Înainte
de 1989, autoritățile din România au încercat să fie o punte în
relațiile dintre Israel și Palestina. Mai mult, Nicolae Ceaușescu
a vrut și să fie un mediator în această problematică extrem de
fierbinte și controversată.

În perioada
regimului comunist, România a avut relații diplomatice strânse
atât cu Palestina, cât și cu Israel, Nicolae Ceaușescu încercând
să medieze conflictele dintre cele două. Despre triunghiul politic
înainte de 1989 au vorbit pentru „Weekend Adevărul“
Cristina Nedelcu, profesor asociat la
Departamentul de Relații Internaționale
și Studii Europene al Facultății
de Istorie din cadrul Universității
București, și Felicia Waldman, conferențiar
universitar doctor, coordonator al Centrului de Studii Ebraice al
Universităţii Bucureşti.

Refugiații,
prima problemă

În opinia
profesoarei Cristina Nedelcu, percepția românească față
de situația din acea zonă a Orientului Mijlociu este în
strânsă legătură cu aspectele cu care politica românească s-a
confruntat de-a lungul celor patru decenii de
comunism: „Spre exemplu, într-o primă instanță, din
punct de vedere al politicului românesc, problema
palestiniană a fost înțeleasă încă din 1948
drept situația emigrației evreilor și a
relațiilor cu statul Israel. Ulterior, pentru România, problema
palestiniană s-a dus către situația refugiaților de după
conflictul din 1948, în sprijinul cărora a întreprins măsuri
alături de întreaga comunitate internațională. După 1967, și în
percepția românească s-a intensificat caracteristica legată de
refugiați, mai ales că, imediat după conflict, s-a creat un val
numeros, însă mediile românești s-au orientat și către aspectul
conflictual“.

Drept urmare,
problema palestiniană a
luat forma eforturilor depuse de diplomația noastră în direcția
determinării părților să înceteze ostilitățile și să încheie
acorduri de pace cu prevederi rezonabile pentru ambele
părți. În anii ’70, dezvoltarea
naționalismului palestinian și a Organizației pentru Eliberarea
Palestinei (OEP) – recunoscută în
lumea arabă încă din 1974 ca voce a palestinienilor
– alături de stabilirea unor bune relații între România
și liderul OEP (Yasser Arafat) au făcut
ca pentru români subiectul să se identifice cu lupta
palestinienilor pentru statalitate, autodeterminare și independență.

Materialele de arhivă studiate de
către Cristina Nedelcu, pentru perioada 1945-1947, arată
concentrarea diplomaţiei româneşti din zonă pe subiecte precum
administraţia britanică din Palestina, modalitatea în care
eventualele schimbări aveau să influenţeze posibilele relaţii
economice ale României cu aceste zone şi recunoaşterea statelor
care tocmai îşi obţinuseră independenţa (Siria, Liban, Iordania
etc.): „Spre exemplu, Joseph Berkowitz,
ataşatul comercial român pentru Liban, Siria, Palestina, Irak şi
Transiordania, încerca, într-un raport diplomatic trimis în țară
în 1946, să îi determine pe liderii de la București să reia
imediat relațiile comerciale cu Palestina deoarece țările arabe
păreau să devină importante în ONU și considera că este
favorabil pentru țara noastră să fie prezentă oficial în zonă
înaintea altor țări“.

Plecarea
evreilor români în Israel

Înfiinţarea statului Israel, în
iunie 1948, a ridicat o nouă problemă pentru autorităţile de la
Bucureşti: ce abordare ar trebui să aibă
în ceea ce privește dorinţa populaţiei
evreieşti din România de a pleca în noua patrie? Chiar dinainte ca
problema să fie înaintată la Bucureşti de către noua conducere
israeliană, a fost considerată necesară luarea măsurii de a
controla convorbirile telefonice efectuate de evrei.

Ulterior,
atitudinea pe care România a adoptat-o în privinţa emigraţiei
evreilor a mers pe linia cerută de Moscova, la începutul anilor
’50: aproximativ
88.000 de evrei români au ajuns în Israel.

„Este
știut faptul că, pe de o parte, România a fost singura țară din
blocul comunist care, după ce a recunoscut
imediat înființarea Israelului (la mai puțin
de o lună), a păstrat neîntrerupt relațiile diplomatice cu noul
stat indiferent de politica Moscovei și a sateliților săi (deși
trebuie recunoscut că au existat, în primii ani, și momente de
tensiune din cauza problemei emigrării). Pe de altă parte, a ținut
să fie în termeni buni și cu lumea arabă, percepută mai
apropiată de comunism, după ce Israelul o luase pe calea
capitalismului“,
precizează Felicia Waldman.

Războiul
lor, borna noastră politică

Anii ’60 au marcat
începutul politicii de distanțare a politicii românești de
Moscova. Războiul de șase zile a fost prilejul de care politicul
românesc avea nevoie pentru a manifesta concret setul de principii
vehiculate în Declarația din aprilie 1964, reafirmate ulterior
la al IX-lea Congres al PCR din iulie 1965.

„Războiul
de şase zile a izbucnit într-un moment când România căuta şi
exploata toate prilejurile de a-şi exprima noua politică externă,
caracterizată de încercarea de a-şi defini o poziţie clară pe
arena internaţională prin adoptarea unei atitudini de sfidare a
Moscovei. Această poziţie i-a adus regimului de la Bucureşti o
mare vizibilitate internaţională, dar a reprezentat o nouă şi
importantă piesă la dosarul tensionat al relaţiilor
româno-sovietice“,
spune Cristina Nedelcu.

Încă dinainte de începerea
războiului din 1967, Bucureştiul, contrar poziţiei adoptate
de aliaţii Pactului de la Varşovia, a subliniat importanţa
rezolvării conflictului prin negocieri. Pe 30 mai 1967, la şedinţa
CC al PCR s-a decis să fie publicat un articol în legătură cu
poziţia RSR faţă de încordarea situaţiei din Orientul Mijlociu,
în care să se insiste pe necesitatea de a se depune eforturi pentru
rezolvarea problemelor litigioase pe calea tratativelor. Aceeaşi
indicaţie spre soluţii paşnice a fost dată şi ţărilor arabe
care ceruseră sprijinul României.

Răzvrătirea
lui Ceaușescu

Situaţia a devenit foarte
tensionată la întâlnirea
liderilor de stat şi de guvern din unele ţări socialiste
(Bulgaria, Cehoslovacia, R.D. Germană, Iugoslavia, Polonia, România,
Ungaria şi URSS) desfăşurată la Moscova pe
9 iunie 1967. Reuniunea era menită să ofere direcția politică
oficială pentru exprimarea poziţiei referitoare la conflict, ce
avea să fie ulterior adoptată de toate ţările socialiste
prezente.

„Întâlnirea de la Moscova
reprezintă momentul adevărului pentru susținătorii noilor
principii. Este un moment fundamental, pentru că Ceaușescu refuză
să se supună liniei decise de Moscova. Astfel, delegația română
a refuzat să semneze declarația prin care se condamna Israelul ca
stat agresor“,
precizează Cristina Nedelcu.

Bucureştiul a dat propria sa
declaraţie, care chema la încetarea ostilităţilor, afirmând
dreptul la existenţă al tuturor ţărilor din regiune, aşadar
inclusiv al Israelului. Poziția României pe timpul crizei din 1967
s-a bazat atât pe interesele sale, dar și pe analiza situației din
Orient.

„În timpul Războiului de șase zile
din 1967, Nicolae Ceaușescu a încercat să trateze egal ambele
tabere, susținând dreptul la existența atât al statului Israel,
cât și al unui stat palestinian, ceea ce i-a adus o reputație de
mediator din spatele scenei, recunoscută de Israel, de lumea arabă
și de SUA. În 1968, România era deja un actor important, reușind
să determine, pe de o parte, schimbarea poziției blocului comunist
– care a renunțat în decembrie 1967 la teza agresiunii israeliene
– și pe de altă parte, promovarea discuțiilor separate între
Israel și fiecare stat arab, abordare care s-a dovedit corectă în
1977, când Anwar Sadat (n.r. – președinte al Egiptului) a
negociat pacea dintre Israel și Egipt, valabilă până astăzi (la
care Bucureștiul a avut o contribuție directă și foarte
importantă, la cererea ambelor părți, aflate în imposibilitatea
unui dialog deschis)“,
a subliniat Felicia Waldman.

Ceaușescu,
mediator în Orient

Conform informațiilor
din documentele din fondul CC al PCR din iunie
1967, propunerea Secretarului General al PCR era să se atragă
atenţia Israelului că este necesar să părăsească teritoriile
ocupate, altminteri riscând să alimenteze criza, iar ţărilor
arabe să li se explice că problemele litigioase cu Israelul trebuie
rezolvate pe calea tratativelor.

„Practic,
Ceauşescu se erijează, pentru prima dată, în mod oficial, în
mediatorul conflictului. El considera că sovieticii aveau o parte
considerabilă de vină pentru că, de-a lungul anilor, nu le-au
explicat părţilor implicate în conflict că felul în care
acţionează nu este înţelept. În relaţiile cu arabii, Ceauşescu
considera că pentru a le câştiga prietenia nu trebuie să îi
susţină într-o politică agresivă, care nu era în interesul lor.
Recunoştea că nu este momentul potrivit să îi anunţe asta, însă
îşi manifesta credinţa că printre arabi erau oameni care gândesc
că, la momentul potrivit, se va putea comunica felul în care vede
România problema războiului din Orient“,
explică Cristina Nedelcu.

Cumva, la nivel public, s-a creat
impresia că Nicolae Ceauseșcu decidea și implementa singur
acțiunile de politică externă.

„Practic,
implicarea părții române în deschiderea unui canal de comunicare
între părțile aflate în conflict a venit atât din nevoia
românilor de a se manifesta pe scena politicii internaționale, cât
și ca urmare a faptului că palestinienii se găseau într-un moment
în care căutau extinderea relațiilor diplomatice. OEP, după ce a
obţinut recunoaşterea oficială ca reprezentant legitim al
palestinienilor, a început să includă în modalităţile de
acţiune şi diplomaţia – lucru care presupunea obţinerea
susţinerii statelor membre din organizaţiile internaţionale. De
aceea, putem considera că dorinţa României de a juca un rol activ
în problema palestiniană a coincis în anii ’70 cu interesul
liderilor palestinieni în rezolvarea problemelor folosind şi căile
diplomatice“,
mai explică Cristina Nedelcu.

Dărnicia
comunistă, în interes propriu

Ceauşescu a avut flerul de a le oferi
mici „cadouri“ – susţinerea unui
proiect în Adunarea Generală ONU, campanie media în favoarea
respectării drepturilor palestinienilor, invitaţie pentru
reprezentantul OEP la Bucureşti, burse pentru studenţi, stagii de
odihnă pentru luptători etc. – la momentele potrivite, reuşind
să le creeze palestinienilor sentimentul că pot avea încredere în
planurile sale.

„Meritul lui Ceauşescu a
fost că ştia când să ofere astfel încât, la final, să iasă în
avantaj. Materialele disponibile arată că, din punctul de vedere al
reprezentanţilor palestinieni din diverse oraşe ale lumii,
Ceauşescu se bucura de o reală apreciere din partea lui Yasser
Arafat, acesta considerând că a găsit în preşedintele român un
interlocutor care manifesta solidaritate deplină faţă de cauza
independenţei naţionale palestiniene“,
adaugă Cristina Nedelcu.

Conform lui Yosef Govrin, ambasadorul
Israelului la București între 1985 și 1989, implicarea lui
Ceaușescu în procesul de pace din Orientul Mijlociu avea trei
motive:

1. Convingerea lui că națiunile, în
special cele mici, trebuie să joace un rol activ în soluționarea
disputelor internaționale cu mijloace pașnice, pentru a limita
influența marilor puteri în ceea ce privește destinul țărilor
mici;

2. Aspirația de a plasa România în
centrul arenei politice internaționale pentru a obține prestigiu
politic;

3. Dorința lui de a media între
partenerii României din Orientul Mijlociu aflați în conflict,
profitând de statutul unic al țării noastre, care avea bune
relații cu toți. Aici poate fi reamintit, pe lângă contribuția
lui Ceaușescu la decizia lui Sadat de a face pace cu Israelul,
sprijinul lui pentru acordurile de la Camp David, în opoziție cu
celelalte state comuniste.

Rolul lui Ceaușescu în
relațiile dintre Israel și Egipt

Există surse care susţin că vizita
președintelui egiptean Anwar Sadat la
Ierusalim s-a datorat lui Nicolae Ceauşescu. După numeroase
discuţii, după conflictul din 1973, Menachem Begin, prim-ministrul
Israelului, a făcut o vizită la Bucureşti, ocazie cu care şi-a
exprimat dorinţa de a se întâlni cu Sadat.

Se pare că Ceauşescu
nu a ezitat să îi transmită mesajul egipteanului, venit în vizită
în România în 28 octombrie 1977, pe care l-a convins să aibă o
întâlnire cu Begin. Evenimentul este descris de Sadat în volumul
memorialistic, menționând că l-a întrebat pe Ceaușescu ce părere
are despre Begin, iar acesta i-a răspuns că Begin dorește pacea.
Sadat a luat în serios cuvintele liderului român pentru că avea
încredere în judecata lui și pentru că întreținea relații bune
cu israelienii de mult timp.

„O întrebare care se pune în
contextul de față este legată de modul în care a influențat
relațiile cu palestinienii rolul României în vizita lui Sadat la
Ierusalim, ceea ce pe termen mediu a dus la încheierea Acordurilor
de la Camp David. Există posibilitatea ca Arafat să nu fi știut de
demersurile făcute de Ceaușescu pe lângă Sadat, mai ales că
modul de acțiune al acestuia nu era tocmai oficial. Desigur,
documentele ce se vor publica în viitor vor face mai multă lumină
în această privință. Totuși, chiar și în eventualitatea că
Arafat ar fi știut (și credem că știa), considerăm că nu ar fi
văzut demersul ca pe un pericol pentru că Ceaușescu insista
constant asupra necesității unui stat palestinian și a drepturilor
palestinienilor. De altfel, în anii ’70-’80,
numărul vizitelor lui Arafat în România a crescut considerabil,
ocazii cu care România avea prilejul să reafirme public poziția sa
față de Problema palestiniană“,
spune Cristina Nedelcu.

Orientul,
centrul politicii externe a României

În relațiile
cu OEP, România nu a urmat linia trasată de Moscova, practic țara
noastră recunoscând oficial OEP în 1972, iar în martie 1974 a
fost deschisă Reprezentanţa Permanentă a OEP de la Bucureşti,
înainte ca acțiuni similare să fie întreprinse de Moscova.

„Încurajarea deschiderii unui birou
OEP la București, deși nu fusese primită o solicitare în acest
sens din partea palestinienilor, nu a venit doar ca urmare a
interesului pentru încurajarea diplomației palestiniene, ci și în
contextul sprijinului pe care palestinienii îl primiseră cu ocazia
unei vizite desfășurate în Iugoslavia de către o delegație OEP.
Cu această ocazie, iugoslavii au oferit sprijin material pentru
refugiați, precum și sprijin financiar pentru crearea unui birou de
informații OEP la Belgrad. Ca urmare, aflată în fața
posibilității de a pierde teren de manifestare a principiilor sale
externe, politica românească a devenit mai flexibilă față de
palestinieni și a aprobat o serie de ajutoare. Chiar înainte de
aceste demersuri, România a decis să sprijine direct refugiații
palestinieni și a acționat astfel încă din 1969, de cele mai
multe ori prin intermediul Crucii Roșii, dar și prin intermediul
diverselor organizații din cadrul OEP“,
precizează Cristina Nedelcu.

Pentru a evita
posibilitatea de a se trezi în situația de a urma directivele
Moscovei, în 1970, România și-a reiterat refuzul de a se stabili o
comisie pentru politica externă în cadrul Tratatului de la
Varșovia. În paralel cu motivarea refuzului, România a ales să
întreprindă acțiuni concrete pentru a demonstra efectiv
inutilitatea unei astfel de organizații suprastatale de control.

Ca
urmare, încă din 1971, România susține public dreptul
palestinienilor la autodeterminare (informația a fost lansată la
radio în Cairo, dar și în presa din Beirut), în timp ce URSS era
încă în faza de tatonare a OEP.

Totuși, dincolo de acțiunile prin
care România încerca să rămână vizibilă în lumea diplomației
și de a nu pierde teren în relația cu spațiul arab și
palestinian, susținerea drepturilor legitime ale palestinienilor
(stat independent în teritoriile din iunie 1967) și necesitatea
rezolvării problemei palestiniene, ca prim
pas în rezolvarea situațiilor conflictuale din Orient, au
reprezentat centrul politicii românești în deceniile șapte și
opt ale secolului trecut.

Jocul
la două capete

Din 1975, colaborarea a fost atât de
strânsă încât a dus chiar la spionarea Israelului pentru cauza
palestiniană și la condamnarea Israelului în mai multe momente de
conflict armat.

„Ceaușescu a început să joace la
două capete, dezvoltând colaborarea cu Israelul pe mai multe
planuri, inclusiv militar, ba chiar și aprovizionând cu alimente
armata israeliană în timpul unor lupte din Orientul Mijlociu, dar,
în același timp, acționând că avocat al intereselor palestiniene
în fața israelienilor și a americanilor, încercând să
direcționeze procesul de pace în favoarea OEP, deși era conștient
că organizația urmărea înlocuirea Israelului cu un stat
palestinian. De altfel, pentru a-și arăta sprijinul pentru cauza
palestiniană, Ceaușescu nu s-a dus niciodată în Israel“,
adaugă Felicia Waldman.