puteai combate această educație. Nu aveam nici cea mai mică pornire să vedem dacă este sau nu este așa. Adică să vedem toate nuanțele de gri, că și unii și alții sunt oameni exact la fel. Trăiam într-un sistem de tranziție de după război, format din oameni care au vrut să pună mâna pe putere.

Și cum ați reușit să fugiți? V-ați gândit la familie?

Eu fug foarte repede (râde). Nu m-am gândit nicio secundă la familie, la casă. Gândul era că plec sau mor! Și nu pentru că material trăiam prost, pentru că nici nu știam ce înseamnă mai mult, ci doar pentru că voiam să cunosc ce se întămplă dincolo de ce ni se prezenta. Eram curios. Ca și acum. Când am vrut să plec, mi s-a refuzat.

Un japonez nu ar rupe o crenguță cu o floare dintr-un copac la sărbătoarea cireșilor, Sakura, dar va lua și va mutila o floare la crearea unei ikebana.

Cui v-ați adresat ca să puteți pleca?

Am cerut la sectorul de Miliție să-mi dea pașaport pentru că vreau să plec. Nu știam unde, dar America mi-a venit în cap pentru că văzusem filme cu cowboy și-mi plăcea spiritul de libertate prezentat. Unii dintre prietenii mei au trecut Dunărea înot cu pachețelul de haine pe cap, dar mie mi-a fost frică de vârtejuri. Unii au fost prinși în Iugoslavia și au fost trimiși acasă, alții împușcați. Era un spirit de exod. Eu am plecat printr-o altă filieră. Am reușit să obțin un pașaport fals. Existau organizații în Vest care ajutau oamenii să fugă. Nu erau doar români în aceste organizații. Am plecat cu un bilet fals și cu un pașaport semi-fals. Mi s-a spus că pot pleca doar în Israel, pentru că acolo aveam niște rude, care, de fapt, nu erau rude, dar păreau. Pe drum, am schimbat cu Franța, iar de acolo Statele Unite, unde mi-am trăit aproape toată viața, după care m-am întors în Europa.

Mulți s-ar întreba de unde ați avut bani să plecați…

Am muncit. Când eram la facultate, la Politehnica București, secția de procese chimice industriale, am lucrat. Mi-am continuat studiile la New York, iar apoi am mai făcut alte două facultăți în America: Information Technology și Business Management.

Farmecul parizian vs visul american

Și când ați pus piciorul în America, care a fost primul lucru la care v-ați gândit?

Să mă urc înapoi în avion (râde). În Franța trebuia să așteptăm să primim viza de America. Noi, unii dintre refugiați, ne adunam în centre de imigranți. Am așteptat luni de zile. Stăteam în Paris, și mă obișnuisem cu el.

Ce ați făcut în lunile acelea cât ați așteptat viza?

Munceam la negru, ca să mă pot întreține. Făceam design. Îmi plăcea să desenez arhitectură – planuri, schițe, secțiuni. Nu existau computere atunci. M-a luat cineva și m-a dus la un centru de arhitectură și le-a zis că pot desena pe bani puțini. O parte din bani, cam 30%, veneau din partea acestor organizații care ajutau refugiații români.

Cu limba cum v-ați descurcat?

Cât am fost în România mi-au plăcut foarte mult limbile străine. Am învățat rusa, care se făcea obligatoriu la școală, iar pe lângă, engleză și franceză. Obținusem o diplomă de traducător și devenisem ghid la târgurile de expoziții internaționale. Vedeai mașini americane, cărți, unelte sau produse alimentare din străinătate, iar întreprinderile românești făceau schimburi cu străinii. Primeam telefon înainte de târg și mă întrebau dacă sunt liber. Iar ei mă învoiau de la școală.

Când ați ajuns în America, cum v-ați descurcat?

Am ajuns în casa unui domn bătrân din Brooklyn care murise și care își donase casa acestor organizații, cu tot ce a putut strânge un om într-o viață. Mi-am căutat de muncă tot ca tehnician ca să-mi pot continua studiile.

Cât timp ați studiat?

Vreo 15 ani. Mai studiam, dar mai făceam și pauză ca să muncesc. Studiam cursuri luate separat.

Și v-ați întemeiat o familie acolo?

Da. Am plecat cu soția din România și ne-am căsătorit în America. În România eram doar îndrăgostiți unul de celălalt. Am fugit în același timp, dar ne-am despărțit pe drum pentru câteva luni. Ne-am regăsit. Când am ajuns în Franța, vorbiserăm să ne stabilim în Paris, dar voiam pe Broadway-ul cu blocuri mizerabile, nu pe Champs-Élysées. Când am văzut schimbarea, mi-a părut rău inițial. Parisul e mult mai onorabil, mai decent și mai maiestuos decât New York. Dar și New Yorkul are frumusețea lui și nu am regretat o secundă că l-am ales. În Paris, mulți prieteni erau indeciși de alegerea făcută. Cât am stat la centrul de refugiați pentru cursuri de limbă am cunoscut o doamnă mai în vârstă care, la un moment dat, a spus că vrea să se întoarcă-n România. S-a speriat de dificultatea de a fi singură. A zis o frază care m-a terminat: „Mai bine salamul cu soia al lui Ceaușescu decât spaima de zi cu zi de aici“. I-am spus: „Dacă așa simți, te ajut. Îți dau bani să te întorci. Dacă rămâi, iar ființa ta nu vrea, pentru că nu ai curaj, pot să înțeleg. Dar dacă te-ntorci și o să mori, asta e altceva. Eu n-o să fac niciodată așa ceva“. Încetul cu încetul am devenit apoi newyorkez și mi-a plăcut la nebunie. Dar după 20 de ani m-am mutat în Țările de Jos.

Cerc închis

De ce? Ați spus că v-a plăcut în Statele Unite…

Venise cineva din Europa la un târg farmaceutic, unde reprezentam compania pentru care lucram – aparent, târgurile mi-au făcut viața (râde) – undeva la New Jersey, și mi-a propus să lucrez pentru ei, după ce mi-a studiat CV-ul. Mi-a spus: „Te fac director de business development“. Nu credeam că mă voi mai întoarce vreodată în Europa. Am discutat cu soția și ne-am întrebat ce facem, pentru că toata viața ne era la New York. După două seri am decis. Văzusem, înțelesesem America, și, oricum, aproape în fiecare vară, veneam în vacanță în Europa. Așa ni s-au și rupt multe prietenii cu alți români, pentru că practic deveniserăm acei americani clasici: bogați, cu părul alb și care nu știu pe ce lume trăiesc. M-am mutat la Amsterdam. Am început munca acolo și am stat şapte ani și jumătate. M-am lovit de o limbă nouă pe care am învățat-o foarte greu. Nu mai eram tânăr. Compania lucra pentru Pfizer, care tocmai își dezvolta centre în Orientul Îndepărtat, Asia, Australia. Iar eu făceam drumuri pentru două-trei săptămâni în Japonia ca să pun pe picioare centrele de acolo.

Ceremonia ceaiului te ajută să vezi și să înțelegi mai bine oamenii. 

Iar acum locuiți în Belgia. Cum ați ajuns din Țările de Jos în Belgia?

Foarte simplu. Nevasta mi-a zis „Ești plecat tot timpul! Nici nu mai știu cum arăți!“. Și am zis „Hopa! Trebuie să echilibrăm lucrurile“. M-am dus la șeful companiei și i-am zis că nu mai vreau să mă duc în Orientul Îndepărtat. Mi-a zis „Păi, ăsta e rolul tău. Nu poți! Dacă nu-ți convine, pleacă!“. Întâmplător, a doua zi, am primit un telefon de la un recrutor care lucra pentru Pfizer. Nici nu mi-au spus unde voi lucra, dar interviul era la New York, de unde plecasem. Ei voiau să lucrez în America, dar le-am zis că nu mă mai întorc. Atunci mi-au propus același job în Europa. Era Ajunul Crăciunului în New York și ningea superb. Am pus mâna pe telefon, mi-am sunat soția și i-am spus că am obținut jobul. Unde? În Belgia, Bruxelles. Și așa am început să lucrez pentru Pfizer, la Bruxelles.

„Într-un european poate exista un japonez ascuns“

Cum ați dat în România de Japonia?

Prin cultura indiană (râde). În timpul liber, pe lângă școală, am avut ocazia să lucrez la evenimentele organizate de Ambasada Indiei la București. Eram chelner. Strângeam și curățam mesele. Iar la unul dintre evenimente a apărut un tip, ne-indian, care cânta la sitar – un instrument muzical indian. Avea părul lung și era îmbrăcat în alb. Era băiatul ambasadorului Iugoslaviei la București, dar care înainte fusese ambasador la New Delhi, în India. Așa a ajuns să-mi placă și cultura lor și am continuat să fiu chelner la aceste evenimente. M-a impresionat acest băiat și am rugat ambasadoarea Indiei să-mi cumpere un sitar ca să pot învăța și eu să cânt la el. Apoi, la o altă petrecere, fuseseră invitați ambasadorii Japoniei. Servindu-i, le-am spus că îmi place Japonia și sunt interesat de cultura lor. Practic, stabilisem un prim contact, o relație. Iar Ambasada Japoniei mi-a dat cărți din biblioteca ei și încetul cu încetul am început să înțeleg mai bine cultura lor.

În Japonia, cum ați descoperit ceremonia ceaiului?

Orientul Îndepărtat a reprezentat pentru mine o mare parte din viață. Prima dată am văzut ceremonia ceaiului când am vizitat ca turist un templu buddhist. Apoi, am început să studiez cu o profesoară în Kyoto, apoi în Osaka cu o altă profesoară, apoi la New York, unde japonezii au cel mai mare centru de studiu al ceremoniei ceaiului din afara Japoniei. Am aplicat la o școală de ceai unde am așteptat trei ani să încep studiul.

„Non-japonezul este omul pus în fața condiției umane“

Dumneavoastră, care aveți un fond occidental, simțiți că aveți ceva în plus sau în minus față de ceremonia ceaiului, care e o cultură a Orientului Îndepărtat?

Astea sunt întrebările la care încerc să răspund la cursurile mele. Oare japonezul de azi mai este capabil să înțeleagă cum e mintea japonezului de acum 500 de ani, atunci când s-a dezvoltat această ceremonie? Dar europeanul va fi vreodată capabil să înțeleagă ceremonia ceaiului? Ca un european să-nțeleagă ceremonia ceaiului, trebuie să-nțeleagă spiritul japonez. Numai că tot japonezii au dat și soluția. Japonezii când practică ceremonia ceaiului, ei visează la omul din noi. Non-japonezul este omul care este pus în fața condiției umane. Când japonezii spun că nu vom înțelege niciodată sufletul japonez, au dreptate. Așa cum și noi avem dreptate că ei nu vor înțelege niciodată spiritul european sau occidental. Dar astea sunt doar afirmații, polemice. Într-un japonez poate exista un european ascuns, așa cum într-un european poate exista un japonez ascuns. Amândoi pot ieși deasupra mesei. Atunci nu mai ești japonez sau european. De exemplu, un japonez nu ar rupe o crenguță cu o floare dintr-un copac la sărbătoarea cireșilor, Sakura, dar va lua și va mutila o floare la crearea unei ikebana. Nu-l înțelegi, dar se poate înțelege, dacă vrei. Știu o poveste despre un grup european care a vrut să facă un film despre Japonia. Ei au angajat un translator care, atunci când a fost invitat la masă, a comandat o scrumbie abia scoasă din apă. Bucătarul a crestat scrumbia vie, cum era, și a tras-o printr-o țepușă. Mâncai din ea vie. Europenii au spus că e un act criminal. E una să omori animalul ca să-l mănânci, dar scrumbia de ce era chinuită în timp ce era mâncată? Japonezul rămăsese uimit. Europeanul făcea teoria umanității despre cruzimea omului, dar japonezul i-a spus să mănânce. Pur și simplu era doar ceva delicios și proaspăt. Lucruri ca acestea trebuie reconciliate.

Buddhism sau zen?

Asta e o mare întrebare. Este zenul buddhism sau nu? Nimeni nu știe. Zen vine din buddhism. În China s-a transformat în chan, care este răspunul spiritual al personalității culturii chinezești la abstractul metafizic cu care mintea indiană funcționează. Noi nu putem gândi ca indienii. Chan a migrat în Japonia, unde a devenit zen. Ca teorie academică, întrebarea de fapt este cât din originile ei a rămas? Simbolismul, forma? E corect dacă spui că zen nu este buddhism și ești la fel de corect și dacă spui că zenul este buddhism. Sunt amalgamate și se amalgamează cu alte culturi care vin din buddhism – taoismul, confucianismul, shintoismul.

Pentru că tot vorbim de spiritualitate, având în vedere că ați plecat din România, o țară eminamente creștină, sunteți/ați fost creștin?

Tot ce pot să spun e că ceremonia ceaiului, care este ancorată puternic în zen, și asta nu pentru că vreau eu, dar practicând-o, sunt într-un fel mai aproape de zen. Când mă uit la zen, văd similarități la modele de comportament necesare în a rezolva conștientizarea condiției noastre de existență. Existăm ca materie organică, vie, care capătă o conștiință. Apoi, avem ceva care ne face să fim reflexivi. Conștienți de existența noastră. Toate religiile încearcă să rezolve și să explice moartea. Să ofere o soluție și pe cel care a creat-o. Ele s-au creat singure, dar a trebuit să cadă măgăreața pe cineva. Pe Iisus, Buddha, Confucius, Mahomed. Măgăreața nu a fost pusă de discipolii lor care au crezut în ei, ci prin acțiunea fizică a discipolilor, dar nu ei au hotărât. Nu a hotărât nimeni, ci a fost făcută prin natura lucrurilor. Dogma nu e bună, dar pe de altă parte, dogma este bună. Dogma este un produs pentru că a apărut necesitatea ei. Societatea umană a avut nevoie de mecanisme pentru a controla relațiile intra-umane. Este un miracol că 8 miliarde de ființe umane diferite pot coexista. Dogma apare pentru că oamenii pun mâna pe un concept și au puterea să-l transforme. Dacă creștinismul n-ar fi dogmatic, n-ar exista Biserica.

„În ceremonia ceaiului, oricine are dreptul să fie el însuși“

Cum a luat naștere ceremonia ceaiului?

Gabriel Căciulă: Ceaiul era servit ritualistic în templele buddhiste de către călugări pentru a-i menține treji și pentru a le da adrenalină, energie. La curtea aristocratică era entertainment – poezie și jocuri. Ceremonia a apărut din pătura negustorilor, care au făcut prăvălia, iar în spatele ei, în grădină, serveau ceai. Spuneau „Mă retrag la bătrânețe unde vreau să stau singur, să recit poezie, să cânt la lăută și să beau ceai“. Totul trebuia să fie minimalist. Este un ritual care s-a născut încetul cu încetul. În timpurile în care s-a format, acum 500-600 de ani, exista un alt cadru pentru mintea umană. Oamenii aveau alte valori și s-a format această tendință de a se aduna și a vedea dacă pot să existe împreună, ca grup social. Ceaiul a fost scuza, dar putea să fie cafea. Era scuza pentru inventarea unor tabieturi, a unor ființe care împart o dualitate dionisiacă, pe de o parte, și pe alta, apolonosiacă. Omul-animal și omul-spiritual – o dualitate care ne omoară. Buddhismul a fost una dintre soluții. După ce a ajuns și în Japonia, japonezii au zis că o pot avea într-o formă socială. Cu foarte multe activități și spații buddhiste sociale, numite zen. Oamenii care practicau zenul erau diverși: călugări buddhiști, negustori, artiști, oameni din popor sau aristocrația. Iar fiecare om avea lumea și imaginația lui. Unora le plăcea să bea ceai, altora să se uite la obiecte ori să stea în liniște. Altora, să se joace cu gesturi sau cu apartenențele la un grup. A fost, este și va fi o dilemă continuă ce este ceremonia ceaiului.

Înapoi la entertainment

Cum se poate înțelege cel mai bine? Ca oaspete sau ca gazdă?

Cum vezi tu ceremonia, fundamental te definește pe tine, iar cum o văd eu, fundamental mă definește pe mine. Cei ce ne văd făcând ceremonia ceaiului ne văd cu sufletul în palmă fix cum suntem și ne pot identifica după suflet, la fel ca după nume. Această sinceritate îi invită și îi inspiră pe oaspeți, iar cel ce pregătește ceaiul este inspirat de sufletul din palmă al oaspeților. Această onestitate creează un calm comun, numit zen. O stare care te face să transcenzi dincolo de tot norul acesta plin de semnale ce vin din toate părțile: griji, probleme, neajunsuri. Toată trepidația de zi cu zi, practic, iese pe ușă și dispare, iar asta calmează sufletul. Ceremonia ceaiului este o meditație buddhistă. Este un ritual meditativ prin mișcare care te face să te conectezi cu părțile mai bune ale tale. Asta este esența ceremoniei ceaiului. În ceremonia ceaiului, oricine are dreptul să fie el însuși. Există oameni care spun: „Eu sunt artist. Mie îmi plac arta, frumosul“. Un altul spune că-i place ordinea, îi place disciplina. Un altul, mâncarea, altuia, băutura. Fiecare om are o preferință și doar pe aceea o vrea. Poți găsi mâncare bună în ceremonia ceaiului? Da! Se numește Kaiseki, o altă ceremonie tot a ceaiului, cu 24 de feluri de mâncare. O demență culinară!

Așadar, oricine poate practica ceremonia ceaiului?

Oamenii cu valori comune se grupează și fac o ceremonie a ceaiului despre lucrul cărora le place. Poate fi orice! Unii îl fac în derâdere, alții i se dedică. Pentru aceia este un drum. La fel precum creștinismul sau islamismul. Aceia se uită la a vedea totul spiritual și mai clar. E ca și cum ai avea ochelarii aburiți, iar eu când vreau să am ochelarii curați îmi spun că vreau să trăiesc firescul. Vreau ca natura mea umană să trăiască la maximum posibil cu capacitățile mele umane. Alții, mai religioși, caută iluminarea. Ochelarii curați te fac să vezi orice: statutul social, durerea, fericirea, starea prezentă, ritmul, dansul, respirația, culorile, textura, mirosul. Le vezi în felul lor real de a fi. Ceremonia ceaiului este și despre toate aceste lucruri, dar majoritatea oamenilor vor veni și vor spune „Mie-mi place ceaiul verde pentru gust. Am auzit că face bine la sănătate. Îmi place și câte o prăjitură japoneză, pentru că e diferită, așa cum japonezii sunt diferiți de noi“. Bravo! Foarte bine! E doar un non-japonez care se uită la ceva japonez, așa cum un japonez s-ar duce la Luvru. Ceremonia ceaiului devine din ce în ce mai mult un cappuccino. Un consum de ceai verde într-o atmosferă plăcută. Entertainment și binețe. Nu e nimic rău în asta, dar nu are nimic de-a face cu ceremonia ceaiului. Asta este experiența mea. Alții văd prin experiența lor. Nu poți să-i iei nimănui de sub nas prăjitura care-i place. Când te uiți, vezi imediat cine o mănâncă și știi pe cine ai în față. Ceremonia ceaiului te ajută să vezi și să înțelegi mai bine oamenii.

Sunt obligatorii toate elementele fizice din ceremonie, adică tatami, kimono, ceștile specifice etc.? Se poate practica ceremonia fără ele?

Totul este posibil și totodată interzis. Sunt enorm de multe norme și reguli. De exemplu, Feng Shui-ul are normele ei. Este o încercare de a conecta ființa umană în mijlocul naturii într-un mod propice dezvoltării ei spirituale. Dă-i drumul unei pisici într-o cameră, iar ea se va duce în colțul unde se simte cel mai bine din instinct. Pisica știe mai bine decât tine care este spațiul ok pentru a se odihni. De aici s-a dezvoltat o întreagă pseudo-știință. Ceaiul include și aceste elemente. Toată camera de ceai e proiectată conform ying-yang – energia bine și energia rău. Dar aceste bine și rău sunt mult mai mult. Una nu poate fără cealaltă. Se transformă. E o schimbare ca două lichide. Multe dintre ele sunt doar simboluri în ziua de azi. Nu mai au, așa, o mare importanță, dar efectul lor există, vrem, nu vrem. Ceaiul se face spre nord, pentru că se face oferind oaspetelui. De ce oaspetele stă cu spatele la nord și cu fața la sud? Pentru că lumina este mult mai vizibilă datorită axei înclinării Pământului. Partea din sud este mult mai vizibilă ca timp. Forme de respect care în contextul de azi sunt anacronice. Îți dai seama că nu sunt concepte de azi, de ieri. Respectul este fără timp. În confucianism, împăratul stă la nord pentru că asta trebuie să facă. E rolul lui, iar noi, supușii, urmăm regulile supușilor. Noi trăim într-o democrație! Care împărat? Și avem dreptate și noi la rândul nostru. Pe tatami, toată lumea este egală și totodată neegală. Libertatea este necesitatea înțeleasă. Până nu înțelegi de ce trebuie să te protejezi de ceva, ți se pare că-ți trunchiază libertatea. Vreau să ies afară în aer liber, dar ieși afară și e frig. Frigul îți taie libertatea.

Sensul vieții, găsit în frunzele de ceai

Care e diferența dintre ceremonia japoneză și cea chineză?

Mercantilitatea. Chinezii sunt mercantili. Cu tot comunismul lor, au fost întotdeauna mercantili. Ceremonia este și o sumă de contradicții logice care se dizolvă între ele. Japonezii nu sunt toți la fel, dar esența lor plutește peste tot. Au o modestie reală și falsă totodată, și fac lucrurile pentru că așa se face social, până la punctul când nu le mai gândești. Există o parte socială, estetică, spirituală, de disciplină care fuzionează și se contrazic permanent. Până nu afli motivul pentru care lucrurile sunt așa, le vei percepe ca pe niște reguli închise.

Cum vedeți ceaiul la europeni? De exemplu, la britanici este brand de țară.

Este exact ce spun ei că este. Bei ceaiul de la ora 5, unde vii să șușotești lucruri în eleganță și clasă. Ceaiul la ei e un element de bucătărie. Vii și bei un ceai. În perioada victoriană, era cu porțelan din China, ceai din India și totul tabietal. Un tabiet super și extraordinar care a decăzut. În China nu a fost spiritual niciodată, ci tot un tabiet. Tabiet și rutină. Ori la berberi sau la arabi, unde era ceaiul de desert. Altfel de ceai, altfel de reguli.

Poate reveni ceaiul din nou la modă ca tradiție?

De ce nu? Nimeni nu știe. Dar cu toate că teoretic se poate, unele lucruri nu se pot întoarce, din cauza entropiei. Lemnul are o energie, îi dai foc și arde. Nu mai poate deveni înapoi lemn. Haosul molecular nu mai este viu. Universul rămâne fără resurse. La scară umană, unde operăm noi, unele lucruri se repetă ciclic, datorită unor necesități primare, fizologice și psihologice. Orice repeți devine static. Iar plafonarea devine egală cu moartea. Trecutul poate deveni nou pentru noutatea experienței.

Așa cum unii oameni se duc să aibă experiențe cu ayahuască, este și ceaiul o astfel de experiență? O fugă de realitate?

Totul este o fugă de realitate. Toate substanțele halucinogene te aduc chimic în contact cu senzații care pot fi extraordinare, dar fabricate. Dacă le-ai avea în mod natural, le-ai avea precum senzația de foame. Este o fugă de la prea mult și vrei o pauză. Ca somnul. Ești epuizat de viață și fugi în droguri. În filmul „Opt și jumătate“ al lui Fellini, un tip se duce la preot să se confeseze: „Nu sunt fericit“, iar părintele îi răspunde: „Dar cine ți-a spus că trebuie să fii fericit?“. Viața nu e numai bine. Viața e viață. Dacă nu o înțelegi, vei apela la medicina falsă, virtuală, fizică, ori chimică, sau spirituală. Dacă îi spui cuiva că suntem ființe vii, organice, care murim și atât, l-ai adus în depresie. Cum rezolvi ca cineva să treacă prin viață cu poftă de viață? Pentru mine, ceremonia ceaiului mi-a deschis calea către rezolvarea acestei ghicitori. Totul este un nimic în mijlocul unui infinit.

„Intelectul este important în viața de zi cu zi, dar nu are nicio importanță spirituală“

Cum a fost începutul, când ați intrat în lumea ceaiului ca student, și cum o vedeți acum, ca maestru? Unde se va duce?

Ceremonia ceaiului e doar o joacă după ale cărei reguli trebuie să te joci, nu să trișezi. Asta e greu de explicat. O vedeam ca un ignorant. Ignorance is bliss (trad. – Ignoranța este o binecuvântare). E nevoie de ignoranță pentru a trăi un vis. Ceremonia ceaiului poate oferi această posibilitate de a visa, în care te simți bine. Ceremonia ceaiului tinde să ofere ce vrea piața. Ceremonia este fără discuție, și poate fi orice discuție, pentru că este în firescul ei, un drum moral pentru a ne dezvolta condiția noastră umană. Iar ca să faci asta, este un efort. O dedicare destul de mare. Lumea nu vrea asta. Dar eu trebuie să-mi recunosc egoismul profund care spune că eu sunt om și nu vreau să trec prin această condiție jumi-juma. Eu vreau cât de mult pot să-mi exercit capacitățile de om în firescul lor. Iar asta e un efort. Unde se duce ceremonia ceaiului? Nu știu. Dar în ignoranța mea pot spune că nu se duce într-o direcție bună. Vor exista întotdeauna oameni care vor fi dedicați să plătească prețul pentru a o performa.

Dumneavoastră ce preț ați plătit?

(râde) Sunt chel. Am chelit. Mi-a scos părul din cap.

Cum vă poate cheli ceva care aduce liniște?

Și când pierzi părul din cap poți fi liniștit, dar te deteriorezi pentru că îți consumi energia. Poți lua ciuperci halucinogene pentru a obține liniștea, dar asta e calea ușoară. Alții spun că muncesc toată săptămâna, iar weekendul e personal. Pentru mine nu există muncă și nu există weekend. Eu sunt permanent într-o activitate de creație care-mi face plăcere. Eu nu pot să fac muncă dacă nu mi se pare că am o contribuție creativă. Iar dacă e sâmbătă, la două dimineața și muncesc pentru serviciu, mi se pare normal, pentru că fac un lucru pe care vreau să-l fac. Trebuie să-ți trăiești viața dedicând secundă cu secundă prin forța ta energia către ceva. Dar nu toată lumea vrea asta.

Care este profilul exact al cursantului dumneavoastră?

Nu există (râde). Glumesc. Studenții vin cu o mentalitate care este nepropice, adică „Ce câștig din asta?“. Ei transformă ceremonia ceaiului într-un salon de terapie. Are acest aspect, dar este doar o fațadă. Sentimentele de respect, de reverență, disciplină, ele nu se cultivă. Ele se ating doar practicând o anumită acțiune și o anumită atitudine. Prin muncă! Dar oamenii consideră practica doar un moment de relaxare. Cursantul nu trebuie să se întrebe „Ce face ceaiul pentru mine“, ci „Ce fac eu pentru ceai?“. E ca un exercițiu unde faci yoga. Stai cu picioarele încrucișate sau faci stretching. Dar nu e yoga. E foarte mindfulness. Un cuvânt care este foarte în vogă în cultura vestică, acum. Tratează ceremonia ca pe acest trend de mindfulness, care este o trivialitate de marketing. Nu asta e mindfulness-ul, dar lumea vrea să audă ce vrea și ce le convine. Nu vor să le spui că-i un efort cu obstacole. Mindfulness-ul este una dintre cele opt cărări pe care trebuie să le practici pentru a deveni o persoană care poate să încerce să înțeleagă mintea și starea de Buddha.

Ceremonia ceaiului ca album artistic

Vorbiți foarte bine limba română. Nu ați renunțat niciodată la a fi român?

Absolut deloc În acești zece ani de când am deschis școala din București am menținut contactul mai bine cu românitatea mea. Dar pentru că am fost plecat, în toți acești peste 50 de ani, am vorbit în engleză, dar mai erau oameni cu care mai vorbeam românește. Îmi place limba, doar că am folosit-o numai atunci când aveam ocazia. Muzical, limba mi-a revenit abia în ultimii 10-12 ani.

Ați scos două cărți despre ceremonia ceaiului japonez.

N-am vrut să scot o carte. Toată viața mi-am zis că n-o să scot o carte pentru că mi s-a părut că este o vulgaritate sau imoral să dezvălui un secret. Este o dezocultizare atunci când scrii o carte despre o tradiție care se predă fără text și doar prin contact direct maestru-discipol.

Cu toate astea, ați scris…

Da, sunt împotriva cărților scrise, dar asta mi-am dat seama în timp ce o scriam. Adevăratul secret care ține lucrul sacru nu va fi niciodată divulgat atât timp cât e despre el. Numai cine practică și merge pe drumul ăsta, kilometri întregi, are posibilitatea să fie expus la secret.

Și atunci, ce poate descoperi cel care vă citește cărțile?

Prima carte a fost ceva întâmplător. M-a rugat cineva care a scris despre ceai ca plantă, ca băutură, deci ceva ce ține strict de băutul ceaiului, să îi spun câteva lucruri despre ceai, și când i-am dat niște noțiuni, mi-a zis: „Știi ceva? Mai bine scrie tu“. Drept urmare, prima carte am făcut-o ca doi autori și am scris niște lucruri, așa, ca o joacă. Dar mi-am dat seama că oricât aș încerca să explic, n-o să pot, așa că am decis pentru a doua carte să o fac, doar cât să atrag acele persoane curioase. Așadar, un album care să fie mai mult ceva artistic. Am vrut să combin textul cu imagini. Ca o bijuterie de bibliotecă în care să nu fac greșeala să intru în detaliile profesioniștilor. O carte pentru începători, care să plimbe cititorul fără să-l pisălogească la cap cu detalii. O carte cu întrebările de care te lovești la început. Întrebări pe care i le puneam sensei-ului meu când eram la început și care-mi spunea „Gabriel! Taci din gură și practică!“. Trebuie să practici, nu să conversezi. Intelectul mă ducea într-o direcție nefastă. El este ultra-important și util în multe cazuri din viața de zi cu zi, dar nu are nicio importanță spirituală. Te blochează.

Le-ați scris în limba română?

În română. Am vrut să scriu în română pentru că-n România sunt doar traduceri după alte cărți, și nu de cineva care a practicat. În societatea modernă a devenit o comoditate ceremonia ceaiului. Eu sunt de acord cu acest aspect, dar eu vorbesc despre lucrurile de acum 500 de ani. „Ceaiul este un mod de practică pentru a descoperi lumea în concordanță cu învățăturile lui Buddha. Ceaiul este zen și spiritul zen este spiritul pătruns în spiritul chado“. Asta a spus părintele ceaiului, un negustor și călugăr buddhist care a formalizat ceremonia ceaiului japonez.