Alexandru Ioan Cuza a fost primul domnitor al Principatelor
Unite și al statului național România. A încetat din viață la 15 mai
1873, la 53 de ani, la Hotelul Europa din Heidelberg, unde era în exil. Decesul
său a venit ca urmare a unei răceli puternice, pe fondul altor afecțiuni mai
vechi.

Deși pentru diplomaţia europeană, el era separat domnitor
în Muntenia şi Moldova, pentru românii din cele două provincii, el era domnitor
peste aceeaşi ţară. Cu ajutorul Franţei, dubla alegere a fost acceptată fără a
preîntâmpina o prea mare rezistenţă. Politica faptului împlinit, după cum
definea acest lucru istoricul Nicolae Iorga, a reuşit pe deplin.

De altfel, alegerea aceluiaşi domnitor în ambele
Principate, chiar dacă acesta nu provenea dintr-o familie domnitoare străină,
potrivit cerinţei celor două Divanuri Ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti, a fost un
mare succes pe drumul spre realizarea unui stat unitar român.
Domnia sa a stat de la început sub semnul provizoratului, istoricul Florin
Constantiniu arătând în „O istorie sinceră a poporului român” că „ţara a vrut domn străin, l-a acceptat, faute
de mieux, pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea
contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat”, scrie Agerpres.

Domnia lui Cuza, agitată de tensiuni politice

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deşi scurtă şi agitată de
tensiuni politice, a pus bazele politice, economice, sociale şi culturale ale
României moderne. Între 1859-1861, Cuza a domnit cu două guverne, două adunări,
trecând dintr-o capitală într-alta (aşa cum stabilise Convenţia de la Paris din
august 1858). Desăvârşirea unităţii celor două ţări a constituit, de la
început, principalul scop al politicii Principatelor. Au fost unite serviciile
de vămi ale celor două ţări într-o singură direcţie generală, cursul monedelor
din Principate a fost unificat, administraţiile telegrafelor au fost, de
asemenea, contopite. Municipalitatea şi poliţia din Focşani, oraş situat pe
fosta graniţă, au fost unificate. Când s-a luat în discuţie problema Capitalei
ţării, Bucureşti – calificat de Kogălniceanu „inima României” – s-a impus drept
Capitală. De altfel, oraşul a adoptat, din 1859, stema vulturului şi a
zimbrului, între autorităţile celor două ţări s-au stabilit legături directe,
fără a se mai folosi Ministerele de Afaceri Străine. Ziua de 24 ianuarie a fost
stabilită zi de sărbătoare naţională, potrivit lucrării „Istoria românilor, Constituirea
României moderne” (volumul VII, tom I, Ed. Enciclopedică, 2003).

Succese în politica externă

Politica externă a Principatelor Unite a înregistrat în
anii 1859-1861 un şir de succese. Unirea a fost desăvârşită, autonomia întărită
şi, totodată, se pregătea viitoarea independenţă politică. Statul naţional
român se consolida. Conferinţa reprezentanţilor Puterilor Garante a recunoscut
la 1/13 aprilie 1859 dubla alegere, chiar dacă a făcut-o în mod excepţional,
iar Turcia şi Austria au făcut-o doar pe timpul domniei lui Cuza. O vizită a
acestuia la Constantinopol, în septembrie-octombrie 1860, unde a fost primit cu
onorurile cuvenite unui şef de stat, a îmbunătăţit raporturile cu sultanul.

Alte demersuri politico-diplomatice iniţiate de Cuza,
prin trimişii săi, la Paris, Berlin, Torino, Viena, Londra au avut rezultate
pozitive şi reprezentanţii Porţii Otomane şi ai Puterilor Garante, reuniţi în
septembrie 1861, au acceptat în mare parte Memoriul domnitorului de consolidare
a Unirii, ceea ce îngăduia acestuia, ca la 24 ianuarie/5 februarie 1862, să
deschidă la Bucureşti (de acum înainte unica capitală a ţării) şedinţa primului
Parlament al României, de asemenea, denumirea oficială a noului stat.

Cu acest prilej, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a
proclamat, în mod solemn, în faţa Adunărilor elective ale Moldovei şi Ţării
Româneşti reunite în şedinţă comună – „Unirea definitivă a Principatelor”.

Legea secularizării averilor bisericești

Cea mai rodnică perioadă în realizări social-economice
din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost cea a guvernului Mihail
Kogălniceanu (12 octombrie 1863-26 ianuarie 1865). Într-o perioadă scurtă de
timp, au fost adoptate o serie de legi importante, între care Legea privind
secularizarea averilor mănăstireşti (1863), Legea privind înfiinţarea Curţii de
Conturi (1864), Legea privind organizarea puterii armate (1864), Legea agrară
(1864).

Secularizarea averilor mănăstirești a fost una dintre
cele mai importate reforme ale domintorului Alexandru Ioan Cuza. Legea a fost
dată cu scopul de a trece proprietățile și averile anumitor Biserici și
mănăstiri în proprietatea statului, pentru „a spori avuția țării”, scrie Wikipedia.
De asemenea, a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale
mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistență socială etc.
În fața acestor măsuri mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai
multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această
stare provocând, mai târziu, însăși căderea guvernului Kogălniceanu.

În total, au fost preluate de la biserici aproximativ 25%
din suprafața agricolă și forestieră a Țării Românești și a Moldovei, arată aceeași
sursă.

Sistemul fiscal, reformat

Reforma fiscală a fost, de asemenea, o altă măsură
instituită de Cuza. A fost materializată prin instituirea impozitului personal
și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților
majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar
și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului 1861, în preajma deplinei
lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate
cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta
inițiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit,
în toamna anului 1860, prima universitate a țării, cea ieșeană.”

Reforma agrară, cea mai dificilă

În ce privește reforma agrară, în vara anului 1862 au
avut loc dezbateri înverșunate cu privire la proiectul propus de conservatori.

De aceea, în anii imediat următori unificării
administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat,
pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a
statului, deoarece acestea nu întâmpinau opoziția conservatorilor, încă stăpâni
pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv.

Din momentul în care conducerea guvernului a fost
preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei
agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern și majoritatea
adunării. A urmat lovitura de stat de la 2 mai 1864 când deputații au fost
evacuați din sală de un detașament militar și Adunarea Legiuitoare dizolvată.
Această lovitură a sporit puterea domnitorului Cuza și, totodată, a înlăturat
monopolul politic al conservatorilor asupra majorității în adunare. Sancțiunea
poporului prin plebiscit și recunoașterea noii stări de lucruri de către
puterea suzerană și puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii
rurale în sensul programului pașoptist, desființându-se relațiile feudale în
agricultură și procedându-se la o împroprietărire a țărănimii clăcașe.

Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de
familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar
aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii
împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o
lărgire a bazei de impozitare.

Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în
linii mari în 1865, a desființat servituțile și relațiile feudale, dând un
impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai
însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea.

Alte reforme, bazele unui stat modern

În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a
trecut la etapa hotărâtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, după
secularizarea averilor mănăstirești au fost elaborate și promulgate Legea
contabilității, Legea consiliilor județene, Codul Penal și Legea instrucțiunii
publice, precum și crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înființează Școala
Națională de Arte Frumoase, la București, la conducerea căreia este desemnat
Theodor Aman și este inaugurată, în premieră, o Școală de Medicină Veterinară.

În septembrie 1865, Alexandru Ioan Cuza a acordat
companiei engleze Barkley-Stanisforth construirea liniei ferate
București-Filaret-Giurgiu, fiind calea cea mai scurtă care lega capitala țării
cu Dunărea și astfel cu restul lumii. În octombrie 1869 regele Carol I al
României face inaugurarea primei linii de cale ferată.

În anul 1858 prințul Scarlat Ghica hotărăște construirea
așezământului medical denumit la acea vreme „Noul Pantelimon” pe un teren donat
de domnitorul Grigore Ghica. Construcția a fost inaugurată de domnitorul
Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1864, cu ocazia aniversării a cinci ani de
la Unirea Principatelor Române. Pe lângă fondurilor strânse pentru construcție,
Domnitorul a contribuit cu o donație proprie de 2000 de galbeni.

Epoca poștei moderne române începe în 1864, când
domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unit serviciul poștal cu cel telegrafic.

Odată cu adoptarea la 1 ianuarie 1865 a Legii
telegrafo-poștale a fost reglementat și statutul propriu al personalului,
apărând primele uniforme în cadrul Poștei Române. În același an este introdus
serviciul abonamentelor prin poștă la presa din țară și străinătate precum și
organizarea serviciului de poștă rurală care asigura legătura între comune.

La 9/21 ianuarie 1865 au apărut primele mărci poștale circulate,
având inscripția Poșta Română. Este vorba de emisiunea formată din trei mărci
poștale nedantelate ce reprezentau profilul domnitorului Alexandru Ioan Cuza,
cu efigia în oval, și cu fața înspre dreapta. Ele au fost scoase din uz după
abdicarea domnitorului, din 11 februarie 1866.

• Primul serviciu de informații românesc

Domnitorul Al.I. Cuza a creat un serviciu secret atașat
Cancelariei, condus de maiorul Cezar Librecht, directorul general al Poștelor
și Telegrafelor, un inginer belgian care a adus consistență actului de
guvernare prin informațiile culese atât în interior, cât și din afara țării.

Se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au
fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu de
activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară
din țară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătățiri și înnoiri organizatorice pe
baza noilor cerințe ale epocii moderne.

Alte decrete, care au contribuit la procesul de
desăvârşire a statului modern român, priveau reorganizarea Curţii de Casaţie,
dreptul pentru străini de a achiziţiona proprietăţi imobile, constrângerea
corporală pentru neplata de datorii, repunerea în vigoare a taxelor de export,
introducerea sistemului metric (ce urma să se aplice începând de la 1/13
ianuarie 1866), înfiinţarea Camerelor de Comerţ, Şcolii de Poduri şi Şosele,
exproprierea pentru cauze de utilitate publică etc. De o mare însemnătate a
fost decretarea Codului Civil, promulgat la 4/16 decembrie 1864 (intrat în
vigoare în 1865), care fusese întocmit de o comisie de jurişti, care au folosit
drept model Codul Napoleon, Codul civil italian şi unele norme juridice
autohtone. Prin această lege, proprietatea privată şi procesele de modernizare
a societăţii au fost consolidate.

• Reforma învățământului
  

Una dintre cerinţele des întâlnite şi în programele revoluţionarilor de la
1848 a fost reformarea învăţământului românesc. Proiectul de lege „asupra
organizării instrucţiunii publice din România” a fost votat încă din 16/28
martie 1864. După numeroase amânări, legea asupra instrucţiunii publice a fost
promulgată de către domnitor la 5/17 decembrie 1864, prin care învăţământul
devenea unitar în întreaga ţară, stabilindu-se anii de studiu (primar de patru
ani, obligatoriu şi gratuit, secundar de şapte ani şi universitar de trei ani).
Legea a intrat în vigoare din septembrie 1865.