După ce România a întors armele împotriva naziștilor, în 23 august 1944, și era condusă de Rege și de Guvernul Sănătescu, populația a crezut că armata sovietică vine să asigure libertatea, nicidecum să terorizeze și să prăduiască.

Cei
aproape 15 ani de ocupație sovietică au asigurat terenul propice
comunismului, populația fiind decimată și terorizată de noul
regim. Astfel, într-o Românie jefuită de toate valorile economice
și industriale, în care elita era în mare parte sub zodia
oportunismului, comunismul s-a putut dezvolta fără opreliști timp
de jumătate de secol.

Într-un
interviu pentru „Weekend
Adevărul“, Stelian Tănase vorbește despre felul în care a fost
România abandonată de aliați în brațele lui Stalin, iar
sovieticii au instaurat la București unul dintre cele mai brutale
regimuri de ocupație din centrul și estul Europei. Această
perioadă a fost surprinsă în cartea sa, „Zvonuri despre
sfârșitul lumii. București, 1944-1953“,
apărută la Editura Corint. 

„Weekend
Adevărul“: Între 1944 și 1958, România s-a aflat sub ocupația
directă a trupelor sovietice, una dintre cele mai negre perioade din
istoria noastră. Vorbind despre 1944, în ce măsură erau
conștienți aliații și liderii statelor din estul Europei de
adevăratele planuri ale lui Stalin?

Stelian
Tănase: Ne amintim că
premierul sovietic Molotov spunea că URSS-ul nu este interesat să
se amestece în schimbarea regimurilor politice din țările
est-europene și că aceste state își vor putea continua existența
ca și până atunci. Era o minciună grosolană, pentru că tot de
la Moscova avem informația că Stalin spusese clar că regimurile
politice vor fi stabilite pe baza criteriului până unde va ajunge
armata respectivă. Adică, dacă Armata Roșie ajunge până în
punctul T, până acolo vor fi regimuri de tip comunist. Iar unde
ajung armatele aliaților, adică armatele americane, britanice și
franceze, ele vor stabili regimurile respective. Ceea ce s-a dovedit
exact: până la Berlinul de Est, Praga, Budapesta, Belgrad, Sofia,
București, Varsovia. Asta a fost harta regimurilor comuniste, pentru
că Armata Roșie a ajuns până acolo.

Și
atunci de ce s-a mai obosit Molotov să facă o astfel de declarație?
Ce calcule ascundea?

De
fapt, mințea, pentru că el știa foarte bine care era poziția
Kremlinului, dar a dat așa o declarație de tip diplomatic pentru că
voia să amețească puțin vigilența aliaților, adică
anglo-americanilor, care dădeau mari ajutoare Uniunii Sovietice și
trebuiau să le acorde în continuare. Stalin era chiar obsedat ca
aceste ajutoare să continue chiar și după perioada războiului.
Lucrurile au mers așa până când a apărut Planul Marshall, până
când a început Războiul Rece, până când lucrurile s-au
clarificat. Inițial, aliații, inclusiv URSS, au avut un interes
comun, să-l învingă pe Hitler, dar până la urmă sovieticii au
profitat de situație și și-au pus în aplicare planurile.

Care
ar fi momentul marcant, momentul rupturii decisive între aliați,
adică între ruși și ceilalți aliați ai lor?

S-ar
putea interpreta în mai multe feluri, dar eu cred că momentul
decisiv a fost la Potsdam când Stalin află de la Truman că
americanii au făcut experiența reușită cu arma atomică. Atunci,
cred că pentru Stalin a fost clar că nu va avea o pâine de
împărțit cu aliații, cu americanii, că nu va continua această
frăție militară și în perioada de pace, cum i-a mai fost clar că
America va juca rolul marelui învingător al războiului, iar URSS
risca să devină o putere de mână a doua, cel puțin până când
își procura și el bomba atomică. Care s-a întâmplat în 1949,
la sfârșitul lunii august.

  „A fost o mare neînțelegere“

Când
s-au
înțeles în România și în celalalte state est-europene
adevăratele planuri ale rușilor? A existat și speranța că rușii
se vor retrage în scurt timp și că, așa cum le-a spus Molotov,
fiecare țară și-ar fi reluat propria cale?

Aici
a fost o mare neînțelegere. Nici la București, nici la Varșovia,
nici la Budapesta, adică în tot estul și centrul Europei,
intențiile sovieticilor nu au fost clare de la început. Pentru că
ei veneau ca eliberatori, dar de fapt erau forțe de ocupație. Rușii
aveau interesul să-și instaleze propriul regim, adică regimul
bolșevic, și în țările respective. La început s-a jucat așa o
comedie a bunăvoinței, erau comisiile aliate de control, era, cum
să zic eu, ideea asta că ei erau eliberatori și încercau și ei
să o cultive.
Până a fost clar
că au venit să jefuiască, au demontat industriile din România,
Germania, Polonia și le-au mutat în URSS, deci era un jaf la scară
largă. Plus că avem și comportamentul soldaților Armatei Roșii
în raport cu populația locală
– violuri, crime,
jafuri, lucrurile astea nu puteai să le ascunzi atunci când se
forma o opinie despre această situație. Așa că rușii și-au dat
repede în petic.

Alături
de ruși au venit în țară și diviziile Tudor Vladimirescu și
Horea, Cloșca și Crișan, care au făcut o mare parte din treaba
murdară și s-au ocupat inclusiv de contestatarii sovieticilor. Plus
personaje precum Ana Pauker, care au devenit celebre. Până unde
erau dispuși să meargă acești oameni pentru a sluji Moscova?

Au
fost diviziile Tudor Vladimirescu și Horea, Cloșca și Crişan,
folosite de ruși și în lupte. Prima a fost Tudor Vladimirescu. Și
imediat cele două divizii au fost, să zic așa, instrumentul
Armatei Roșii de a pune la respect populația. Dar cozi de topor
erau mai curând comuniștii susținuți de Moscova, care făceau
politică la București:
Ana Pauker, Walter Roman, Leonte Tismăneanu, Leonte Răutu. Ei au
fost principalele instrumente ale instalării regimului comunist. Pe
acești indivizi s-au grăbit sovieticii să îi pună în capul
ministerelor, al guvernului, al armatei.

Bucureștiul anului 1944, capitala supraviețuirii

Să
ne oprim puțin la Bucureștiul anului 1944, spre finalul războiului.
Cum arăta orașul, ce au găsit aici rușii?

În
primul rând, orașul scăpase oarecum bine până spre sfârșitul
războiului. Dar au fost două momente când Bucureștiul chiar a
simțit ce înseamnă război:
bombardamentul anglo-american
din 4 aprilie, care
a făcut prăpăd, au
fost aproape 3.000 de victime, și bombardamentul german din zilele
de 24, 25, 26 august, când aviația germană, ca o ripostă la
arestarea lui Antonescu și a guvernului său, și mai ales a
faptului că România schimbase tabăra, a bombardat Bucureștiul,
mai ales zona de centru – Ateneul, Palatul Regal, Teatrul Național.

Au
existat voci care au vorbit despre o anumită frustrare a rușilor,
care și-ar fi dorit să lupte cu românii și după 23 august, apoi
să intre triumfători, ca niște eliberatori în București. În ce
măsură sunteți de acord cu istoricii care susțin această
variantă?

Nu
cred că problema a fost chiar aici. Aș spune că, pentru că regele
l-a arestat pe Antonescu și că s-au schimbat guvernul și tabăra,
rușii nu au putut să vină aici să facă un masacru și să pună
imediat un guvern sovietic. Pe ei,
partea cu un guvern-marionetă îi interesa cel mai mult, pregătiseră
un guvern care era de la Moscova. Ei credeau că vor veni cu un
guvern Ana Pauker, cu exilații de la Moscova și că, eventual, vor
asezona puțin acest guvern cu 2-3 comuniști locali de la Doftana.
Lucrurile s-au întâmplat însă
altfel decât plănuiau rușii, pentru că regele l-a arestat pe
Antonescu și a pus Guvernul Sănătescu.

I-a
înfuriat mult acest lucru?

Trebuie
să vă spun că la 16 septembrie, când Ana Pauker
aterizează la Băneasa, trimisă de Gheorghi Dimitrov, șeful
Cominternului, i-a certat pe comuniștii veniți s-o întâmpine. Ea
a certat toată conducerea partidului că au dat lovitura și că
s-au aliat cu regele și că, din cauza asta, vor trebui să mai
aștepte o vreme până când puteau să preia puterea și să
numească un guvern pur comunist. Ceea ce ulterior s-a și întâmplat.
Deci problema rușilor era că, din cauza acestei situații, pentru
că erau și aliații în joc aici, iar România devenise țară
aliată, nu puteau să treacă direct să-și pună propriul guvern,
așa cum au făcut în Bulgaria. La Sofia, ei au pus imediat un
guvern comunist, i-au asasinat pe cei din vechiul guvern, i-au
condamnat, au umplut pușcăriile cu politicieni.
În România nu au
putut face chiar imediat asta. România era o monarhie, avea un rege
care tocmai instalase un guvern aliat.

Bucuria adusă de un armistițiu nesemnat

Cum
a privit populația
momentul
intrării Armatei Roșii în țară și în București?

A
fost un entuziasm general, pentru că lumea a înțeles că rușii ne
eliberează și că războiul s-a terminat. Trebuie să vă spun că
în seara de 23 august lumea s-a strâns
în Piața Palatului, iar oamenii și-au manifestat entuziasmul și
susținerea pentru rege, pentru noul guvern. Lumea a fost mulțumită,
totul a venit ca o ușurare, să spunem așa, că dictatura militară
a mareșalului Antonescu s-a terminat. Și lumea a înțeles că e
pace și că am încheiat armistițiu cu rușii.

Și
chiar așa era, semnaserăm
deja armistițiul, așa cum le-a spus regele oamenilor, sau asta s-a
petrecut mai târziu, așa cum au consemnat mulți istorici?

Nu
era niciun
armistițiu, nu se semnase nimic
cu rușii. Deși comunicatul regal spunea că s-a încheiat
armistițiul și că am schimbat tabăra, nu era tocmai exact. Da,
schimbaserăm
tabăra, asta era adevărat, însă armistițiul nu era încă
semnat. Și a mai trecut ceva timp până să fie semnat.

Din
ce motiv a ales regele să procedeze astfel?

Regelui
nu am putea să-i reproșăm asta, nu a făcut-o cu intenție. De
fapt, el a făcut această declarație, celebrul comunicat de la
radio de la ora 10:00, pentru că era textul pe care i l-au dat
partidele istorice, care au negociat acest comunicat. El era un rege
constituțional, trebuia să citească declarația care îi fusese
dată. Dar armistițiul nu era încheiat la 23 august. Au mai trecut
aproape trei săptămâni până când s-a semnat:
pe 12 septembrie, la Moscova, de o delegație condusă de Lucrețiu
Pătrășcanu și Barbu Știrbey.

Sferele de influență, aliniate la Teheran

S-a
spus că armistițiul a fost unul total nefavorabil, dar că România
nu mai avea de ales. Așa au stat lucrurile?

De
fapt, nu era niciun armistițiu, era un dictat! La
fel cum ni s-a dictat la Viena în ’40. Rușii au dat textul și
românii l-au semnat fără să poată să obiecteze la niciun
articol. Erau condiții împovărătoare, România era obligată să
plătească datorii uriașe, pagube de război imense, era ceva greu
de descris.

Totuși,
armistițiul a fost semnat și cu aliații vestici. Nici ei nu au
avut niciun fel de obiecții față de condițiile impuse în primul
rând de URSS sau au fost perfect de acord cu sovieticii?

Da,
putem spune că practic nici ceilalți aliați, mă refer la
occidentali, nu au făcut absolut nimic, nu au mișcat un deget să
ne ajute. Au
acceptat tot ce au scris sovieticii
în armistițiu. Nu trebuie să vă mai spun că, de fapt, exista
deja o înțelegere între aliați care își împărțiseră deja
zonele de influență și era clar că România era în partea
sovietică. S-a spus că s-au înțeles la Ialta, și mai apoi la
Potsdam, dar în realitate deja stabiliseră multe dintre aceste
lucruri. Această împărțire a fost tacit sau explicit încheiată
încă din 1943,
de la Teheran.

Dacă
aliații occidentali erau indiferenți la suferințele Estului, iar
regele și politicienii români nu știau exact ce avea să urmeze,
cât timp a durat păcăleala, cât timp au jucat rușii teatru ca să
inducă în eroare autoritățile române și opinia publică?

Ei
nici măcar nu își puneau problema să păcălească. Ei erau o
armată de ocupație, aveau divizii de tancuri. Vă
amintiți o replică adresată Papei
de ruși: „Câte divizii are Papa?“.
Le-a arătat apoi Papa
câte divizii are în 1989, când a dat jos toate regimurile
comuniste deodată, iar în 1991 s-a prăbușit și URSS-ul. Totul
fără ca Papa să aibă vreo divizie. Rușii nu înțelegeau foarte
exact
situația,
considerau că totul este dat de diviziile de tancuri. Problema este
că s-au dus acasă după război și abia atunci au realizat că
trebuiau să-și plătească și populația, să facă pâine, să
facă apartamente, să facă școli, și s-a dovedit că nu erau în
stare. Nu contează numai să ai muniție și tancuri.