Istoricul Adrian Cioroianu explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, de ce data de 10 mai e una esențială pentru istoria României și se leagă de cele mai bune momente din existența ei. Totul a fost posibil și datorită unui prinț străin venit să schimbe o țară balcanică într-o putere regională.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Istoria
înseamnă nu doar cifre și date seci, ci și povestea din spatele
tuturor, dar și cea mai bună modalitate de a explica prezentul.
Dintre toate aceste date, 10 mai e una „magică” pentru istoria
României, mai ales că de trei ori sub semne diferite am ales să ne
scriem singuri viitorul. Într-un interviu pentru Weekend Adevărul”,
istoricul Adrian Cioroianu merge dincolo de cifrele seci ale anilor
1866, 1877 sau 1881 și explică de ce 10 Mai reprezintă momentul de
grație în care România a încetat să mai fie o simplă „problemă
orientală” pe masa marilor puteri și am devenit un subiect al
propriei noastre istorii.

Adevărul: În 1866, cu doar câteva zile înainte de 10 mai,
Principatele Române erau încă un mic stat aflat sub suzeranitate
otomană și afectat din plin de criza abdicării lui Cuza. Ce
însemna, de fapt, în acel moment ceea ce avea să devină ulterior
România și care au fost marile provocări ale momentului?

Adrian
Cioroianu: Ideea
de la care trebuie să plecăm e că unirea lui Alexandru Ioan Cuza
trebuia păstrată. Adică nu era nicio garanție în momentul în
care s-a forțat abdicarea lui Cuza, care se certase cu Parlamentul
și stricase relațiile cu elita politică. Din păcate, la noi, în
paranteză fie spus, se vede treaba că mereu am avut probleme în
această relație între conducător și Parlament. Și din păcate a
fost și cazul lui Cuza, deci s-a forțat abdicarea lui, plecarea lui
din țară, dar trebuia găsit imediat un principe capabil să
garanteze persistența unirii principatelor.

Povestea prințului străin care și-a riscat viața pentru România

Și
care au fost soluțiile puse pe tapet în acel moment?

Prima
propunere a fost Filip de Flandra, care era un tânăr prinț de
familie foarte bună, de familie domnitoare din Europa. Dar acest
Filip de Flandra, după ce inițial a acceptat, ulterior a refuzat,
după ce familia lui i-a spus că poate n-ar fi o idee bună ca să
accepte această conducere a Principatelor Unite, dar care nu erau
independente atunci, erau sub controlul Porții Otomane. Și el ar fi
devenit, în calitate de domn al Principatelor, ar fi devenit supusul
sultanului. Familia lui a considerat că nu e potrivit pentru
blazonul familiei, așa că Filip de Flandra a renunțat.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Și
s-a recurs la altă variantă, acest tânăr pe numele lui Carol, din
familia de Hohenzollern, prinț german, dar dintr-o ramură mai
modestă a familiei. Când spun mai modestă mă refer la faptul că
nu era o ramură care să aibă vreo pretenție la un tron european,
astfel încât Carol a acceptat domnia în Principatele Dunărene,
cum erau numite, Principatele Unite. Și a fost încurajat și de
diplomație. Încă nu vorbim de Germania. La 1866 Germania
propriu-zis nu exista, dar exista Prusia, bineînțeles, și alte
zone ale Germaniei de astăzi. Încă nu era unită Germania în
1866, dar cunoștințele sale din Germania, dar și diplomați din
Europa l-au încurajat pe Carol I să accepte. Chiar unii i-au spus
că poate deveni domnul independenței românilor, pentru că toată
Europa știa că Imperiul Otoman era în retragere, era în scăderea
puterii sale.

Totuși, până și aparent simpla sosire a lui Carol în țară a
însemnat o adevărată aventură. Ce s-a întâmplat atunci?

Ion
Brătianu și cu alți lideri politici români au mediat această
relație cu Carol, iar decizia a fost ca el să călătorească spre
România pe Dunăre, cu un vas. Pe același vas se aflau și câțiva
dintre acești conjurați, să spunem, lideri politici români. Dar
ce se întâmplă? În acel moment era un război între Prusia și
Austria. Asta face ca Carol a circulat, cum se spune, sub altă
identitate, ca să nu fie depistat de austrieci. El fiind supus
german, bineînțeles, și-a asumat un risc real. În fine, a reușit
a venit până în zona Baziașului, a Porților de Fier de astăzi.
Trebuie să spunem că Dunărea arăta altfel. Era în zona în care
acum, între Turnu Severin și Orșova, la intrarea în țară,
atunci Dunărea era plină de curenți, de stânci și nu era
bazinul, nu era Porțile de Fier de astăzi, bineînțeles. Dunărea
era mult mai jos și mult mai accidentată. Se naviga foarte greu.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Și
a venit ulterior… a fost și o simbolistică anume că a coborât
în țară cam în același loc în care cu 1.800 de ani înainte
venise Traian, adică în zona asta a Porților de Fier acolo unde
Dunărea face un cot și a plecat spre București. A plecat spre
București și întâmplarea face că s-a nimerit la început de mai
și așa ziua de 10 mai, în care a intrat în București, a rămas
ca ziua monarhiei, zi națională până în 1948.

Ce însemna România în 1866

Odată
ajuns la București, ce a găsit la fața locului, care au fost
marile provocări și ce opoziție a întâmpinat în țară și din
partea marilor puteri?

Nu
a avut o opoziție propriu-zisă. Oamenii politici își dădeau
seama că singura șansă de a menține unirea era un principe străin
și atunci de ce erau preferați principii germani? Pentru că
Germania nu era o forță în Europa. Da. Și Franța, Marea
Britanie, chiar și Rusia nu se temeau de Germania. Germania, repet,
nu era unită în acel moment. Și prinții germani mai ales de
ramuri cum a fost a noastră, o ramură absolut onorabilă, dar care
nu avea niște bogății foarte mari sau să zicem o ramură
periferică, mai modestă. Repet, nobilă, bineînțeles. Erau
cunoscuți principii germani și ca foarte eficienți și foarte
muncitori și foarte serioși, așa încât la nivel european Carol I
a fost acceptat. În țară au fost anumite mici probleme. Bunăoară
în zona Olteniei, pe Dunăre, regimente de grăniceri s-au revoltat.
Atunci a fost un fel de răscoală a țăranilor. Țăranii erau
grăniceri. Grănicerii nu erau ca astăzi niște soldați ai
armatei. Grănicerii erau familii de țărani. Ei bine, în rândul
acestor grăniceri și multe familii de țărani din sudul țării a
apărut temerea că dacă vine un prinț străin li se va lua
pământul pe care îl dăduse Cuza. Evident că era o informație
falsă, dar oamenii se tem, știți cum e. Poate erau și manipulări.
Cert e că au fost răscoale.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Care
au fost soluțiile momentului pentru a calma situația?

Până
la urmă oamenii au fost calmați, Carol a spus că nu are de gând
să anuleze niciuna dintre reformele lui Cuza. Și el n-a anulat
nicio reformă a lui Cuza. De fapt, Cuza nu le terminase. Cuza doar
le lansase. Și a început cu mare seriozitate pe fondul unei
instabilități guvernamentale foarte mari.

Marile provocări

Anul
1866 ne-a adus nu doar un principe, ci și prima Constituție cu
adevărat modernă, precum și o mulțime de alte provocări. Cum
le-am făcut față?

Noi
nu știam la acel moment să facem politică propriu-zis. Și asta a
făcut ca inclusiv la sugestia lui s-a adoptat acea Constituție
belgiană, Constituția Belgiei, care era atunci foarte avansată.
Plus că Belgia era un soi de Românie, un fel de Principatele Unite
din Vest. Belgia, cum se știe, și ea e făcută… sunt două
provincii mari: una valonă, una flamandă. La intersecția mai
multor puteri. Și Belgia, din acest punct de vedere, mereu a avut o
Constituție foarte liberală.

Iar
România, Principatele Unite – încă nu era România atunci – au
adoptat acea Constituție belgiană. Și Carol a respectat-o ca
domnitor. A impus-o chiar. El a fost unul dintre cei care au spus că
din moment ce românii nu prea știu să facă politică, două
partide ajung. Și pentru că atunci fiecare familie mai răsărită
de la Iași sau de la București avea propria ei partidă. Partidele
erau niște grupuri de interese atunci, așa că principele Carol a
spus că n-avem nevoie mai mult de două partide. Și astea au fost
primele noastre partide. Unii erau o grupare a liberalilor, cealaltă
era o grupare a conservatorilor. Ulterior au fost organizate ca
partide moderne.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

În
ce măsură erau cu adevărat liberali, respectiv conservatori, la
acel moment?

Inițial
vă dați seama că neavând niciun fel de structură politică, au
fost numai crize de guvern în primii ani. Nu aș spune că erau
definite aceste curente, era mai degrabă un haos la noi, nu exista
nicio maturitate politică. Și foarte repede, peste patru ani, a
izbucnit războiul dintre Franța și Prusia, iar surpriza europeană
a fost că Prusia a câștigat acel război. Franța împăratului
Napoleon al III-lea a fost înfrântă. Românii, în bună parte, mă
refer la elită, au ținut cu Franța, pentru că elita noastră era
francofilă. Și să știți că au fost și voci care spuneau că
poate e timpul ca domnitorul Carol I să-și facă bagajele să
plece. Dar din noroc pentru noi, Prusia a câștigat acel război. Și
republicanii noștri – că aveam și noi garnitura noastră de
republicani atunci care nu erau foarte încântați de Carol I sperau că va pleca. După câțiva ani de zile nici nu avusese ce să arate Carol I,
numai crize guvernamentale fuseseră. Și din fericire Prusia a
câștigat acel război, Carol I a rămas pe tron și a devenit
domnitorul independenței noastre.

Singura dată când o înfrângere a Franței a fost benefică Românei

Ce
efecte a avut pentru România victoria Prusiei, știind că România
a fost protejată a Franței, iar Parisul a fost mereu avocatul și
susținătorul nostru?

E
foarte adevărat. Și chiar și în unirea noastră, Franța și mai
ales Napoleon al III-lea au jucat un rol foarte important în istoria
României moderne. Protecția Franței a fost una reală și
benefică. Ei, dar în acel moment faptul că Franța a fost înfrântă
într-un fel l-a salvat pe Carol I, că a salvat continuitatea
noastră monarhică. Nu știm ce s-ar fi întâmplat, sigur, putem
presupune, dar e istorie contrafactuală ce s-ar fi întâmplat dacă
Franța ar fi câștigat acel război. Probabil că la București
asta l-ar fi determinat pe Carol I să plece. Așa, noi când vorbim
de republicanii de la Ploiești, vorbim în ironie după teatrul lui
Caragiale. Republicanii de la Ploiești, râdem de ei. Dar dacă
Franța ar fi câștigat, nu știm ce s-ar fi întâmplat. Pentru că
oamenii noștri politici, elita educată, erau francofili. Și unii
dintre ei, apropo de generația 1848, mulți dintre ei erau și
republicani. Și-ar fi dorit un regim republican după Alexandru Ioan
Cuza. Dar în fine, era o contradicție, pentru că ne trebuia un
prinț străin ca să garanteze unirea, dar noi aveam oameni care
și-ar fi dorit un regim republican în același timp. Dar nu mai
contează. Contează că Franța a pierdut acel război și culmea a
fost pentru noi, probabil singura dată în istorie când Franța a
fost învinsă, iar asta ne-a ajutat prin simplul fapt că acest
Carol I a rămas pe tron. Tot atunci a luat naștere Germania, care
atunci pentru noi nu era o amenințare, dimpotrivă. Aveam un
domnitor german.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Relațiile României cu patria lui Carol I

Cum
s-a raportat la noi noul stat german, care au fost relațiile
bilaterale?

Bismarck
a fost foarte prudent în politica externă. Bismarck l-a încurajat
mult pe Carol I al României. L-a încurajat și l-a încurajat chiar
să lupte pentru unire. E adevărat că Bismarck din punctul ăsta de
vedere, în politica externă era foarte prudent și chiar avea o
vorbă, că nu trebuie să moară un husar german pentru bucăți de
teren de prin Balcani. Din punctul ăsta de vedere el era mulțumit
cu faptul că crease Germania, Germania unită, dar îndemna la
prudență. Bismarck a fost foarte prudent în politica externă.
După el au început pretențiile Germaniei, după generația lui
Bismarck. Bismarck a fost foarte reținut și s-a raportat la Carol I
ca la un soi de, să zicem așa, protejat. Sigur, era un domn german
în estul Europei și era bine văzut de Bismarck.

Fiindcă
aminteam de Constituția din 1866, a fost cumva aceasta un motor care
l-a forțat pe Carol să devină mai român decât se așteptau poate
unii?

Da,
într-adevăr, cred că prima datorie pe care Carol și-a asumat-o a
fost aceea de păzitor al Constituției, de gardian al Constituției.
Practic, cam până la moartea lui, până la Primul Război Mondial,
Carol I era foarte rezervat în privința Parlamentului din România,
în privința presei din România. El și-a luat, bunăoară, și-a
păstrat, potrivit Constituției, politica externă depindea de el.
Mai ales după ce am ajuns independenți după 1877, dar și înainte
de 1877 politica externă ținea de domn. El considera că
Parlamentul n-are niciun fel de experiență în politica externă,
partidele sunt de abia la început. Despre presa din România n-avea
o părere prea bună. Ăsta e motivul pentru care practic noi am avut
un tratat de alianță cu Germania după 1883, și Germania și
Austro-Ungaria, Puterile Centrale. Noi am avut tratat de alianță cu
ele începând din 1883, dar presa nu știa. Nici toți oamenii
politici nu știau. O mână de oameni știau că noi, de teama
Rusiei… Carol I se temea de Rusia. Era o situație deja complicată în Europa.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

A adus ordinea germană în haosul balcanic al Bucureștiului

Practic
ce l-a determinat să aleagă această alianță, dincolo de sângele
german, mai ales că știa că românii, cei mai mulți, erau
favorabili Franței?

Aș
spune că pentru protecție a avut ideea asta de a se alia cu
Germania, cu Puterile Centrale. Și asta face ca practic, în
momentul în care a izbucnit Primul Război Mondial, erau oameni
politici sau parlamentari sau chiar miniștri care nu știau că noi
avem tratat cu Puterile Centrale. Deci Carol I a fost foarte dur așa
cu presa. N-avea încredere în ele și. mă rog, spuneau că nu e
treaba, că sunt prea imature ca să discute Parlamentul sau presa
politica externă a țării. Și el răspundea de politica externă.
Evident, erau câțiva oameni, cum ar fi Ion Brătianu, ulterior fiul
acestuia, Ionel Brătianu, ăștia erau mai de încredere pentru
primul nostru rege. Dar în rest pe mulți îi privea cu mare
reținere.

Cum
spuneați, Carol venea dintr-o cultură cumva a ordinii, cultura
germanică, prusacă, și a ajuns într-o societate balcanică, poate
mai balcanică pe atunci decât azi. Care au fost compromisurile pe
care a trebuit să le facă și cine au fost cei mai înverșunați
opozanți?

Cei
mai înverșunați au fost, spre sfârșitul secolului XIX,
socialiștii noștri. Dar când spun socialiști, nu ne gândim că
erau precum socialiștii europeni de azi. Era un fel de amestec între
idei socialiste ale lui Constantin Dobrogeanu-Gherea și idealul de
la 1848 republican. Erau bunăoară ziare în București care în
ziua de 10 mai spuneau că e un doliu pentru România. Spuneau că nu
e o sărbătoare, ci dimpotrivă e o rușine că suntem conduși de
un rege neamț. Era presa asta de stânga. Nici ei nu știau dacă
erau socialiști pe adevăr, e greu de spus, n-aveau nimic în comun
cu socialiștii europeni. Dar era curentul nostru republican care,
repet, în ziua de 10 mai spunea că e o dramă națională 10 mai și
nu trebuie să ne bucurăm. Regele mergea cu caleașca de la palat pe
dealul Mitropoliei și în drum vedea chioșcurile de ziare cu chenar
negru. Unele ziare cu chenar negru.

Softul românesc care detectează teroriștii înainte să atace. Cum a ajuns o firmă de AI din Cluj partener al Pentagonului

Cât de democrată era România în vremea lui Carol I

Putem
spune că exista o democrație, fie ea și incipientă, în comparație cu alte state din
zona noastră?

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Da,
pentru că asta vorbește mult și despre libertatea din societate,
care era garantată de Constituție. Evident că nu era regimul din
Rusia, nu era o autocrație de pe atunci. La noi puteai să fii
republican și să protestezi, să spui că nu ne trebuie regele. Dar
asta se petrecea în Regatul României. Cred că principele Carol a
avut un mare rol în maturizarea noastră politică și în
acceptarea diferenței de idei. Deci din punctul ăsta de vedere el a
fost foarte dur. Era dur și cu familia lui, apropo. Dar în egală
măsură a fost benefic pentru o țară în care dezordinea era la
ordinea zilei. Totuși un principe din ăsta, ulterior rege, ceva mai
calculat, mai precis, mai sobru, ne-a prins foarte bine și domnia
lui lungă a fost benefică.

Dar
cel mai mare compromis pe care probabil l-a făcut a fost acela de a
accepta în 1914 sfatul Consiliului de Coroană. Ionel Brătianu și
alții în Consiliul de Coroană, când a început războiul în vara
lui 1914, l-au sfătuit să renunțe la alianța cu Germania și
Austro-Ungaria și să treacă de partea Franței și Angliei. Atunci
s-a organizat Consiliul de Coroană la Sinaia, iar Carol, regele
Carol I, că deja era rege, ar fi vrut să intrăm de partea
Germaniei. Evident, de ce voia el de partea Germaniei? Sigur că pe
de o parte era german, dar pe de altă parte el se temea de Rusia. Se
temea de Rusia. Era foarte mândru că Dobrogea a intrat în
cuprinsul țării în domnia lui, în 1878, după Războiul de
Independență. Dobrogea a devenit pământ românesc. Dar el,
înainte de Primul Război Mondial, să știți că spunea: „Dacă
rușii vor câștiga războiul, noi vom pierde Dobrogea”. Pentru că
rușii se știa și atunci, rușii visau să elibereze
Constantinopolul, actualul Istanbul. Ăsta a fost planul, era planul
de 200 de ani al țarilor ruși, să elibereze Constantinopolul, să
readucă crucea la Constantinopol. Ori pe unde ar fi putut ajunge? Și
o să vedem că drumul cel mai scurt dintre Rusia de atunci, Imperiul
Țarist care era vecin cu noi, și strâmtorile din Bosfor și
Dardanele – că rușii voiau să controleze strâmtorile din Turcia
de azi – drumul cel mai scurt trecea prin Dobrogea. Și regele
Carol I se temea că o Rusie victorioasă ne-ar ocupa Dobrogea. Și
ăsta e motivul pentru care el în 1914 ar fi vrut să intrăm în
război alături de Germania și, mă rog, de Austro-Ungaria
împotriva Rusiei. Elita noastră politică, cum știm, era
francofonă și ăsta e motivul pentru care am rămas în
neutralitate. Regele, tocmai din respect pentru Constituție, deși
el putea să ia teoretic orice decizie, dar a respectat și ce a spus
Consiliul de Coroană. Consiliul de Coroană nu era organ legislativ,
nu era nimeni obligat să facă ce spune Consiliul de Coroană. Dar
Carol I a ascultat Consiliul de Coroană și putem spune că era mult
mai supărat din motivul ăsta. A așteptat în toamna anului 1914,
dar se știe că era supărat, el era convins că e o greșeală că
noi ne-am aliat cu Rusia.

Meritele lui Carol I

Apropo
de Rusia, anterior momentului 1914, în 1877, România a luptat
alături de armata rusă în războiul care avea să fie de
independență, iar ulterior, tot pe 10 mai, am devenit țară
indepedentă, iar pe 1881, tot la aceeași dată, a fost proclamat
Regatul României. Care a fost atunci mersul evenimentelor și care
au fost aici meritele regelui Carol I?

Războiul
de Independență are legătură tot cu acest control al politicii
externe de către rege. A fost o ocazie pentru noi, evident. Era încă
unul dintre multiplele conflicte dintre Rusia și Turcia, ori de
regulă noi aveam de suferit, indiferent cine câștiga noi aveam de
suferit. Fie dacă câștigau turcii… acum, cu un domn nou, cu un
domn german, aș spune că și rușii s-au comportat ceva mai bine
decât se comportaseră în anii 1820 la alte conflicte cu Imperiul
Otoman. Când armatele rusești veneau la noi, ocupau, nu plecau.
Faptul că era un principe german la București i-a făcut ca totuși
să fie mai atenți.

Și
atunci a contat foarte mult că după declararea independenței
propriu-zise, care într-adevăr s-a discutat în Parlament pe 9 mai,
dar data la care a fost semnată a fost 10 mai, indiscutabil era ziua
noastră națională și este evident că decizia de independență a
fost data de 10 mai. Deci din punctul ăsta de vedere nu există
nicio îndoială că rolul lui Carol a fost esențial, că a reușit
să mobilizeze armata.

Cât
de pregătită era România pentru acest război, ce armată aveam în
acel moment?

Eram
cât de cât pregătiți, dar armata totuși nu era una
profesionistă. Era o armată de țărani, de tineri din orașe, din
diverse medii. Dar armata română a lăsat o impresie foarte bună
în Războiul de Independență și luptând alături de ruși în
acel context, am avut o victorie importantă.

Și
s-a ajuns la declararea independenței, victoria pe câmpul de luptă
unde, repet, armata română a luptat admirabil. Adică a fost o
surpriză și pentru presa din Marea Britanie, presa din Franța.
Comportamentul armatei române a fost o surpriză pentru că aproape
că nu știa nimeni că România are propria armată. Important este
că s-a dovedit că armata română s-a comportat foarte bine și am
fost de real ajutor pentru Rusia. Chiar i-am ajutat pe ruși la modul
cel mai concret cu putință să-i învingă pe turci.

Am ieșit pe plus cu Dobrogea

Așa
am putut să ne declarăm independența, dar am primit și Dobrogea,
chiar dacă rușii ne-au luat o parte a Basarabiei. Trăgând o
linie, raportul dintre această pierdere și câștigurile obținute
ne-au adus pe plus?

Așa
este, dar cu mențiunea că problema e că iarăși Rusia n-a vrut să
ne lase sudul Basarabiei, iar așa s-a ajuns ca prin Tratatul de la
Berlin, în iulie 1878, să ni se dea Dobrogea.

Să
spunem și că Dobrogea era pe atunci o provincie a Imperiului
Otoman, iar românii nu erau nici pe departe majoritari în Dobrogea.
În Dobrogea erau și români, și turci, tătari, bulgari. Era o
compoziție foarte eterogenă, nu exista o majoritate românească în
Dobrogea. Dimpotrivă, colonizările s-au făcut ulterior, cum se
știe. După 1878 a fost o autentică colonizare românească în
Dobrogea.

Și
ce s-a întâmplat din acel moment cu Dobrogea?

Au
plecat și mulți bulgari, au plecat turci, mai ales, alții au
rămas. Dar au fost colonizați români din diverse zone ale țării
în timpul lui Mihail Kogălniceanu. Mihail Kogălniceanu a condus în
parte această colonizare românească a Dobrogei. Pe de altă parte,
pentru că m-ați întrebat dacă am ieșit pe plus, pentru România
a fost un avantaj, putem spune. Adică și pe atunci Dobrogea era o
provincie mai bogată ca Basarabia. Fără îndoială, fără
îndoială, sigur. Doar că atunci nimeni nu bănuia ce va fi.

În
primul rând că nu exista concepția asta despre puterea navală. Nu
exista. Pentru noi era importantă Dunărea, nu Marea Neagră. Iar
Dobrogea era extrem de săracă, în acel moment. Dobrogea era una
dintre cele mai sărace provincii turcești. Ăsta e nivelul la care
românii au luat-o. Era o parte foarte săracă a Imperiului Otoman.
Inclusiv Constanța sau Chiustangie, care era un sat mai mare.
Constanța era un sat puțin mai mare, cu două străzi principale, dar s-a dezvoltat mult sub România.

Cum
a schimbat noul statut al României percepția marilor puteri asupra
noului regat independent? A fost acela momentul în care dacă
anterior eram priviți cumva ca o problemă orientală, din acel
moiment am devenit mai mult sau mai puțin un partener regional în
sud-estul Europei?

Exact,
acesta este momentul în care devenim partener. Adică după
câștigarea independenței, dintr-odată, devenim partener
potențial. Înainte fusesem o problemă în Europa. România era, mă
rog, Principatele Unite erau parte din eterna problemă orientală.
Problema orientală cuprindea ce facem cu sârbii, ce facem cu
bulgarii, ce facem cu românii. Problema orientală exista pentru că
europenii simțeau că Imperiul Otoman dă înapoi, era în regres ca
putere. Toți europenii, în speță francezii, austriecii, se temeau
de înaintarea Rusiei. Și ăsta e motivul pentru care europenii
făceau un soi de balans, adică n-ar fi vrut nici o prăbușire
bruscă a Turciei, a Imperiului Otoman, că locul ar fi fost ocupat
de Rusia. Ori, asta e valabil până la câștigarea independenței.
După independență, România devine subiect de politică externă.
Nu mai eram obiect. Înainte eram obiect. După 1877, devenim subiect
de politică externă, și pentru că suntem un stat independent. În
1881, devenim Regat. Se împlineau și, gândiți-vă că, în 1881
erau 15 ani de la venirea regelui în țară. Deci, totuși, era o
realizare. Și, din acel moment, devenim parteneri pentru unii.

Comparativ
cu vecinii noștri de atunci, sigur fără a lua în calcul Imperiul
Austro-Ungar, care era percepția altora față de România?

În
această zonă, în regiunea în care eram noi localizați, România
era o forță în comparație cu Bulgaria, care era mai mică, mai
rămasă în urmă. Statele sudiste sunt sute de ani sub directă
dominație otomană, ceea ce nu a fost cazul la noi. Noi măcar am
avut domnii noștri. Sigur că mulți dintre ei își cumpărau
favorurile tot la Istanbul, dar, mă rog, măcar aveam domnii noștri.
Pe când Bulgaria sau Serbia erau parte din Imperiul Otoman.

De la „problemă orientală” la putere regională

E
mult spus că am devenit o putere regională sub Carol I?

Nu,
n-aș spune că ar fi o exagerea. Sigur, nu eram la nivelul Franței,
Austro-Ungariei, Rusiei, dar începeam să contăm măcar la nivel
regional. Și asta face ca noi să fim, după 1878, o putere
regională, o mică putere regională. Și, după 1881, intrăm în
acest joc al alianțelor. Cum v-am spus, din 1883 eram aliați cu
Germania, împotriva Rusiei. Dar, bine, alianța era defensivă. Și
Italia era parte din aceeași alianță, fiindcă Italia se temea de
Franța. Noi ne temeam de Rusia. Dar alianța era una defensivă.
Astfel încât, în Primul Război Mondial, Austro-Ungaria a atacat
Serbia și atunci a picat sistemul defensiv. Și atunci nici noi,
nici italienii, n-am mai fost obligați să intrăm de partea
Germaniei în război, pentru că Austro-Ungaria atacase prima.
Atacase Serbia. Și, cum am spus, devenim și noi subiect de politică
externă, nu mai suntem obiect.

„Tactica Dușmanului”. De ce politicienii ne vor radicalizați și obosiți înaintea moțiunii. Analiza unui expert în strategii de comunicare

Dacă
în plan extern imaginea României s-a schimbat mult în bine în
acei ani, exact ce s-a schimbat concret în viața românului de rând
după obținerea independenței și după 1881?

Aici
e un fenomen foarte interesant. În lumea urbană, progresul a fost
foarte mare. Adică schimbarea României se produce la nivelul
orașului, la nivelul târgurilor mai mici. România devine
cosmopolită într-un fel. Adică orașele astea din Dobrogea,
orașele de la Dunăre, gen Galați, Brăila, chiar la mare,
Constanța ca atare, care începe o dezvoltare la sfârșitul
secolului XIX, inclusiv cu marele nostru arhitect, cel care a
construit podul de la Cernavodă, Anghel Saligny. De exemplu,
Constanța intră într-un proces mare de dezvoltare la sfârșitul
secolului XIX. La fel, orașele astea, Brăila, Galați, erau foarte
cosmopolite. În Moldova aveam comunitățile de evrei. Și armeni,
de asemenea, în multe zone din țară, comerțul era la evrei și la
armeni. Aveam și greci, erau în sudul țării, erau în arendă.
România era o țară cosmopolită, dar la nivelul orașelor. În
lumea satului, din păcate, am avut răscoale. Fiind la sfârșitul
secolului XIX, am avut mici răscoale, dar mai ales răscoala din
1907, care ne arată că dezvoltarea societății rurale rămăsese
mult în urmă. Adică să ne gândim cum citim noi astăzi piesele
lui Caragiale, care ne arată lumea urbană cu plusurile și
minusurile ei, dar în același timp la sate era înapoiere din toate
punctele de vedere, și mai ales tehnologic. Țăranii încă munceau
cu greu și asta a dus la răscoale, în jur de 1890, apoi la 1907,
am avut răscoale serioase în mediul rural. Nu mai vorbim de știința
de carte până la Primul Război Mondial. Probabil că aproximativ 3
sau 4 români din 10 știau să citească, ceea ce e foarte, foarte
dramatic.

Moștenirea monarhiei pentru România

Cum
arăta România sfârșitului de secol XIX – începutului de secol
XX în plan economic și cultural? Am avut un progres constant?

Fără
îndoială, sigur că da. Cu siguranță. România a intrat într-o
dezvoltare accelerată după 1866. Sau, într-un fel, să o luăm de
la Alexandru Ioan Cuza. Pentru că Alexandru Ioan Cuza totuși pune
bazele acestor reforme. Carol I le continuă și dezvoltarea a fost
spectaculoasă. Dar, repet, preponderent în lumea orașului, care
devine mai activă, mai dinamică, apar averi, apar construcții
impresionante. La sfârșit de secol XIX apar palate de stil european
în orașele noastre. Se dezvoltă învățământul, e generația
lui Spiru Haret. Și se dezvoltă armata, se dezvoltă Banca
Națională. Dar, mereu e un handicap în lumea asta a satului, care
era încă preponderent sărac, populația mai puțin educată, munca
foarte grea. Și accesul la sănătate sau la cultură în lumea
satului era destul de problematic.

După
cei trei „magici” 10, datele care au schimbat și au influențat
decisiv istoria României, au urmat anii negri ai comunismului. Dar
întorcându-ne la moștenirea monarhiei, dacă ar fi să extrageți
un singur moment de grație din România principilor și a regilor,
la care v-ați opri?

Toate
sunt importante, dar mie mi se pare totuși că momentul de maximă
grație, de vârf de formă al monarhiei a fost totuși încoronarea
regilor noștri la Alba Iulia după Primul Război Mondial. A fost
perioada în care într-un fel părea că nimic rău nu se mai poate
întâmpla. Monarhia era stabilă. Ferdinand și Maria aveau copii.
Prințul moștenitor, cu bunele și relele lui, era Carol. Făcuse el
mici aventuri în timpul războiului cu căsătoria lui la Odessa,
dar în fine nu exista presă de scandal atunci și fără îndoială
că la momentul încoronării de la Alba Iulia românii nici nu știau
ce făcuse prințul moștenitor Carol, ce aventuri avusese în 1918.
Dar în momentul acela monarhia din România era, putem spune, cea
mai puternică din Balcani. Adică atunci când un prinț al Greciei
sau al Serbiei se căsătorea cu o româncă sau cum a fost cazul cu
Principesa Greciei pe care a luat-o Carol al II-lea, în avantaj erau
sârbii și grecii că se înrudeau cu familia monarhică din
România, care era mai tare decât monarhiile din Grecia sau din
Iugoslavia.

Ne-am putea întoarce cândva la monarhie

Dacă
ar fi să ne raportăm azi la prezent, ce rol mai poate juca Casa
Regală în România? Ar fi trebuit să ne întoarcem la monarhie
când am avut ocazia?

E
foarte greu de spus acum… Eu regret că nu s-a discutat la noi ceva
mai serios după ’89. Îmi dau seama că poate era greu de imaginat,
fiindcă la noi cei care au luat puterea în 1990 au fost totuși o
aripă reformată a Partidului Comunist. Și cred că și legăturile
lor cu Uniunea Sovietică erau foarte clare atunci. Acum ni se pare
mai greu de acceptat, dar generația asta a lui Ion Iliescu a venit
pe mână cu ce se întâmpla în Uniunea Sovietică. Și ăsta e
motivul pentru care noi nu ne-am întors la monarhie. Probabil normal
ar fi fost să ne întoarcem la monarhie, dar societatea nu mai era
pregătită după 40 de ani. Dar cred că asta a fost o pierdere,
pentru că eu văd și în Europa, monarhiile sunt totuși mult mai
stabile decât republicile.

Vedem
că în alte țări persistă monarhii extrem de stabile, fie că
vorbim de Regatul Unit, de statele din nordul Europei, Suedia,
Norvegia și Danemarca, dar și mai la sud, în Spania. Ce au aceste
state și ce lipsește Europei de Est în percepția ideii de
„monarhie constituțională” ca garant al democrației?

Foarte
complicat de spus… Să spunem că au alte societăți, poate
gândesc altfel. Apoi, nimic nu este definitiv nici în România,
probabil. Poate că este doar o paranteză asta în care acționăm
acum. Poate că o altă generație își va pune problema, că o va
face serios. S-ar putea ca o altă generație să-și pună problema
în alți termeni. Adică eu nu cred că la noi e partida asta dintre
monarhie și republică, eu nu cred că este jucată odată pentru
totdeauna. Dacă într-un moment sau altul, nici nu contează atât
de mult când, românii își vor pune serios această problemă,
poate că vor dori să se întoarcă la monarhie. Poate că vor vedea
o rezolvare în ea. Și poate chiar va reprezenta o rezolvare pentru
România.

Japonia se întoarce la petrolul rusesc, deși tehnic e încă în război cu Rusia, iar UE se simte trădată. Intrăm într-o lume tranzacțională, în care prieteniile și alianțele contează tot mai puțin, iar noile cuvinte de ordine devin supraviețuirea și pragmatismul, susține politologul Alexandru Balaș.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Lumea
așa cum o știam, în care dreptul internațional primează, apune
încetișor și lasă locul uneia mult mai tranzacționale, ce aduce
sfârșitul „prieteniilor” și arată limitele vechilor alianțe.
Politologul Alexandru Balaș, profesor în SUA la Universitatea SUNY
Cortland New York și director al Clark Center for Global Engagement,
explică, într-o analiză pentru „Adevărul”, cum, într-o lume
tranzacțională, este tot mai greu să împărțim actori statali în
„buni” și „răi”. Interesele, fie ele de
moment, primează, iar alianțele încep să treacă în plan secund,
consideră politologul.

Confruntată
cu o criză economică fără precedent și cu perspective economice
sumbre din această cauză, Japonia dă înapoi în fața Rusiei și
trădează indirect Uniunea Europeană.

Marea „trădare” japoneză

Deși
este aflată tehnic în război cu Rusia încă din Al Doilea Război
Mondial, Japonia a decis să se întoarcă la petrolul rusesc, pentru
a face față situației create după blocarea strâmtorii Hormuz.
Astfel, Țara Soarelui Răsare urmează să primească primul
transport de țiței rusesc a transmis mass-media japoneză. Inițial,
Guvernul de la Tokyo a suspendat achizițiile de petrol rusesc în
urma invaziei Ucrainei din 2022. Chiar și așa, au mai existat
tentative de a relua relațiile comerciale cel puțin cu Rusia, iar
delegațiile japoneze au negociat detaliile la Moscova. Acum,
rafinăria japoneză Taiyo Oil va recepționa primul transport din
Rusia, prin intermediul proiectului Sakhalin-2 din Extremul Orient al
Rusiei, potrivit ziarului Mainichi. Gazprom din Rusia s-a aliat și
este acționarul majoritar al proiectului, iar companiile japoneze
Mitsui și Mitsubishi dețin participații minoritare.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Exemplul
japonez e luat și de alte țări asiatice. Coreea de Sud, Filipine
și Indonezia au apleat deja la produse petroliere rusești. Coreea
de Sud este, la fel ca Japonia, unul dintre principalii aliați ai
SUA și UE. Totuși, cazul Japoniei e cu atât mai interesant cu cât
această țară nu a semnat niciodată un tratat de pace oficial cu
Rusia, după Al Doilea Război Mondial. De altfel, tensiunile între
Japonia și fosta URSS, iar apoi Rusia au continuat din cauza unui
conflict teritorial nesoluționat asupra Insulelor Kurile de Sud,
care sunt revendicate de Tokyo.

Un
exemplu foarte bun este cel Indiei, țară care cumpără petrol
rusesc cu „binecuvântarea” tacită a SUA, pentru că economia
mondială nu poate supraviețui fără el. Asta arată și că, deși
aparent aparțin altor lumi, războiul din Ucraina și cel din
Orientul Mijlociu nu mai sunt conflicte izolate, ci fac parte
dintr-un singur mare „șantier” de rearanjare a puterii.

Ce riscăm

Cu
toate acestea, nu suntem în ceea ce unii spun că ar fi un nou
război mondial la prezent, spune Alexandru Balaș:

„Sunt
niște analize pe care le-am văzut, care spun că, dom’le, deja
avem un război mondial. Un front ar fi, zic unii, în Ucraina,
celălalt front în Golful Persic. Încă nu suntem acolo, din
punctul meu de vedere. Sunt totuși două războaie diferite. Da,
Rusia și Iranul se susțin una pe alta. Dar și Ucraina oferă
suport țărilor arabe din Golf, iar Ucraina a primit dreptul de a
folosi o bază din Libia pentru a lovi în Rusia. Probabil că deja
folosește acea bază navală să atace petroliere și vapoare cu gaz
lichefiat ale Rusiei, acea flotă-fantomă a Rusiei. Zic că mai
trebuie un al treilea front ca să spunem că da, este un război
mondial la momentul acesta”.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Cei
care văd un război curând între China și Taiwan greșesc, crede
el. De altfel, Beijingul are câteva unelte pentru a obține ceea
ce-și dorește:

„Sincer,
nu văd China să invadeze Taiwanul la momentul acesta. Nu are niciun
motiv. Poate să joace un joc de așteptare à la long. Chiar vorbim
de decade, nu numai de ani. Probabil că Taiwanul, la un moment dat,
va intra din nou sub China. Adică, e cât se poate de clar. Vorbesc
cu prieteni în Taiwan, la universități acolo, și le spun că
poate fi cazul să plecați dacă nu vreți să fiți sub China. Dar
nu cred că au motive la momentul acesta chiar să facă o invazie”.

Apune vremea alianțelor pe care te puteai baza

Vestea
proastă pentru Taipei este că Statele Unite ale Americii nu
traversează cea mai bună perioadă, așa că nu este clar cum ar
interveni în sprijinul Taiwanului.

„Cred
că nu poate să răspundă Statele Unite foarte direct, mai ales
acum. Dar nici China să invadeze Taowan nu are sens. Pentru că China știe
Taiwanul va fi sub Beijing, asta se va întâmpla mai devreme sau mai târziu”, adaugă
el.

Nici
alianța dintre Rusia și Cuba nu este pe deplin funcțională. Alexandru Balaș
consideră că insula din Caraibe va deveni următoarea „Venezuela”,
dar Moscova va privi doar pasivă sau cel mult va condamna o viitoare
intervenție americană acolo.

„Probabil
se va încerca o decapitare a regimului de la Havana, așa cum s-a
făcut, de fapt, în Venezuela. Dar suportul pe care îl poate oferi
Rusia de la distanță este foarte, foarte mic. Adică, vorbim de un
petrolier care a fost lăsat surprinzător de americani să intre în
Havana și mai vorbim de un al doilea potențial. Petrolul acesta
asigură încă o săptămână, încă două săptămâni de lumină,
de electricitate în Havana. Deci, e foarte limitat suportul. Și
nu-i văd pe ruși chiar ducându-se să lupte pentru Cuba, mai ales
când au probleme pe frontul ucrainean”, adaugă expertul.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

În
același timp, Statele Unite par dispuse să încheie cât mai curând
operațiunea militară împotriva Iranului. Criza economică globală
mocnește, iar lucrurile nu stau neapărat bine nici în America. Din
acest motiv, presiunea pe administrația Trump este tot mai mare, în
plan intern.

„America
nu ar avea apetit pentru un război cu China, vedem că nu prea
apetit la momentul acesta nici pentru acest război cu Iranul.
Majoritatea americanilor sunt preocupați de creșterea petrolului la
pompă și impactul asupra vacanțelor de vară care vin. Majoritatea
americanilor nu mai vor război, au obosit de război. Deci, dacă e
vorba de intervenții dintre acestea mici, scurte, punctuale, cum a
fost Venezuela și cum s-ar putea să fie Cuba, atunci da, dar război
à la long, nu văd așa ceva. Așa că nu văd Statele Unite și
nici Rusia să fie angajate pe două fronturi și mai ales să lupte
una împotriva alteia. Sau Statele Unite să lupte împotriva Chinei,
să zicem. Nici asta nu prea e o variantă plauzibilă, absolut nu”,
crede Alexandru Balaș.

Macron îl pune pe Trump în rând cu Putin și Xi: e America noul inamic al Europei? Noua situație, explicată de la Universitatea Cambridge

Focarele de război persistă

Cu
toate acestea, el admite că există câteva focare de război care
ar putea fi problematice, însă, cel puțin în acest moment, nu au
potențialul să transforme lumea într-un rug aprins. De altfel,
chiar dacă state precum Pakistan, India și China sunt într-un
conflict mocnit, niciuna nu pare dispusă să utilizeze armele
nucleare.

„E
adevărat, avem mai multe conflicte, inclusiv în Asia, dar de mai
mică amploare. Dacă mă gândesc, îmi vin în minte cele dintre
Pakistan și Afganistan, sau conflictul mocnit dintre Pakistan și
India, sau tensiunile dintre China și India, care, mă rog, s-au mai
aplatizat în ultima vreme, dar există”, susține Balaș.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Pe
de altă parte, războiul din Iran nu ar trebui să mai dureze foarte
mult. Semnalul va fi dat, într-un viitor deloc îndepărat de
Statele Unite și Israel, care ar putea decide să oprească
loviturile militare, crede Alexandru Balaș.

„Dacă
SUA și Israel decid să nu mai bombardeze Iranul, se stinge
războiul. Cel mai probabil și Iranul ar opri loviturile îndreptate
spre aliații Americii din Golf. Pe de altă parte, nu poate fi total
exclus nici riscul ca războiul să escaladeze. Există acest risc,
dacă SUA vor decide să pornească o ofensivă terestră. Așa s-ar
ajunge la un război chiar de foarte lungă durată și cu impact
major asupra economiei. De fapt, deja vedem acest impact. Prețul
barilului de petrol este la cel mai înalt nivel din primăvara lui
2022, când Rusia a invadat Ucraina. Deja se vorbește de recesiune
în Statele Unite. Deci, aceste decizii legate de Iran, care vin din
Israel și din Statele Unite, vor determina foarte mult următorii
câțiva ani”, anticipează Balaș.

Dacă
sisteme de alianță precum cele dintre Rusia și Venezuela, Rusia și
Cuba, Rusia și Iran sau China și Iran și-au arătat limitele
atunci când Rusia și China au refuzat să intervină, o reevaluarea
a sistemelor de alianță ar putea avea loc curând și în Orientul
Mijlociu. Aliații SUA sunt nemulțumiți de faptul că americanii nu
i-au putut pune la adăpost de loviturile Iranului, iar acum iau în
calcul dacă nu să renunțe la relațiile cu SUA, cel puțin să își
reevalueze opțiunile. Deja există anumite tendințe, iar după ce
sistemele de apărare antiaeriană americane, inclusiv bateriile
Patriot, au performat sub așteptări, statele arabe tatonează noi
piețe, precum cea sud-coreeană sau chineză.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

America pierde în Orientul Mijlociu, Asia profită

„Există
o posibilitate foarte mare să vedem o anumită realiniere a
aliaților Americii după ce se va termina acest război cu Iranul.
Și, clar, sunt câțiva câștigători. Sistemul militar-industrial
sud-coreean e, clar, un câștigător în acest război. China, de
asemenea, ar vrea să aibă o influență din ce în ce mai mare în
Orientul Apropiat și Mijlociu. Iar da, țările arabe care au fost
lovite de fragmente de drone sau direct de drone iraniene, fragmente
de rachete iraniene, normal că își pun întrebarea: «Bun, noi
susținem Statele Unite, dar nu primim nimic în schimb, nu primim
ajutor, nu avem o protecție eficientă». Cea mai mare problemă
pentru SUA este că unele dintre acestea se pot reorienta și spre
Rusia și spre China. Deja există un acord Arabia Saudită-Pakistan
legat de protecția nucleară a Pakistanului, care se extinde și
asupra Riadului. Probabil că nouă ordine mondială, de care vorbea
prim-ministrul Canadei la Davos, va fi și mai mult accelerată de
impactul acestui război în trei dintre Statele Unite, Israel și
Iran”, avertizează Balaș.

Softul românesc care detectează teroriștii înainte să atace. Cum a ajuns o firmă de AI din Cluj partener al Pentagonului

Asta
înseamnă că vechile alianțe și prieteniile vor trece în plan
secund, iar pragmatismul și propriul inters vor prima.

„Parte
din sistemul de schimbări la nivel geopolitic pe care le vrea
această administrație americană nu vor fi neapărat în favoarea
SUA”, anunță Alexandru Balaș.

De
urmărit va fi și felul în care va evolua relația transatlantică.
Mesajele dure transmise de la Washington au fisurat deja relația cu
Uniunea Europeană, iar Bruxelles-ul a înțeles că viitorul
înseamnă autonomia strategică.

„Oricum,
totul devine tranzacțional, punctual: pe anumite domenii vom
colabora, pe anumite domenii vom fi în competiție. De acum va fi
greu să putem să credem că Arabia Saudită sau celelalte țări
din Golf sunt aliați ai Americii 100%. La fel cum, de altfel, se
vede și în relația între Statele Unite și Europa, unde sunt
aceste amenințări legate de NATO, dar și cele legate de
Groenlanda. Totul va fi tranzacțional și nu vom mai avea acea
încredere în alianțe cum am avut înainte, în perioada Războiului
Rece, dar și aproximativ 30-35 de ani după încheierea acestuia”,
punctează el.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Se refac calculele

Statele
vor colabora punctual pe anumite dosare, dar vor rivaliza pe altele.
Astfel, alianțele vor fi mai complexe și mai puțin ferme, iar
cuvântul de ordine va fi pragmatismul.

„Vor
trebui refăcute calculele de fiecare dată pornind de la zero,
fiecare stat cu cine poate lucra într-un anumit domeniu sau cu cine
este în competiție. De multe ori, ca stat vei colabora cu o anumită
țară pe o speță, dar vei rivaliza pe alt dosar. România, la fel
ca și celalalte state, trebuie să se adapteze, pentru că timpul nu
va avea răbdare cu noi. Va trebui să fim mai pragmatici, să ne
urmăm propriile interese și să înțelegem că doar așa vom putea
să avem un viitor”, încheie Alexandru Balaș.

Președintele României, Nicușor Dan, a transmis un mesaj cu ocazia Zilei Europei, în care a vorbit despre beneficiile apartenenței României la Uniunea Europeană, despre provocările actuale, dar și despre situația politică internă, reafirmând că țara va avea „un guvern pro-occidental într-un termen rezonabil”.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

„Sărbătorim azi Ziua Europei, mâine Ziua Independenței. Sunt două momente legate între ele, sunt legate de destinul occidental al României”, așa și-a început președintele mesajul dedicat Zilei Europei, la Palatul Cotroceni.

Nicușor Dan a evidențiat că principalul merit al construcției europene este menținerea păcii pe continent.

„Uniunea Europeană a însemnat, în primul rând, pace în Europa. Pacea aduce prosperitate și pacea nu este de la sine înțeleasă, așa cum vedem în războiul care se desfășoară lângă noi”, a spus acesta.

Președintele a punctat că cei aproape 20 de ani de apartenență la UE au adus României modernizare și creșterea nivelului de trai. Potrivit acestuia, salariul mediu din România s-a triplat în această perioadă și a ajuns la aproximativ 80% din media europeană.

Totodată, șeful statului a recunoscut că persistă probleme serioase, precum inegalitățile sociale și corupția.

„Există o corupție care îi sfidează pe români și mai ales pe românii cu venituri mici. Însă, dacă tragem linie, după 20 de ani românii o duc mult mai bine decât o duceau acum 20 de ani”, a afirmat Nicușor Dan.

Pentru a-și susține argumentele, președintele a prezentat mai multe date privind contribuția netă a Uniunii Europene la dezvoltarea României.

Potrivit acestuia, România a contribuit cu 36 de miliarde de euro la bugetul european și a primit 110 miliarde de euro, ceea ce înseamnă un beneficiu net de 74 de miliarde de euro. Din această sumă, 45 de miliarde de euro au fost direcționate către agricultură și dezvoltarea satelor românești.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

De asemenea, Nicușor Dan a menționat că fondurile europene au permis construcția sau modernizarea a 4.000 de kilometri de drumuri și au finanțat restaurarea unor obiective de patrimoniu precum biserici, mănăstiri, cetăți, castele și muzee.

În discursul său, președintele a susținut că dezbaterea despre Europa trebuie purtată într-o manieră realistă și argumentată, nu prin sloganuri.

„Trebuie să vorbim despre Europa altfel decât cu lozinci, să ieșim din logica în care în loc de dezbatere avem lozinci, pentru că, din păcate, Europa este un subiect care divizează societatea noastră și, în loc de dezbatere, cum am spus, avem lozinci”, a transmis acesta.

Nicușor Dan a recunoscut că Uniunea Europeană a făcut și greșeli, oferind ca exemple renunțarea la energia nucleară, dependența de gazul rusesc, neglijarea industriei de apărare și unele politici de mediu pe care le-a considerat excesiv de ambițioase.

Cu toate acestea, președintele a subliniat că forța Uniunii Europene constă tocmai în capacitatea sa democratică de a dezbate și corecta aceste decizii.

Referindu-se la poziția României în UE, șeful statului a spus că țara trebuie să își apere mai ferm interesele și să construiască alianțe solide în interiorul blocului comunitar.

„Suntem în momentul în care România e credibilă, știe să acționeze în cadrul Uniunii Europene, știe să facă alianțe pentru a-și susține politicile și, deci, știe să-și apere interesele așa cum alte țări din Uniune o fac”, a punctat acesta.

Pe plan extern, Nicușor Dan a reiterat sprijinul României pentru consolidarea parteneriatului dintre Uniunea Europeană și Statele Unite, dar și pentru aderarea Republicii Moldova la UE.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

În ceea ce privește situația politică internă, președintele a anunțat că a finalizat o primă rundă de consultări cu liderii partidelor pro-occidentale și reprezentanții minorităților naționale. „Reafirm, România va avea un guvern pro-occidental, într-un termen rezonabil”, a declarat acesta. Conform președintelui, există deja consens asupra unor obiective majore precum aderarea la OCDE, menținerea traiectoriei fiscale asumate și pregătirea bugetului pentru anul 2027.