Pe 14 mai în Turcia vor avea
loc alegeri prezidențiale și parlamentare, data acestora fiind devansată cu mai
bine de o lună (inițial au fost programate pentru 18 iunie), motivele oficiale
invocate fiind evitarea suprapunerii cu pelerinajul anual al musulmanilor spre
Mecca (Hajj), care se va
desfășura în intervalul 26 iunie-1iulie și cu perioada de admitere în
universități.
Recep Tayyip Erdoğan, președintele Turciei, și contracandidatul său, Kemal Kılıçdaroğlu
Context: alegeri,
religie, naționalism și politică externă la Centenarul Republicii
Însă ziua de 14 mai are și o încărcătură simbolică, deoarece la această dată, în
1950, Partidul Democrat (DP) a învins Partidul Republican al Poporului (CHP)
pentru prima oară din 1923, anul înființării Republicii. Președintele Recep
Tayyip Erdoğan speră să învingă din nou Partidul Kemalist, așa cum a făcut-o în
mod constant în ultimele două decenii, consolidându-și astfel statutul de
conducător al Republicii la Centenar. Ascensiunea lui Erdoğan – prim ministru
(2003-2014) iar mai apoi președinte al Turciei (2014-prezent) – este o
adevărată provocare pentru apărătorii templului laic al lui Mustafa Kemal
Atatürk, fondatorul Turciei moderne. Cele două figuri marchează momentul 0
al Republicii întemeiată sub zodia secularismului, și începutul celui
de-al doilea secol al existenței sale, cel al ‚noii Turcii’ (‚yeni Türkiye’),
deasupra căruia planează o anumită formă de revenire a Islamului în viața
politică. Un Atatürk și un anti-Atatürk.
În Turcia, secularismul a fost impus
și implementat în condiții și într-un context specifice, rezultând din
ciocnirea dintre politică și religie, iar Mustafa Kemal a jucat un rol decisiv
în crearea acelui model. Atatürk și partidul său au construit un sistem menit
să transforme societatea. Dintre cei șase piloni ai kemalismului, populismul
(Halkçılık), etatismul (Devletçilik), republicanismul (Cumhuriyetçilik),
reformismul (Devrimcilik), naționalismul (Milliyetçilik) și secularismul
(Laiklik), ultimii doi au fost esențiali pentru desprinderea de trecutul
otoman. Naționalismul implica un stat național construit pentru turci,
în contrast cu Imperiul Otoman multietnic, iar secularismul a mizat pe
faptul că Islamului nu i se va permite să aibă vreun rol public semnificativ
în această nouă republică modernă, orientată spre vest. Această laicitate
a constituit ideologia dominantă care a modelat politicile
Republicii până la începutul anilor 2000. Însă alegerile generale din 3
noiembrie 2002 au marcat începutul ‚erei Erdoğan,’ o perioadă pe cât de
interesantă în imaginea generală a Republicii, pe atât de controversată. Profitând
de degringolada partidelor republicane tradiționale, formațiunea politică
înființată abia cu doi ani înainte de alegeri, Partidul Justiției și
Dezvoltării (AKP), a câștigat două treimi din locurile din Parlament, în timp
ce opoziția era reprezentată doar de vechiul partid kemalist CHP. Singura
speranță a taberei laice era ca acesta va fi un episod de scurtă durată și, la
fel cum se mai întâmplase în istoria Turciei, armata, puterea tutelară legitimată
de Mustafa Kemal să protejeze caracterul secular al Republicii, îi va obliga pe
‚intruși’ să părăsească guvernul, sau chiar va scoate acest partid în afara
legii. Însă douăzeci de ani mai târziu, s-a dovedit că momentul 2002 a fost mai
degrabă episodul-pilot al unei adevărate saga care își va căuta
continuitatea și la alegerile din 14 mai 2023.
Explicațiile momentului 2002,
catalogat drept anomie nu doar de către kemaliști, ci și de majoritatea
analiștilor occidentali, sunt multiple și stratificate. Turcia condusă de Recep
Tayyip Erdoğan și AKP este mai modernă decât cea a secolului al
XX-lea.
Serviciile publice sunt mai accesibile, infrastructura mai modernă, industria
militară este în plină dezvoltare iar în primul deceniu de la preluarea puterii
de către Erdoğan & co., economia s-a revigorat. Însă această nouă Turcie
oferă și imaginea unei țări mult mai conservatoare, reorientată spre
identitatea orientală a cărei expresie dominantă este religia musulmană, și în
care garantarea libertăților și a drepturilor omului rămâne aleatorie și
variază în funcție de contextul politic. Toate aceste variabile stau la baza
ambivalenței, inevitabilă de altfel, tuturor analizelor care încearcă să
surprindă multiplele straturi ale unei democrații arbitrare.
Dacă țările ar fi legume (metaforic
vorbind, desigur), Turcia ar fi o ceapă. De fiecare dată când îndepărtăm
un strat, sperând să ajungem la miez, vom descoperi un strat nou, apoi altul, și
altul, deoarece Turcia și turcii au un potențial imens de a surprinde și de
face observatorul să reconsidere tot ceea ce credea că știe. Republica sfidează
generalizările simpliste și dualismele maniheiste deopotrivă, iar în centrul
acestei dinamici se află tensiunea perenă dintre secular și religios. La
începutul secolului al XXI-lea, Turcia era considerată cea mai mare putere din
lumea musulmană, un adevărat far al Islamului, o țară fără de care securitatea
regională (și nu numai) era de neconceput. În 2011, în primele luni de după
declanșarea Primăverii Arabe, prim ministrul (la acea vreme) Recep Tayyip
Erdoğan și fostul premier britanic au fost partenerii cei mai solicitați de dialog
ai fostului președinte american Barack Obama. Aceasta spune multe despre
percepția pe care Washingtonul și aliații săi o au despre rolul Republicii
Turce în arhitectura globală în schimbare.
La Centenarul său
Republica este în plină transformare, iar consecințele acestui proces încep
deja să fie resimțite. Unde se duce Turcia de aici? Unul dintre primele
răspunsuri la această întrebare ar putea veni la scurt timp după 14 mai (sau după
28 mai, într-un foarte posibil al doilea tur de scrutin), iar rezultatele
acestor alegeri vor modela calculele geopolitice și economice de la Washington
la Beijing, de la Moscova la Tokyo, din Balcani în Caucaz și, cu siguranță, pe
cele din capitalele puterilor europene. „Ceea ce se întâmplă în Turcia nu
rămâne doar în Turcia (…) Chiar dacă este o putere medie, alegerile
[prezidențiale] au o miză importantă pentru puterile mari,” a declarat Ziya Meral, membru
al think tank-ului britanic RUSI. De asemenea, fostul diplomat turc Mehmet
Ogutcu a declarat pentru emisiunea „Pașaport Diplomatic,” că Turcia este fie parte a
problemei în această geografie complexă, fie un actor care poate contribui la
soluționarea unor dosare regionale și internaționale.
Turcii vor avea de ales între Recep
Tayyip Erdoğan, președintele în funcție, Kemal Kılıçdaroğlu, liderul CHP, susținut
de Alianța Națională (Millet İttifakı), Muharrem İnce, fondatorul Partidului
Patria, și Sinan Oğan, candidatul Alianței ATA. Desigur, competiția reală va fi
între Erdoğan și Kılıçdaroğlu, în timp susținătorii lui İnce și ai lui Oğan ar
putea balansa spre Erdoğan în al doilea tur.
Însă principalele variabile în aceste
alegeri prezidențiale sunt cei doi favoriți înșiși. În secțiunea ‚cele mai
frecvente întrebări,’ în orice articol din media sau analiză academică, prima
întrebare este dacă Turcia și turcii vor prefera să continue cu Erdoğan, sau vor
deschide un nou capitol, alături de Kılıçdaroğlu. Principalul atu al
candidatului opoziției, este chiar neutralitatea acestuia: nu este niciun alt
Erdoğan, nici un anti-Erdoğan. Kılıçdaroğlu este considerat un politician
cinstit cu o atitudine tolerantă, și este adesea comparat cu Bülent Ecevit,
fostul prim-ministru al Republicii despre care se spune că a promovat reputația
Turciei ca fiind „cea mai laică țară musulmană din lume.” În ceea ce îl privește pe
Recep Tayyip Erdoğan, probabil este unul dintre șefii de state despre care s-a
scris și discutat cel mai mult, cel puțin în ultimii zece ani.
Cei patru candidați pentru funcția de președinte al Turciei. Sursă foto: DuvaR
Peste șaizeci de
milioane de alegători sunt calificați să voteze la alegerile din mai, iar
prezența la vot în Turcia variază de obicei între 80 și 90% dintre alegătorii
înregistrați. Aceasta înseamnă că peste cincizeci de milioane de cetățeni turci
vor vota pe 14 mai. Indiferent care dintre cei doi va câștiga, Erdoğan sau
Kılıçdaroğlu, un lucru este sigur: Turcia va fi diferită. Țara este epuizată
din cauza eforturilor de a menține economia pe linia de plutire, societatea
este polarizată, iar cutremurele din 6 februarie 2023, care au provocat peste 50.000 de victime și distrugeri ce depășesc 100 de miliarde de dolari, au scăzut și mai mult
încrederea în clasa politică. Discursurile care prezintă proiecte grandioase nu
au mai reușit să compenseze toate aceste slăbiciuni.
Indiferent cine va
câștiga aceste alegeri va trebui să ajungă la o înțelegere cu întreaga
societate și va trebui să reconsidere strategiile economice, dar și pe cele de
politică externă.
Doi candidați
pentru o „noua Turcie”
Misiunea
actualului președinte, Recep Tayyip Erdoğan, de a-și securiza un al
doilea mandat în cadrul sistemului prezidențial instituit în 2018, va fi una
foarte complicată. Însă lui Erdoğan îi plac provocările; a dovedit asta de
multe ori în ultimele două decenii. Navigarea printre decizii și strategii
controversate, atât pe plan intern cât și extern, i-au creat un profil de lider
care se simte confortabil chiar și atunci când contextul nu îi este favorabil.
Recep Tayyip Erdoğan, președintele Turciei. Sursă foto: EPA-EFE
Când i s-a
interzis participarea la viața politică, deoarece recitase un poem religios în
perioada în care a fost primar al Istanbulului, Recep Tayyip Erdoğan nu a
renunțat, ba chiar a exploatat nemulțumirea segmentului religios al populației
sau a celor care se simțeau nedreptățiți, și li s-a adresat direct, precum
membrilor propriei familii: „În această țară există o segregare
între turcii albi și turcii negri. Fratele vostru Tayyip aparține turcilor
negri.”
‚Turcii albi’ din discursul lui Erdoğan erau elita turcă, reprezentând cadrele
militare și birocratice, oamenii de afaceri parteneri ai vestului care, în
opinia lui, defavorizau societatea profundă a Turciei. Însă discursul lui
transcendentaliza interesul politic, avându-și rădăcinile chiar în copilăria
actualului președinte. Politologul Soner Cagaptay îl compară pe Erdoğan cu
Mevlut, un personaj din romanul „O ciudățenie a minții mele,” al lui Orhan
Pamuk. Mevlut era un imigrant sărac și conservator din Anatolia, care crește în
Istanbulul anilor 1960-1970, mediu care îl va face să deteste elitele
occidentale și secularizate ale orașului. În mod similar, și Erdoğan și-a petrecut
anii copilăriei în cartierul muncitoresc Kasimpașa, o zonă considerată la acea
vreme conservatoare și necizelată. „Partea rău văzută” a Istanbulului avea să îi formeze
viitorului președinte atitudinea ostilă față de elitele Turciei și față de
ideologia secularistă. Erdoğan a frecventat școlile Imam Hatip care aveau rolul
de a pregăti imami ce urmau a fi angajați de guvern, și nu a renunțat niciodată
la disprețul său față de elite, nici măcar atunci când a ajuns să facă parte
dintre ele. Punctul forte al politicianului Erdoğan, și totodată principala
slăbiciune a cetățeanului Erdoğan, este sentimentul de a fi încă un outsider, în ciuda controlului strict
pe care a ajuns să îl aibă asupra instituțiilor, armatei, presei și a
populației.
În condițiile în
care controlează sistemul și narațiunea, Erdoğan nu ar fi avut mari probleme
pentru alegerile din 14 mai, însă acea lebădă mai degrabă gri decât neagră
(întrucât cutremurele nu sunt chiar deloc fenomene noi în Turcia) din 6
februarie, l-a pus pe președinte în postură defensivă. Iar episodul cu
problemele de sănătate apărute în timpul unei intervenții în direct, i-au
știrbit din aura de personaj invincibil. Însă Recep Tayyip Erdoğan va încerca
din nou să instrumentalizeze istoria sa de ‚turc negru,’ de om al poporului,
care dorește să restituie civilizația eternă islamo-turcă celor care nu se regăsesc pe
deplin în viziunea kemalistă asupra Republicii.
Visul democratic
al Turciei nu a fost o himeră, ci victima unui dublu resentiment care a pus
stăpânire pe noua orânduire spre finalul primului deceniu al secolului
al-XXI-lea. Resentimentele provocate de respingerea integrării în spațiul
comunitar european au generat o puternică reacție antioccidentală și afirmarea
unui romantism politic ce punea accent pe autenticitatea culturală națională și
pe moștenirea sacră a Islamului. Acest orizont a devenit principala cauză a
tensiunilor sociale și politice din Turcia. Societatea este divizată în două
tabere iar harta electorală trasează net frontierele geografice ale acestui
clivaj. Retorica folosită de kemaliști odinioară s-a inversat acum. În plus,
lupta dintre Erdoğan și comunitatea Gülen, agravată după 2013, a spulberat
iluzia unei comunități sunnite unite și solidare, care se opune „laicismului autoritar și elitist.”
Dacă președintele
Recep Tayyip Erdoğan nu va ține seama de aceste lucruri în cazul în care își va
adjudeca victoria pe 14 sau 28 mai, există pericolul ca el să expună Republica
unui conflict intern, între segmentul kemalist și cel al susținătorilor săi și ai
partidului AKP. Polarizarea Turciei o va expune și pericolelor externe –
posibile atacuri teroriste, sentimente revanșarde ale Damascului sau chiar ale
Moscovei. O astfel de furtună perfectă ar fi fatală, nu doar lui Erdoğan, ci și
Republicii. Actualul președinte a scos țara dintr-o criză socioeconomică profundă
în 2010. Dacă va câștiga, alegerea arhitecturii „noii Turcii” îi aparține.
Kemal
Kılıçdaroğlu,
președintele principalului partid de opoziție din Turcia, Partidul Popular
Republican (Cumhuriyet Halk Partisi/CHP), va fi candidatul unei alianțe de șase
partide de opoziție, numită simbolic ‚Masa celor Șase.’ El a promis că va
conduce țara altfel și este convins că mulți turci sunt pregătiți pentru o
schimbare.
Kemal Kılıçdaroğlu, candidatul prezidențial al opoziției din Turcia. Sursă foto: EPA-EFE
Apariția lui Kılıçdaroğlu în postura
de candidat principal al opoziției a venit după un proces de negocieri
complicate, după condamnarea lui Ekrem Imamoglu, primarul Istanbulului, pentru insulte aduse unei înalte autorități a
statului.
Considerat un echivalent turcesc
modern al lui Mahatma Gandhi – de aici și alintul ‚Gandhi Kemal’ – Kemal
Kılıçdaroğlu a reușit să reunească șapte partide, Masa celor Șase cărora li se
adaugă, informal, și formațiunea pro-kurdă, Partidul Democrat al Popoarelor
(HDP). Această unificare, fie ea și doar în scop electoral, a fost un act foarte delicat care a necesitat multă
abilitate și experiență politică, întrucât formațiunile aliniate în spatele lui
Kılıçdaroğlu formează un adevărat mozaic ideologic, constituit din viziuni
naționaliste, islamiste și conservatoare. Însă principala provocare pentru
aceste partide, inclusiv pentru Kılıçdaroğlu, este aceea că ele nu au prea multe
în comun, în afară de dorința de a-l îndepărta pe Recep Tayyip Erdoğan de la
putere. Așadar, chiar dacă Alianța Millet și candidatul propus de aceasta vor
câștiga alegerile, Turcia nu va mai fi condusă de un lider puternic și
carismatic, ci de un nou tip de conducător care își va petrece o bună parte a
mandatului încercând să mențină pe linia de plutire cele șapte partide.
Pentru a preveni eventualele
neînțelegeri post-electorale, Alianța Națională a propus o agendă comună – „Platforma Viziunea” – care include angajamentul de a restabili
fostul sistem parlamentar al țării și de a promova libertățile democratice.
Această strategie încearcă să demonstreze că, în ciuda diferențelor ideologice
semnificative, partidele de opoziție îmbrățișează realitatea diversă a țării,
alături de nevoia pentru dialog, negocieri și reconciliere, respingând
polarizarea societală. În plus, doi dintre cei mai populari primari – Ekrem
Imamoglu, din Istanbul, și Mansur Yavas din Ankara – vor fi numiți
vicepreședinți, probabil în încercarea de a contracara insuccesul electoral
anterior al CHP.
Memorandumul opoziției încearcă să
balanseze și politica externă a Turciei, atât față de Occident, cât și față de
China. În ceea ce privește relația cu puterile vestice, Alianța Națională
condusă de Kılıçdaroğlu dorește instituționalizarea dialogului, revenirea în
proiectul de achiziționare de avioane militare F-35 (din care Turcia a fost
scoasă de administrația Trump, ca urmare a achiziționării sistemului de rachete
S-400 al Rusiei) și reluarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană
(proiect deloc fezabil, dar cu scopul de a ameliora sentimentul anti-european
al unui important segment al societății). De asemenea, Alianța se angajează să
mențină relații decente cu Rusia, considerând că dialogul trebuie să fie echilibrat
și constructiv la nivel instituțional.
În ceea ce privește relația cu China,
Kemal Kılıçdaroğlu a propus o hartă comercială care să lege cele două țări. În
mod surprinzător, această hartă ocolește regiunea Caucazului de Sud și trece,
în schimb, prin Iran. Oficialii din Azerbaidjan au reacționat deja în fața
acestei propuneri, deoarece noua propunere ar însemna abandonul ‚coridorului
Baku,’ un proiect deja discutat și aprobat de Recep Tayyip Erdoğan și omologul
său azer, Ilham Aliyev, în recenta vizită a celui din urmă la Ankara. Harta lui
Kılıçdaroğlu este o reflectare a unui proiect complex, care ar trebui să
unească Turcia și statele turcice din Asia Centrală de China. Însă ‚Gandhi
Kemal’ condiționează implementarea acestui proiect de respectarea drepturilor
uigurilor din China, dar, în același timp insistă ca Turcia să aibă un rol
central în crearea rutelor comerciale din Eurasia. În cele din urmă,
Kılıçdaroğlu menționează că aceasta nu este „nici calea Estului și nici a Vestului,
ci este calea turcească.”
Cui prodest?
Conform fostului
diplomat turc Mehmet Ogutcu, mediul politic și analitic
internațional nu trebuie să uite că, indiferent cât de mult criticăm Turcia
pentru regresia sa democratică, gestionarea defectuoasă a economiei și
balansarea geopolitică duplicitară între Est și Vest, țara aflată la intersecția
geografică și strategică dintre Occident și Orient, este cea mai mare și mai
considerabilă putere de luat în calcul într-un context ale cărui evoluții vor determina
reașezarea noilor falii internaționale. Așadar, indiferent care va fi
rezultatul alegerilor, acesta va avea un impact semnificativ în primul rând
asupra populației Turciei, dar și asupra sistemului internațional.
Analiștii și
observatorii occidentali apelează adesea, în cazul alegerilor din state
relevante strategic, la sintagma ‚ce e mai bine pentru noi,’ omițând,
involuntar sau nu, interesul populației care are la îndemână instrumentul
electoral. Desigur, nu puțini sunt chiar alegătorii turci care îl vor trimite
în istorie pe Erdoğan, sperând că Alianța Națională și Kemal Kılıçdaroğlu vor
restabili templul laic al lui Atatürk, iar drepturile și libertățile omului vor
fi respectate. Însă așa cum reiese din sondaje, societatea este polarizată iar
misiunea principală a viitorului președinte va fi să găsească o cale de mijloc
pentru turcii albi, turcii negri, kurzi și celelalte minorități etnice și
religioase, să implementeze strategii pentru reconstrucția post-cutremur și să
restaureze libertatea de exprimare. Abia
apoi, după ce sentimentul de stabilitate internă va fi fost satisfăcut, viitorul
președinte al Turciei ar trebui să încerce să satisfacă nevoile externe. Iar
așa cum reiese atât din strategia deja cunoscută a lui Erdoğan, cât și din cea
promovată de Kılıçdaroğlu, Ankara va merge pe calea Turciei, iar
principalul scop va fi apărarea și păstrarea granițelor sfinte ale
Republicii, așa cum a făcut-o tatăl turcilor, Atatürk.
*Ioana
Constantin-Bercean este cercetător la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii
Internaţionale „Ion I. C: Brătianu” al Academiei Române (ISPRI).
