Actualitate
SPECIAL Cărțile pentru copii, între corectitudinea politică și autocenzura autorului: „Cred că e bine să nu cădem în niciun fel de extreme, chiar și când e vorba despre literatură“
Articol Realizat de Raul TINCU – Prăvălia cu Cărți
Lumea nemuritoare a basmelor și poveștilor de altădată continuă și în 2023, îmbrăcând alte forme și aducând nuanțe noi, din contemporaneitate. Dacă în urmă cu câțiva ani, Prâslea cel Voinic sau Aleodor-Împărat încă erau „la modă“, în prezent, copiii învață despre empatie, prietenie, dragoste, dar și teme actuale precum schimbările climatice prin intermediul unei diversități de personaje.
Imaginea 1/5:
Prin intermediul cărților, copiii descoperă lumea, dar și pe ei înșiși. FOTO: Shutterstock
Un sondaj al Editurii Didactica Publishing House, realizat online în luna martie 2022, la care au participat 473 de părinți, este revelator în ceea ce privește alegerile pe care le fac părinții pentru lectura copiilor – 88% dintre ei aleg titluri de ficțiune, iar 54% optează pentru titluri de dezvoltare personală. Pentru a afla ce povești le spunem astăzi copiilor, „Weekend Adevărul“ a discutat cu Adina Rosetti, scriitoare și autoare a mai multor povești pentru copii, precum și fondatoare a Asociației „De Basm“, și cu Ramona Miza, autor și traducător de cărți pentru copii, care face și voice over pentru poveștile în format audio.
„Nevoia copiilor (și nu numai a lor) de povești a existat dintotdeauna. Poveștile sunt o cale de cunoaștere, ne ajută să înțelegem mai bine lumea și pe noi înșine, să navigăm prin emoții. Sunt o călătorie pe care o facem în propria minte și în afara ei, în universuri îndepărtate și diferite, indiferent de vârstă. De aceea, cred că e important să le citim copiilor de la cele mai fragede vârste – noi, adulții din jurul lor – apoi să-i însoțim discret în propria lor călătorie prin lumea poveștilor“, a explicat Adina Rosetti. De asemenea, aceasta a punctat faptul că, în ceea ce privește alegerile de lectură, ar fi indicat să fie cât mai diverse și să abordeze subiecte diferite: „să nu ne ferim nici de cele considerate mai grele – cu ilustrații de calitate, umor, fantezie și empatie”. Însă, în primul rând, ar trebui să se țină cont de preferințele copiilor și să li se citească sau să citească povești în funcție de personalitatea lor și ceea ce le place, așa cum subliniază Ramona Miza: „Nu tot ce este la modă este neapărat potrivit pentru toți copiii“.
Totodată, și criteriul vârstei trebuie luat în considerare atunci când facem alegeri de lectură pentru copii: „Cei mai mititei au nevoie de cărți cu informații reale, din care pot învăța lucruri de zi cu zi: cum se numesc animalele, anotimpurile, culorile, cifrele și literele, cum să ne spălăm pe dinți și multe altele. Pe măsură ce cresc, începe să li se dezvolte și imaginația, iar atunci e momentul perfect să introducem cărți de povești simple, cu mici tâlcuri“.
Perspectiva copilului interior
Dată fiind importanța poveștilor în dezvoltarea copiilor în ceea ce privește limbajul, modul în care se raportează la lumea din jurul lor, dar și imaginația, este cu atât mai important modul în care sunt scrise aceste povești și temele pe care le abordează, precum și criteriile care stau la baza construirii lor. Însă, indiferent de anul în care scrie, un autor de povești pentru copii trebuie să țină cont în primul rând de copilul lui interior, ne-a explicat Adina Rosetti. „Când scrii pentru copii, nu se poate altfel – nu o poți face din perspectiva unui adult deconectat de la propria copilărie, care nu-și mai aude vocea autentică, și cu atât mai puțin nu o poți face din perspectiva unui adult care vrea să le țină copiilor o lecție“.
În ultimii ani, scriitorii s-au adaptat vremurilor în continuă schimbare, trecând de la poveștile cu descrieri amănunțite la un ritm narativ mai alert și dinamic, întrucât „copiii vor să plonjeze direct în poveste, vor suspans și aventură“. Însă Adina Rosetti avertizează asupra faptului că livrarea de rețete literare pe modelul „scriem ce cere piața“ nu aduce ceva bun, ci ar trebui găsit dozajul perfect între emoție, poveste și mesaj. Totodată, în scrierea poveștilor trebuie ținut cont de grupa de vârstă căreia i se adresează, deoarece fiecare are specificul ei. De exemplu, pentru categoria 5+ ani, este indicat un fir narativ simplu, iar Ramona Miza optează pentru îmbogățirea poveștii prin limbaj și sfârșitul neașteptat, aceasta păstrând stilul de basm vechi, cu arhaisme, regionalisme și toate celelalte elemente ale unui basm.
De asemenea, aceasta respectă câteva criterii de la care nu face rabat: povestea să nu discrimineze vreo categorie de oameni, să nu conțină elemente care incită la ură sau violență de vreun fel, să aibă un tâlc ascuns, un mesaj pe care copiii să și-l amintească. În plus, scriitoarea subliniază în poveștile sale importanța unor subiecte precum faptul că oamenii sunt diferiți, iar acest lucru este în regulă, că nu putem fi siguri ce are un om în suflet, așadar nu este bine să îl judecăm după aparențe, dar mai ales că este mai important să facem eforturi să ne înțelegem pe noi înșine decât să schimbăm ceea ce considerăm „defect“. Și în acest caz, datele sunt revelatoare – 70% dintre părinți au transmis că, atunci citesc, copiii află despre bunătate, despre empatie, despre încredere în sine și alte aspecte ale dezvoltării personale, iar aproape jumătate dintre participanții la sondaj au în vedere dezvoltarea mecanismelor de gestionare a situațiilor stresante sau dificile atunci când aleg un titlu de lectură pentru copiii lor.
Corectitudinea politică din poveștile de astăzi
În ultimii ani, conceptul de corectitudine politică a fost aplicat și în cazul poveștilor pentru copii, iar mulți părinți au renunțat la a le mai citi acestora povești precum „Scufiţa Roșie“, „Hansel și Gretel“ sau „Rapunzel“, dar nu numai, din cauza episoadelor violente sau ale prejudecăților pe care le prezintă. „Se ține tot mai mult cont de felul în care pot fi afectați copiii de ceea ce citesc. Acest lucru poate doar să mă bucure. Știu, de pildă, că părinții de acum evită unele basme clasice mai violente ca limbaj sau ca fir narativ. Se evită și poveștile în care se încurajează discriminarea de orice fel, dar nu numai“, ne-a explicat Ramona Miza.
Însă, ca orice fenomen, se poate dezvolta într-o extremă sau alta, existând riscul să ducă la cenzură. „Sunt exemple și exemple, de ambele părți ale «baricadei», de la recuperări bine-venite ale unor subiecte care până acum erau considerate tabu (povești despre minorități etnice sau sexuale), la exagerări fără sens (avertismente puse înaintea basmelor clasice considerate, după noile standarde, mult prea violente). Cred că e bine să nu cădem în niciun fel de extreme, chiar și când e vorba despre literatură“, atrage atenția Adina Rosetti.
Dincolo de caracteristicile de gen
Unul dintre aspectele pe care îl au în vedere scriitorii de astăzi este reprezentarea rolurilor de gen. Dacă în basmele tradiționale frumusețea este atribuită personajelor feminine, iar forța fizică celor masculine, în poveștile contemporane, accentul nu se pune doar asupra acestor atribute. „Mi se pare important să le adăugăm și alte trăsături de caracter. O zână frumoasă la chip poate fi și foarte puternică. Poate fi căpetenia unei armate de zâne. Un prinț viteaz și puternic poate fi și sensibil, în același timp. Cred că asta s-a schimbat în poveștile scrise de autorii contemporani: personajele noastre nu se mai lasă portretizate de o singură trăsătură. Copiii află, astfel, că nu există lumi separate pentru femei și bărbați. Există alegeri“, ne-a explicat Ramona Miza.
Prințesa de altădată devine războinica de astăzi. FOTO: Shutterstock
De asemenea, și rolul femeii în societate a început să fie portretizat altfel. Dacă în basmul popular sau în poveștile tradiționale, rolul femeii este diminuat – de obicei, prințesa, foarte frumoasă și slabă, trebuie să aștepte liniștită să fie salvată de un prinț, fiind mai mult martor decât actor, în poveștile de astăzi lucrurile s-au schimbat. „Trebuie să reținem că aceste basme au fost scrise într-o perioadă în care societatea așa trăia, simțea și gândea. E foarte important să folosim aceste basme în discuțiile noastre cu cei mici – sunt un bun punct de pornire, ne pot ajuta să exemplificăm schimbările care au avut loc de-a lungul timpului în ceea ce privește rolul femeii în societate“, ne-a transmis Ramona Miza. În prezent, nu se mai scriu povești cu o astfel de structură, iar femeile sunt portretizate altfel – de exemplu, sunt povești despre femei care au meserii care până de curând erau considerate „pentru bărbați“, precum și povești despre femei care au revoluționat istoria, lumea științei, dar nu numai.
Ce preferințe au copiii
În primul rând, copiii sunt fascinați de anumite subiecte sau povești în funcție de vârstă. Dacă cei de 5-8 ani încă sunt atrași de magie, zâne, spiriduși și personaje ilustrate frumos, cei mai mari încep să devină pasionați de un fantasy mai matur – despre școlile de vrăjitori, dragoni și așa mai departe, ne-a explicat scriitoare Ramona Miza. Însă preferințele depind și de etapele prin care trec copiii, ce fel de personalitate au, dar și de sensibilitatea acestora. „Unii preferă să se identifice cu personajele, să citească despre copii asemănători cu probleme asemănătoare celor prin care trec și ei (așa se explică succesul uriaș al seriilor de tipul «Jurnalul unui puști»), în timp ce alții preferă să evadeze în lumi imaginare, cu personaje fantastice și întâmplări nemaipomenite (seriile fantasy au și ele milioanele lor de fani). Sunt și copii pasionați de istorie sau de științe naturale sau de biografii… Partea bună este că în literatura contemporană se găsesc subiecte și stiluri pentru toate gusturile“, ne-a explicat Adina Rosetti.
Diversitatea tematicilor și subiectelor atinse le oferă părinților o gamă largă din care pot alege pentru a le vorbi copiilor despre anumite noțiuni. În fapt, 40% dintre părinți le vorbesc copiilor despre noțiuni dificile prin intermediul cărților, precum conflicte globale, boli cronice, deficiențe, dar și despre situații în care se pot regăsi chiar ei, cum ar fi bullyingul, în timp ce 80% sunt preocupați de protejarea planetei.
„Partea întunecată poate fi reprezentată și de un fenomen – poluarea, războiul, bullyingul“
Lupta dintre bine și rău s-a dus din vechi timpuri în basme și povești, iar această dihotomie continuă și astăzi, dar sunt alte forme. Dacă în trecut Spânul şi Jumătate-de-Om-pe-Jumătate-de-Iepure-Şchiop reprezentau partea întunecată a lumii sau răul, în prezent, acesta poate lua și forma unor fenomene care au loc în societatea contemporană. „Partea întunecată poate fi reprezentată nu doar de un «villain» care-și dorește să cucerească sau să distrugă lumea, ci și de un fenomen – poluarea, războiul, bullyingul – căruia eroul poveștii trebuie să-i facă față. Unul dintre romanele celebre pentru copii ale ultimilor ani, «Minunea» de R.J. Palacio, spune povestea unui copil cu o dizabilitate, care încearcă să se integreze la școală și să-și facă prieteni în pofida aspectului fizic – este o poveste emoționantă și foarte puternică, scrisă din perspectiva mai multor personaje, oferind astfel cititorilor mai multe puncte de vedere“, ne-a explicat Adina Rosetti. De asemenea, și Ramona Miza subliniază faptul că răul poate fi reprezentat și de ură, discriminare, prejudecată, care „pot lua multe forme și se pot ascunde oriunde, printre noi. Iar acest lucru mi se pare la fel de fioros precum un balaur cu șapte capete“.
Poveștile audio, un univers aparte
În era tehnologiei, poveștile capătă și altă formă: audio. Cărțile audio devin o alternativă facilă, însă mai au copiii răbdare să asculte? Ramona Miza, care face voiceover pentru povești, consideră că răbdarea se educă, inclusiv cea a adulților, iar modul în care sunt redate poveștile audio contează foarte mult: „Pot fi cu atât mai spectaculoase – putem folosi efecte sonore, muzică de fundal potrivită și, nu în ultimul rând, ne ajutăm de voce. O voce de poveste se adaptează mereu firului narativ: se înveselește, se înfurie, se înspăimântă odată cu personajele. O voce bună nu e liniară, ci se transpune în poveste și o interpretează cu totul. Uneori șoptește, alteori «plânge», iar în alte dăți vorbește mai repede sau mai lent, în funcție de ce se întâmplă cu personajele. Iar rezultatul e unul fermecat“.
Bullyingul sau poluarea poate reprezenta „răul” în cărțile pentru copii. FOTO: Shutterstock
Scriitoarea Ramona Miza a pornit proiectul „Povestitorie – cum folosim vocea naratorului pentru a da voce poveștilor“. Realizat în parteneriat cu Mona Vlai, fondatoarea proiectului „Bibliozaurul – dinozaurul cu cărți“, și Alina Iga, fondatoarea podcastului pentru copii „Cufărul cu povești“, proiectul este dedicat cadrelor didactice care „învață mici trucuri prin care să facă lectura interesantă pentru copii, prin folosirea vocii: tonalitate, onomatopee, viteza vorbirii, respirație, interpretatul pe voci. Avem convingerea că un profesor implicat va citi povești din tot sufletul. Iar poveștile citite cu suflet aduc mereu cu ele cititori pasionați“, a mai susținut scriitoarea.
Însă, într-o piață atât de vastă, cum alegem ce povești să le spunem copiilor astfel încât să le stimulăm imaginația și curiozitatea, dar să îi informăm și despre lumea contemporană și problemele cu care se confruntă? „Cred că ar trebui să nu le subestimăm inteligența copiilor care, în 2023, sunt mult mai informați decât eram noi la vârsta lor și nu ar trebui să-i ferim de subiecte mai dificile și nici să considerăm că poveștile sunt exclusiv un vehicul educativ care rezolvă probleme de tipul cum-să-i-convingem-pe-copii-să-mănânce-legume-și-să-fie-politicoși. Însă da, poveștile pot fi folosite pentru a le «traduce» și ilustra copiilor lumea din jur, în toată diversitatea ei și, mai ales, pentru a-i ajuta să-și înțeleagă propriile emoții“, consideră Adina Rosetti. De asemenea, poveștile ar trebui să îi ajute pe copii să își îmbogățească vocabularul, să aibă aplicabilitate și în viața reală, să le dezvolte imaginația și să fie potrivite pentru categoria lor de vârstă. „În cazul copiilor mai mici, încurajez și alegerea cărților cu ilustrații cât mai atractive pentru ei. Da, cei mai mici cititori judecă mereu cărțile după copertă. Acesta nu-i neapărat un lucru rău“, a mai adăugat Ramona Miza.
Francisca Stoenescu, scriitoare și ilustratoare: „Basmele sunt documente anonime care au fost tezaurizate în scris. Ele exprimă ADN-ul spiritual al locului“
Basmele pot fi o punte de legătură între mai multe țări și mai multe generații, și cu toate că pot fi adaptate diferitelor contexte sociale, ele sunt parte din identitatea locului de proveniență.
Pasiunea pentru citit și desen a purtat-o pe Francisca Stoenescu (88 de ani), de formație arhitect, în lumea fascinantă a cărților pentru copii pe care a început să le scrie și ilustreze încă din perioada comunistă. Poveștile lui Ion Creangă și ale lui Petre Ispirescu i-au deschis drumul către lumile magice ale poveștilor, iar mai apoi basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte“ a impresionat-o atât de puternic, încât ani mai târziu a stat la baza cărții pe care a scris-o, „Corăbii zburătoare“.
Francisca Stoenescu. FOTO: Cornel Brad
„Weekend Adevărul“ a discutat cu Francisca Stoenescu despre cum pasiunea pentru citit s-a transformat în cea de a scrie povești, cum desenul s-a transfigurat în ilustrarea cărților pentru copii, dar și despre cenzura și autocenzura din perioada comunistă, care se mai regăsesc și astăzi, dar sub alte forme. De asemenea, am discutat și despre situația cărților pentru copii în prezent, în contextul în care, în anumite cercuri, literatura destinată lor „este încă negată“.
„Weekend Adevărul“: Cum ați intrat în această lume a poveștilor? Care au fost poveștile care v-au marcat copilăria?
Francisca Stoenescu: Am citit o perioadă scurtă povești – Creangă și Ispirescu și cele scrise în acea perioadă în revistele pentru copii. În clasa a IV-a am început să citesc cu adevărat tot ce-mi cădea în mână. Cărțile care m-au impresionat cel mai mult au fost „Kim“ a lui Rudyard Kipling, „Viaţa lui Adrian Zografi“ și „Ciulinii Bărăganului“ ale lui Panait Istrati. Atunci am citit și basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte“, care a avut un impact puternic asupra mea. Apoi, au venit la rând romanele mamei. În clasa a VII-a, o colegă mi-a spus că în podul casei ei este ascunsă o ladă încuiată, plină cu cărți interzise. N-avea cheia de la lacăt, dar a reușit să desprindă o scândură și să scoată multe cărți din care am primit și eu câteva, cărți care mi-au marcat adolescența: „Filosofia Renașterii“ de P.P. Negulescu, Jurnalul lui Constantin Noica și altele. Cu această întâmplare începe cea mai recentă carte a mea, publicată anul trecut, „Corăbii zburătoare“.
Cum a început pasiunea dumneavoastră de a scrie cărți pentru copii și pentru ilustrarea lor?
Desenul a fost pentru mine o îndeletnicire firească, desenam și pe cărți, le înfrumusețam. Am ales profesia de arhitect, dar am rămas cu dorința de a desena. Prin desen am ajuns la pasiunea de a scrie cărți pentru copii. Colaboram cu ilustrații la revistele pentru copii și m-am gândit să scriu povești pentru a le ilustra. Am trimis două povești la emisiunea radio „Noapte bună, copii“, care au fost acceptate și astfel în fiecare lună scriam pentru emisiune câte o poveste. Apoi le-am trimis la Editura „Ion Creangă“. Așa a apărut prima mea carte „Se caută un doctor de flori“, pe care am ilustrat-o. În perioada comunistă, până am plecat din țară, în 1986, am publicat patru cărți de proză scurtă. După Revoluție, am publicat cărțile „Pricoliciul și alte povestiri“ (Editura Tracus Arte, 2012), „Ana și lupul. Scufița Roșie pentru cititori profesioniști“ (Editura Paralela 45, 2016) și „Corăbii zburătoare“ (Editura Brumar, 2022), cu ilustrații proprii.
(Auto)cenzură
Exista în perioada comunistă o cenzură sau autocenzură și în acest domeniu? Despre ce se putea sau nu se putea scrie?
Da, era o cenzură dură, absurdă și isterică uneori. A fost cenzurat titlul „Jucătorul de table“ pentru că „Marele Conducător“ juca table. Existau însă și posibilități de evaziune. Ce nu trebuia să uiți era să apară laude pentru „minunatul conducător iubit“! În anii ’80,’81,’82, „Almanahul copiilor“ avea întotdeauna pe prima pagină portretul „marelui conducător“ – garanție suficientă pentru cenzură –, așa că în cuprinsul său fiecare scriitor a fost liber să scrie precum dorește. Cenzura a provocat o atenție deosebită pentru estetic și o autocenzură creativă a autorului de a găsi formule de exprimare a mesajului său ca să îndepărteze orice bănuială, dar înțelesul să ajungă totuși la cititor. În epocă se crease o complicitate între autor și cititor în privința mesajului. Basmul era o formă care te putea ajuta în acest sens. Și în teatru a existat această complicitate între actor și spectator.
Ce fel de cenzură mai există astăzi?
Acum există o cenzură socială, a mentalităților, a modei, a intereselor, instituțională, care nu creează o autocenzură, ci o confruntare artistică.
Cum arăta procesul de creație al unei povești pentru copii? Țineați cont de anumite criterii?
Am scris proză scurtă, iar temele apăreau în viață, pe stradă, în discuții, în ce vedeai, în ce auzeai, în problemele de care te împiedicai… Forma depinde de abilitatea scriitorului. Cele mai importante aspecte: trebuia să fie pe înțelesul copilului, să-i trezească interesul și să nu se plictisească nici cel care-i citește. Pe deasupra, trebuia să treacă de cenzură. Atunci existau toate șansele ca, ajuns la maturitate, să-și amintească: „A! Da, ca-n povestea aceea…“.
Basmele, adaptate la condițiile sociale
În ultima vreme se tot vorbește despre corectitudine politică și în poveștile pentru copii, iar mulți părinți au renunțat să le mai citească acestora anumite povești din cauza prejudecăților și episoadelor violente pe care le prezintă. Este aceasta o măsură bună? Ce facem cu astfel de povești, le ignorăm, le rescriem sau le actualizăm?
Există o reacție în acest sens. În anii ’80, literatura pentru copii, alături de celelalte arte, a intrat în perioada postmodernismului ca o consecință a noilor condiții sociale determinate de schimbările istorice și tehnologice. Basmele sunt documente anonime care au fost legitimate în timp, adăugite și regândite prin circulația orală de multe generații, până în momentul în care au fost tezaurizate în scris. Ele exprimă ADN-ul spiritual al locului. Noi avem un tezaur remarcabil și trebuie să-l păstrăm ca atare. Desigur, unele basme se regăsesc și în folclorul altor țări, în variante specifice locului. Dar te poți inspira, poți scrie variante în funcție de mijlocul de exprimare, film, teatru sau pentru a aplica basmul spre înțelegerea unei situații actuale. Pentru copii, pot fi repovestite într-o limbă pe înțelesul lor, ceea ce se întâmplă de mult. De asemenea, pot fi adaptate la condițiile sociale, istorice. De altfel, basmul a fost înlocuit cu povestirile științifico-fantastice.
Imaginea 1/8:
Ilustrație realizată de Francisca Stoenescu
Una dintre acuzele care i se aduc basmului popular/poveștilor „tradiționale“ este faptul că rolul femeii este diminuat – de obicei, prințesa, foarte frumoasă și slabă, trebuie să aștepte să fie salvată de un prinț. Se mai regăsește această structură în poveștile de astăzi?
În ultima perioadă, rolul personajului principal în proză și poezie este ocupat în egală măsură și de fete, și de băieți.
O altfel de Scufiță
Chiar și „Scufița Roșie“ are o istorie specială. Care este povestea basmului?
„Scufița Roșie“ este un caz aparte, deoarece inițial basmul nu era pentru copii, ci în secolul al XVIII-lea a fost scris astfel de către Charles Perrault, iar în secolul următor a apărut varianta scrisă de Frații Grimm. Acum, în perioada postmodernismului, au apărut mai multe interpretări, printre care și una semnată de Roald Dahl. Eu am publicat în cartea „Aleargă, mânzule“ (1977) povestirea „Coșul cu plăcinte“ pe care am reluat-o în cartea „Ana și lupul. Scufița Roșie pentru cititori profesioniști“. Însă, cărțile semnate de autori, scrise în anumite condiții istorice, nu are nimeni dreptul să le modifice.
Cum îi expunem pe cei mici la partea mai puțin plăcută a lumii (răul) fără să îi înfricoșăm și cum ar trebui de fapt să fie reprezentate răul, agresivitatea în povești?
Desigur, copilul trebuie să afle că realitatea este complexă, există și răutate, trădare, minciună, boală, moarte – ca să poată învăța să se apere, să deosebească răul de bine, să fie înarmat în fața momentelor grele, să le poată prelucra. Este nevoie însă și de autocenzură, autorul trebuie să țină seama de responsabilitate majoră față de sufletul copilului curat, imaculat și care trebuie ocrotit cu iubire. Cititul trebuie să fie o plăcere. În acest sens încerc să eliberez textul de intenții pedagogice și de cenzura nivelului de înțelegere asupra exprimării.
„Literatura pentru copii încă este negată în anumite cercuri“
Cum ar trebui să alegem poveștile pe care le spunem copiilor în 2023?
Cărțile sunt împărțite pe criteriul vârstei, în unele țări, și subîmpărțite pe criteriul complexității – A, B, C –, dar cel mai important criteriu este interesul copilului, ce-i place!
Cum vi se pare că a evoluat piața cărților pentru copii de-a lungul timpului?
În ultima perioadă, literatura pentru copii și tineret și-a legitimat locul în literatură prin apariția unor cărți minunate cu care și-a cucerit cititorii. Datorită noilor condiții tehnologice de tipărire, a contactului cu alte literaturi, a libertății traducerilor și a numărului mare de edituri, s-a produs o explozie pe piața de carte. Apar un număr impresionant de cărți românești și traduceri. Narațiunea este exprimată prin imagine și cuvânt și datorită noilor tehnici care permit reproducerea impecabilă, iar cartea devine un obiect de artă, cu valoare comercială pentru edituri (mai toate publică și cărți pentru copii). Apar foarte multe titluri, dar în tiraje mici, promovate chiar de asociațiile de scriitori prin organizarea de întâlniri cu micii cititori și alte acțiuni la târgurile de carte, de exemplu. Cea mai importantă asociație a scriitorilor de literatură pentru copii și tineret este „De Basm“, care a tipărit și un catalog al scriitorilor pentru copii. Asociația a fost laureată la Gala Premiilor AFCN pentru Cel mai bun proiect de promovare a culturii scrise din anul 2022. De asemenea, filiala de literatură pentru copii și tineret din cadrul Uniunii Scriitorilor din România are acum, cu o nouă conducere, un rol activ în promovare acestei literaturi, deci, zile luminoase la orizont. În revistele de literatură nu există rubrici pentru această literatură, care este încă negată în anumite cercuri. Profesorii au o sarcină în plus pentru promovarea cărților.
Cartea îi îndeamnă pe copii la un mod activ de citire
Iar în perioada comunistă?
Pe vremea comunismului existau două edituri pentru acest gen. Apăreau puține titluri, dar în tiraje mari, uneori de 100.000 de exemplare. Cărțile erau promovate prin presă și distribuite la biblioteci, iar pe atunci nu era sat sau cătun care să nu aibă o bibliotecă (un efect pozitiv al controlului ideologic comunist). Se citea mult în acea perioadă, televiziune aproape că nu exista (două ore pe zi cu știri) și nici computerul. Cred că se citește și azi, dar ar trebui să existe promovare.
O citire activă
Despre cartea dumneavoastră „Ana și lupul. Scufița Roșie pentru cititori profesioniști“ se spune că este „una unică în literatura română pentru copii“. Ne-ați putea explica mai multe despre structura acestei cărți și cum îi îndeamnă sau ghidează pe copii să o citească în mod activ?
În cartea „Ana și lupul. Scufița Roșie pentru cititori profesioniști“ am încercat să provoc cititorul la un mod activ de lectură în sensul de a crea cu elementele povestirii, prin conexiuni cu alte informații, situații neașteptate: lupul cel rău poate deveni victima omului; moartea ultimei lupoaice, după ce haita a părăsit pădurea, pare a fi o sinucidere. În același timp, narațiunea trece de la basm la povestire, de la știre jurnalistică la blog. Am încercat astfel să provoc cititorul la comentarii care să ducă la o înțelegere creativă a textului.
Cea mai recentă carte a dumneavoastră, „Corăbii zburătoare“, publicată la Editura Brumar, este tot din lumea basmelor?
„Corăbii zburătoare“, apărută în 2022, se bazează pe un manuscris găsit într-o ladă cu cărți interzise în care se povestește despre călătoria pe uscat a căpitanului de corabie cu două catarge, Costa Al. Tâcu, și a marangozului Ilia, constructor de luntrii și corăbii, în căutarea comorii zmeilor și a poveștii uitate despre Ala, zmeoaica cu părul roșu. Călătoria a avut loc în secolul al IX-lea, pe teritoriul actual al României, iar drumul celor doi se intersectează cu drumul a trei basme – „Harap Alb“, „Simziana“ (Sînziana) și „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte“. Este o călătorie plină de aventuri și situații neprevăzute. Problemele din acea epocă sunt asemănătoare cu cele de astăzi. Cartea este, de fapt, un adevărat discurs de apărare a basmelor.
Actualitate
Boom-ul industriei de apărare al Ucrainei l-a luat prin surprindere pe Putin. Armele Kievului lovesc în inima Rusiei
O națiune aflată sub asediu a renunțat la birocrația militară în favoarea eficienței letale: „Dacă funcționează, construiește-l!”.
Racheta ucraineana Flamingo /FOTO:AFP
În ateliere clandestine, împrăștiate pe tot teritoriul Ucrainei, se asamblează o mașinărie de război într-un ritm amețitor, care lasă în urmă până și cele mai puternice state membre NATO, scrie The Guardian.
Doar în luna mai, Ministerul Apărării de la Kiev a omologat nu mai puțin de 175 de noi sisteme de arme pentru utilizare operațională. Procentul este absolut uluitor: aproape 93% dintre acestea sunt proiectate și construite integral în Ucraina.
Prin comparație, Germania – o forță industrială europeană – a certificat mai puțin de 20 de sisteme noi pe parcursul întregului an 2024, performanță considerată oricum un record istoric pentru Berlin. De cealaltă parte a Atlanticului, Statele Unite introduc în serviciu între două și cinci platforme cu adevărat noi pe an, în condițiile în care ciclurile de achiziții publice din Pentagon durează în medie un deceniu.
Dacă în urmă cu patru ani Ucraina importa cu disperare orice echipament militar pe care aliații săi erau dispuși să îl trimită, astăzi Kievul omologhează șase noi sisteme de arme în fiecare zi.
„Dacă aduni toate aceste piese, obții un ecosistem de achiziții pentru apărare care este complet de nerecunoscut în comparație cu orice alt loc din Europa”, explică Keir Giles, cercetător asociat în cadrul Programului pentru Rusia și Eurasia de la Chatham House și autor al volumului „Cine va apăra Europa?”.
Moștenirea anului 2014 și eliminarea birocrației
Întrebarea legitimă care se naște pe buzele tuturor analiștilor militari este cum a reușit o țară aflată sub bombardament constant să pună pe picioare o asemenea industrie în doar patru ani.
Răspunsul, potrivit lui Keir Giles, nu își are originea în invazia pe scară largă declanșată de Rusia în 2022, ci în anul 2014, momentul în care Moscova a anexat ilegal Peninsula Crimeea și a declanșat conflictul hibrid din Donbas. Ucraina nu a pornit de la zero. Anumite industrii și inovații au fost, evident, impulsionate de războiul total, însă Kievul acumulase deja opt ani de experiență în dezvoltarea acestor capacități, bazându-se masiv pe externalizarea serviciilor către sectorul privat, notează publicația britanică.
Ceea ce a schimbat fundamental invazia din 2022 a fost viteza de execuție. Sub presiunea unei amenințări existențiale, Ucraina a eliminat complet birocrația care, în țările occidentale, face ca procesele de achiziție să se întindă pe ani sau chiar decenii.
Ucrainenii au adoptat un principiu pragmatic: „eșuează rapid”. Dacă o armă funcționează pe front, este adoptată imediat; dacă nu, este abandonată rapid, reducând costurile și întârzierile pe care le-ar presupune testele rigide din Occident. Mai mult, dezvoltarea tehnologică a fost descentralizată până la nivelul batalioanelor individuale, care își modifică și își îmbunătățesc echipamentele direct în tranșee.
Robert Tollast, cercetător la Royal United Services Institute (RUSI), explică: „ecosistemul de apărare al Ucrainei este stimulat de inițiative precum platforma tech militară Brave1, unde unitățile cumpără direct ceea ce știu că funcționează în teren. Dorința lor de supraviețuire și letalitatea sunt motorul acestei eficiențe”.
De la drone cu inteligență artificială la roboți de luptă
Cele 175 de arme noi acoperă o gamă largă: de la drone de interceptare și roboți tereștri, până la rachete balistice și vehicule blindate. Printre dronele nou certificate se numără modele precum Tin, Tur, Mamba, Palii sau D’Artagnan, dar piesa de rezistență este Lupynis-10-TFL-1.
Plase antidrone au fost instalate pe autostrada din apropierea reședinței lui Putin din Valdai
Aceasta a fost dezvoltată de The Fourth Law, un start-up de tehnologie militară fondat în 2023 de Iaroslav Ajniuk, un antreprenor a cărui companie anterioară producea camere video monitorizate de la distanță pentru animale de companie.
Inovația majoră constă în implementarea „primului nivel de autonomie”. Pe durata celei mai mari părți a zborului, drona este ghidată de un operator uman. Însă în ultimii 500 de metri – zona critică în care războiul electronic rusesc devine extrem de intens și bruiajul poate tăia conexiunea cu pilotul – inteligența artificială de la bord preia controlul complet. Drona identifică și se fixează pe țintă fără nicio intervenție umană. Acest upgrade crește rata de succes a misiunilor de două până la cinci ori, adăugând doar 10-20% la costul de producție.
O altă armă strategică este drona Sichen, concepută pentru lovituri în adâncime la distanțe de până la 1.400 de kilometri, capabilă să transporte o încărcătură explozivă de 40 de kilograme. Capacitatea sa de a naviga prin bruiaj electronic permite Ucrainei să lovească obiective pe teritoriul Federației Ruse, sfidând sistemele Moscovei.
Pe segmentul terestru, roboți precum Gnom, Primar-Killer, Vepr, Pliushch+ și Ratel X schimbă regulile jocului. Cel mai important este Ratel X, un robot de luptă cu profil redus, capabil să execute misiuni de recunoaștere, minare și evacuare a răniților din prima linie, dar și să lanseze propriile drone de atac FPV prin fibră optică direct de pe câmpul de luptă.
Dmitro Jmailo, director adjunct al Centrului Ucrainean de Securitate și Cooperare, subliniază că motorul din spatele acestei robotizări masive este apariția așa-numitelor „zone ale morții” – sectoare de pe linia frontului cu o adâncime de până la 20 km, aflate sub foc constant, unde trimiterea soldaților echivalează cu o condamnare la moarte. Roboții permit menținerea militarilor departe de linia de foc direct, protejând resursa cea mai de preț a Ucrainei: oamenii.
Programul de rachete autohton înseamnă lovituri în inima Rusiei
Autonomia militară a Kievului nu se oprește la drone. Ucraina și-a dezvoltat în secret propriul program de rachete balistice. Racheta FP-7, cu o rază de acțiune de 200 km, este deja activă. Modelul mai puternic, FP-9 (rază de acțiune estimată la 850 km și o ogivă de 800 kg), capabil să atingă Moscova, urmează să finalizeze testele. În paralel, racheta de croazieră FP-5 Flamingo (rază de 3.000 km și încărcătură de 1.150 kg) a lovit deja ținte la peste 1.500 km în interiorul Rusiei.
De la iadul nuclear la înghețarea frontului: ce scenarii are Putin pe masă?
Ucraina a fost practic obligată să dezvolte aceste alternative strategice. Deoarece Statele Unite au refuzat multă vreme să permită utilizarea armelor occidentale pentru a lovi teritoriul rus, Kievul a răspuns prin tehnologie proprie.
În timp ce Ucraina mizează pe flexibilitatea atelierelor private mici, abordarea Rusiei este diametral opusă: un monopol controlat de stat, concentrat în facilități mamut precum cea de la Alabuga, care produce o singură armă la scară industrială, fără competiție și fără stimulente pentru inovare. Modelul rusesc este periculos prin volumul brut, dar rigid în fața adaptării.
Lecția pe care Occidentul refuză să o învețe
Capacitatea internă de producție de apărare a Ucrainei a explodat: de la 20 de miliarde de dolari în 2024, la 35 de miliarde de dolari în 2025, estimările pentru acest an indicând un volum de 50 de miliarde de dolari. Această cifră transformă Ucraina într-unul dintre cei mai mari producători de tehnică militară din Europa.
Occidentul privește, însă eșuează în a trage concluziile corecte. Sigur, în Ucraina se fac compromisuri procedurale din cauza stării de război, dar acele „scurtături” birocratice sunt exact cele care fac ca programele de apărare britanice sau europene să dureze decenii.
Lecția dură pentru Europa este că nu ar trebui să aștepte o presiune existențială similară pentru a-și reforma propriile mecanisme de achiziții. Ucraina are nevoie să câștige războiul, dar, în egală măsură, Europa are nevoie de Ucraina și de tehnologia revoluționară pe care aceasta a dezvoltat-o în tranșee.
Actualitate
Putin a semnat legea care permite confiscarea bunurilor rușilor fugiți în străinătate. Criticile la adresa Kremlinului pot fi sancționate cu pierderea proprietăților
Președintele Rusiei, Vladimir Putin, a promulgat o lege care permite autorităților să confiște bunurile cetățenilor ruși aflați în străinătate dacă aceștia sunt considerați vinovați de încălcarea intereselor Federației Ruse.
Președintele rus Vladimir Putin/FOTO:Profimedia
Potrivit publicației independente ruse Meduza, actul normativ va intra în vigoare la 1 septembrie, după ce a fost aprobat de Duma de Stat la sfârșitul lunii mai.
Noua legislație extinde semnificativ posibilitățile de sancționare a rușilor care au părăsit țara și care continuă să își exprime opiniile în spațiul public din afara Federației Ruse.
Bunuri confiscate pentru peste zece categorii de contravenții
În baza noilor prevederi, autoritățile ruse vor putea dispune sechestrarea sau confiscarea proprietăților persoanelor aflate în străinătate pentru încălcări prevăzute de mai mult de zece articole din Codul Contravențional.
Printre acestea se numără acuzații precum încălcarea regulilor impuse persoanelor desemnate drept „agenți străini”, distribuirea de materiale considerate extremiste, răspândirea de informații catalogate de autorități drept false, participarea la activitatea organizațiilor declarate „indezirabile” sau „discreditarea” armatei ruse.
De asemenea, legea vizează și persoanele acuzate că au comparat public acțiunile conducerii fostei Uniuni Sovietice cu cele ale Germaniei naziste, o temă sensibilă pentru autoritățile de la Moscova.
Criticile la adresa lui Putin și apelurile la sancțiuni pot fi pedepsite
Potrivit informațiilor publicate de Deutsche Welle, multe dintre articolele invocate de noua lege au fost utilizate în ultimii ani pentru urmărirea opozanților politici, a activiștilor și a jurnaliștilor independenți.
Între faptele care pot atrage confiscarea bunurilor se numără insultarea șefului statului sau a funcționarilor publici, criticile la adresa armatei ruse, precum și apelurile publice pentru impunerea de sancțiuni împotriva Federației Ruse.
Măsura este interpretată de observatori ca un nou instrument prin care Kremlinul încearcă să exercite presiuni asupra cetățenilor ruși care au părăsit țara după declanșarea războiului din Ucraina și continuă să critice politicile regimului de la Moscova.
În ultimii ani, sute de mii de ruși s-au stabilit în străinătate, mulți dintre ei invocând restrângerea libertăților civile, mobilizarea militară și intensificarea represiunii împotriva vocilor critice la adresa autorităților.
Actualitate
Cum a ajuns cea mai scumpă casă din Marea Britanie să fie ocupată de un om al străzii. Clădirea are o valoare de peste 200 de milioane de lire sterline
În reședința de pe strada 2-8A Rutland Gate din cartierul londonez Knightsbridge, una dintre cele mai exclusiviste zone ale capitalei britanice, locuiește astăzi un singur om al străzii. Clădirea a fost vândută în 2020 pentru 210 milioane de lire sterline, fiind la acea vreme cea mai scumpă locuință din Marea Britanie.
2-8a Rutland Gate în Kinghtsbridge, Londra/FOTO: Wikipedia
Potrivit The Guardian, reședința are 45 de camere, 24 de băi, patru lifturi, o piscină interioară și 116 ferestre.
Proprietatea 2-8A Rutland Gate are o istorie care începe în secolul al XVIII-lea, când pe acel teren se afla un conac construit de ducele de Rutland. În 1836, acesta a fost demolat și înlocuit cu un șir de case, care au fost unite în anii 1980 de fostul premier libanez Rafik Hariri pentru a crea un palat privat în centrul Londrei.
După asasinarea lui Hariri în 2005, proprietatea a ajuns la prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Sultan bin Abdul Aziz Al Saud, până la moartea sa, în 2011.
Patru ani mai târziu, mobilierul și obiectele de lux din interior – inclusiv băi decorate cu pietre prețioase, candelabre din sticlă de Murano și obiecte placate cu aur – au fost scoase la licitație.
Deși a fost vândută pentru suma record de 210 milioane de lire sterline în 2020, clădirea a rămas în mare parte nelocuită. Presa financiară a relatat că adevăratul proprietar ar fi fost Hui Ka Yan, fondatorul gigantului imobiliar chinez Evergrande.
După ce compania a intrat în dificultăți financiare, proprietatea a fost scoasă din nou la vânzare în 2022 pentru aproximativ 200 de milioane de lire.
Proprietatea 2-8A Rutland Gate este un exemplu al fenomenului locuințelor de lux deținute prin companii offshore. Ultima sa vânzare, în 2020, a fost realizată printr-o companie înregistrată în Insulele Virgine Britanice, iar documentele au arătat ulterior că proprietara este Ding Yumei, fosta soție a fondatorului Evergrande, Hui Ka Yan.
După prăbușirea Evergrande și condamnarea lui Hui pentru fraude financiare, situația proprietății a rămas incertă: lichidatorii nu o pot confisca deoarece este pe numele fostei soții, iar aceasta nu o poate vinde deoarece activele sale sunt înghețate.
Cine este bărbatul care locuiește astăzi în palatul de la Rutland Gate
Anders Fernstedt, care locuiește pe prispa reședinței, s-a născut în Suedia în 1968. A lucrat ca jurnalist în domeniul tehnologiei fără pregătire formală.
Ulterior a dezvoltat o pasiune pentru horticultură după ce și-a ajutat mama să îngrijească grădina unei case moștenite și a urmat cursuri la Royal Botanic Garden Edinburgh. Deși nu și-a terminat studiile, a lucrat în grădini și a rămas pasionat de plante.
Cine este Bansky, enigmaticul artist care și-a lăsat semnătura pe o statuie uriașă, apărută peste noapte în centrul Londrei
Viața sa a fost marcată de numeroase schimbări: a locuit în SUA, unde a supraviețuit unui accident grav care i-a fracturat coloana în trei locuri.
Ajuns la Londra, a lucrat pentru revista The Economist ca verificator de informații și a locuit o perioadă pe o barcă cu pânze cumpărată de pe eBay. După încheierea colaborării, a rămas fără venituri stabile și a continuat să trăiască din proiecte ocazionale.
Fernstedt a avut și probleme cu legea. În 2024 a fost condamnat pentru agresiune după un conflict legat de interacțiunea sa cu lebedele din Hyde Park. A primit muncă și activități de reabilitare în folosul comunității și i s-a interzis accesul în Grădinile Kensington timp de doi ani.
În prezent, el trăiește pe prispa luxoasei proprietăți goale din Knightsbridge, unde își amenajează un mic „colț de grădină” din flori și plante, în contrast puternic cu opulența clădirii din spatele său.
Anders Fernstedt a ajuns fără adăpost după o serie de probleme personale și locative, inclusiv evacuări repetate, agresiuni și furtul tuturor bunurilor sale. La început, dormitul pe străzi a fost înfricoșător.
„Dacă ești o persoană fără adăpost care se mută mereu dintr-un loc în altul, trebuie să dormi cu un ochi deschis”, spune el.
Acum, de când s-a stabilit într-un singur loc, se simte mai în siguranță. Spune că este suficient de confortabil.
„Sunt ca prințesa și bobul de mazăre”, glumește el.
Are și o pilotă umplută cu puf de gâscă ungurească, care îl ține de cald iarna, fără să fie prea călduroasă vara. În general doarme bine, deși uneori este trezit de zgomotul unui Lamborghini care trece prin zonă.
Problema locuințelor în Anglia
În 2025, în Anglia existau peste 300.000 de locuințe goale pe termen lung, cu aproape 15% mai multe decât în anul precedent. La acestea se adaugă peste 268.000 de a doua locuințe care nu sunt folosite ca reședințe permanente.
Londra se confruntă simultan cu un număr mare de locuințe neocupate și cu o gravă criză a locuirii. Cele mai afectate zone sunt City of London, unde una din patru locuințe nu este folosită, precum și Kensington and Chelsea și Westminster, unde aproximativ una din zece locuințe este goală.
Experții susțin că problema nu este lipsa construcțiilor, ci faptul că multe dintre noile proiecte sunt apartamente de lux care nu răspund nevoilor persoanelor cu venituri mici sau ale celor fără adăpost. O parte dintre aceste proprietăți sunt cumpărate de investitori străini și rămân neocupate ani la rând.
În același timp, aproximativ 340.000 de gospodării din Londra așteaptă o locuință, iar peste 1.200 de persoane dorm pe străzi într-o noapte obișnuită.
-
Actualitateacum 3 zile
Prima de activare 2026. Românii care pot primi bani de la stat la angajare
-
Actualitateacum 3 zile
Teheranul spune că Strâmtoarea Ormuz va fi deschisă. Condițiile noi invocate de ambasadorul Iranului la Moscova
-
Breakingacum 2 zileBBC: Unul dintre finanțatorii West Ham, acuzat că s-a folosit de poziția sa pentru a obține favoruri sexuale de la tinere modele
-
Actualitateacum 2 zile
Primele nume confirmate de Eugen Tomac în guvernul tehnocrat. Cele 5 probleme urgente ale țării și soluțiile pentru deblocarea PNRR
-
Breakingacum 2 zileForbes: Inteligența artificială schimbă piața escortelor în SUA. Cerere uriașă pentru conversație premium
-
Breakingacum 21 de oreRomânia de la o țară de proprietari la o țară de chiriași
-
Actualitateacum 2 zile
Povestea tulburătoare a sașilor din Transilvania. „În 1990, toți au spus: acum să plecăm, până nu închid din nou granițele”
-
Actualitateacum 2 zile
Primii kilometri ai lotului 3 din A7 intră la asfaltare. Termenul estimat pentru deschiderea circulației





