În duminica a Douăzeci și patra după Rusalii, Biserica Ortodoxă face pomenire de minunile realizate de către Mântuitorul Iisus Hristos : învierea fiicei lui Iair și de vindecarea unei femei cu scurgere de sânge care suferea de această boală de doisprezece ani. Evangheliști și Apostolii Matei, Luca și Marcu sunt cei care menționează în evangheliile lor aceste minuni, cu amănunte edificatoare.

Sfântul Evanghelist Luca ne spune că fata avea 12 ani, dar nu și de ce boală suferea și de când trăia în suferință.

Amintesc faptul că Mântuitorul Iisus Hristos se întorcea din ținutul Gadarenilor, acolo unde vindecase doi îndrăciți. El ajunge în Capernaum, unde Iair, rabinul sinagogii, îi iese în întâmpinare și Îl roagă să vină în casa lui ca să-i vindece fiica. Este important de reținut că Iair era o persoană care slujea Legii și sinagogii cultului mozaic și după cum știm, slujitorii sinagogii erau împotriva învățăturii pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos o propovăduia. Această atitudine L-a bucurat pe Hristos și din acest motiv S-a arătat deschis să-l ajute.

Iair, de vreme ce vine să-I ceară Lui Hristos ajutorul, făcea parte din cei care L-au descoperit pe Hristos ca fiind Mesia cel vestit de proroci.

Suntem la începutul vieţii publice a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mulţimea galileenilor, care se uimesc de cele ce face şi spune Domnul, Îl aşteaptă.Atunci se petrece o întâmplare surprinzătoare pentru că este vorba de fapt de două întâmplări concomitente, care se împletesc şi care amândouă privesc două femei, o femeie în vârstă şi o copilă şi care se referă amândouă la cele două consecinţe de căpătâi ale păcatului omenesc, anume boala şi moartea. În afară de faptul că Hristos săvârşeşte două mari minuni aproape în acelaşi timp, apropierea dintre cele două evenimente poartă în ea o învăţătură teologică de seamă.

Evanghelia Duminicii a 24-a dupa Rusalii – Învierea fiicei lui Iair – Luca 8, 41-56

„În vremea aceea a venit la Iisus un om al cărui nume era Iair și care era mai-marele sinagogii. Și , căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui, că numai o fiiCĂ avea, ca de doisprezece ani, și ea era pe moarte. Iar, pe când se ducea Iisus și mulțimile Îl împresurau, o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge și cheltuise cu doctorii toată averea ei și de niciunul n-a putut să fie vindecată , apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui și îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Și a zis Iisus: Cine s-a atins de Mine? Dar toți tăgăduind, Petru și ceilalți care erau cu El au zis: Învățătorule, mulțimile Te îmbulzesc și Te strâmtorează, și Tu întrebi : Cine S-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am simțit o putere care a ieșit din Mine. Atunci femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând și, căzând înaintea Lui, a spus de față cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El și cum s-a tămăduit îndat. Iar El i-a zis: Îndrăznește , fiică , credința ta te-a mântuit. Mergi în pace! Pe când încă vorbea El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învățătorul.Dar Iisus, auzind, i-a raspuns: Nu te teme; crede numai și se va izbăvi. Și, venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru, pe Ioan și pe Iacov, pe tatăl copilei și pe mamă. Și toți plângeau și se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeți; n-a murit, ci doarme. Și râdeau de El, știind că a murit. Iar El, scoțând pe toți afară și apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Și duhul ei s-a întors și a înviat îndată; și a poruncit El să i se dea copilei să mănânce. Și au rămas uimiți părinții ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.”

***

Exegeții și comentatorii bibilici sunt de părere că locul spre care se întorcea Iisus era cetatea Capernaum, orașul Său, sau „patria Sa”, așa cum a mai fost numit acest oraș. Aici se mutase după ce conaționalii Lui din Nazaret s-au arătat disprețuitori și neîncrezători față de faptele și cuvintele Sale: „Şi El le-a zis: Cu adevărat îmi veți spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Câte am auzit că ­s-au făcut în Capernaum, fă-le şi aici, în patria ta… Şi le-a zis: „Adevărat vă spun vouă că nici un proroc nu este bineprimit în patria sa” (Lc. 4, 24).

Minunile din această Duminică a Douăzeci și patra sunt relatate de către cele trei evanghelii sinoptice care le notează (Matei. 9, 18-25- care poate fi considerată mai puţin precisă – şi Marcu. 5, 21-43).

În primul rând este vorba de o dramă familială, o fetiţă de aproape 12 ani este pe moarte iar tatăl ei vine să se arunce la picioarele lui Iisus pentru a-L ruga să vină în casa lui. Sfântul Apostol și Evanghelist Matei cât şi Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu spun limpede: „ca să-Şi pună mâinile asupra ei şi ea să trăiască.”

Avem în fața ochilor pe acest om, care nu era oricine, cu numele de Iair, „mai-marele sinagogii din Capernaum” (1), adică cel care se îngrijeşte de acel loc sfânt, chiar acel loc în care rabbi Ieshouah a venit să înveţe poporul şi unde a vindecat un îndrăcit (Lc 4, 33-37) şi unde probabil a vindecat şi pe omul cu mâna uscată (Lc 6, 6-11). Această fetiţă care se luptă cu moartea este imaginea omenirii căzute care a rămas în copilărie, neputând să ajungă la maturitate din cauza seminţei morţii pe care o poartă în ea. Iar cei care sunt împrejur nu o pot scăpa, deoarece  omul fără Dumnezeu este neputincios.

Domnul se duce la căpătâiul ei deîndată. Trebuie să observăm disponibilitatea, împreună-pătimirea şi înţelegerea de care face dovadă Hristos pentru oameni, pentru toată omenirea suferindă. Cei care Îi vor urma nu vor fi mereu asemenea Lui …Dar mulţimea Îl împinge atâta, încât I-e greu să înainteze. Iar această întârziere este importantă pentru urmarea întâmplării.

Prima consecinţă, cu totul neprevăzută, este că o altă bolnavă va încerca să se folosească de prilej pentru a căpăta vindecare. Aici este vorba de o femeie adultă, care suferă de o scurgere de sânge permanentă (2). Cum femeia suferă de doisprezece ani, se poate înţelege că e în vârstă (în Antichitate, la vârsta de 40 de ani, oamenii se considerau ca fiind deja bătrâni). Boala sa are şi un înţeles duhovnicesc: pierderea de sânge semnifică pierderea vieţii şi deci pierderea Duhului, după cum se spune în Vechiul Testament (3).

Îndată după căderea Omului şi alungarea lui din grădina Edenului, Eva a zămislit fii în dureri şi cu pierdere de sânge (placenta), apoi Cain l-a ucis pe Abel, al cărui sânge s-a răspândit pe Pământ (4).

Prima consecinţă – tragică – a păcatului Omului este pierderea harului Sfântului Duh, şi deci pierderea vieţii. Această bătrână bolnavă reprezintă alt aspect simbolic al păcatului: omenirea este îmbătrânită de păcat, urâţită, neputincioasă, bolnavă.

Aceste două femei simbolizează păcatul în antinomia lui: omenirea a rămas în copilărie – nu s-a desăvârşit – şi, în acelaşi timp, e îmbătrânită – neputincioasă şi urâţită.

Mântuitorul Iisus Hristos va învia la 33 de ani, ceea ce este exact contrariul sau mai degrabă antidotul, deoarece la 33 de ani omul este încă în puterea vârsei şi, în acelaşi timp, a dobândit maturitate. Este vârsta desăvârşită şi veşnică a Omului renăscut şi înnoit.

Femeia cu scurgerea de sânge este în vârstă şi greu bolnavă, dar are o intuiţie duhovnicească remarcabilă. Îşi spune: „acest rabbi este atât de neobişnuit încât dacă voi reuşi să-I ating, fie doar şi poala veşmântului Său, mă voi vindeca.” Se arată o urmaşă demnă a lui Moise: poalele simbolizau curgerea harului care vine de sus şi coboară până la pământ. Hristos însuşi, prin Duhul Sfânt, ceruse lui Moise să pună franjuri la veşmintele evreilor credincioşi (5).

Se apropie tiptil, prin spate, pentru a nu fi văzută şi atinge poala hainei lui Mesia: şi se vindecă pe loc, îndată.

Fiul Lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne dă aici o învăţătură teologică de căpătâi. Spune:Cine s-a atins de Mine? Apostolii rămân miraţi, nedumeriţi, iar Petru Îi spune: Ai văzut mulţimea care Te împinge, cum poţi să întrebi aşa ceva ? Dar Domnul insistă: nu este mulţimea :” CINEVA M-a atins, căci am simţit că o putere a ieşit din Mine.”

Puterea care a ieşit din El, sunt energiile dumnezeieşti necreate, care sunt un aspect al firii dumnezeieşti, diferite de firea lui Dumnezeu care nu poate fi cunoscută, energii în care Dumnezeu creează şi Se arată.

Dar aceste energii nu sunt în nici un caz o emanaţie naturală a dumnezeirii: ele sunt pe deplin conştiente. Hristos este perfect conştient că o putere a ieşit din El: Duhul Sfânt a transmis această energie care iese din Hristos acestei femei pentru credinţa ei; dar Hristos este pe deplin conştient de aceasta (ca şi Duhul de altfel). Energiile dumnezeieşti nu sunt o parte din Dumnezeu: Dumnezeu este pe de-a-ntregul prezent în energiile Sale.

Am putea să spunem mai degrabă că sunt o modalitate a Fiinţei dumnezeieşti, un act liber al lui Dumnezeu care dăruieşte Harul Său (6). Aceste energii sunt cele care îndumnezeiesc pe Om (7).

În sfârşit, Hristos ajunge la casa lui Iair. Dar fetiţa murise. Ceea ce pare a fi o nenorocire se va schimba într-o mare fericire pentru toată omenirea: din fericire pentru noi, Hristos nu a fost acolo mai devreme! (după cum a spus El însuşi cu privire la Lazăr). I s-a spus atunci tatălui să nu mai deranjeze pe Învăţătorul, dar Hristos dă la o parte acestea şi îi spune lui Iair: „Nu te teme: crezi numai şi se va mântui.”

Cu alte cuvinte, îi transmite limpede rabinului Iair :”Nu sunt numai doctorul celor bolnavi, sunt Cel care dă viaţa, care înviază pe cei morţi.”

Din acest moment, Hristos îndepărtează mulţimea zgomotoasă şi înlăcrimată. Intră în casă numai cu părinţii şi cu triada apostolică (Petru, Iacob şi Ioan) ca martori. Dar chiar înainte de a intra, spune către mulţime aceste cuvinte uimitoare, pe care le-a mai spus şi despre Lazăr: Nu a murit, ci doarme (8), ceea ce face pe unii să-L disprețuiască şi să râdă de El… 

Este adevărat că somnul este un simbol al morţii, pentru că se pierde conştiinţa. Dar nu aici stă adevăratul înţeles. Domnul nostru Iisus Hristos vrea să spună acestea: „dacă Eu, Ziditorul Cerului şi al Pământului, sunt aici prezent în această casă, moartea acestei fetiţe nu este decât un somn, căci Eu sunt stăpânul vieţii şi al morţii şi, cu un cuvânt, pot să o trezesc, să o ridic din moarte.”

Şi asta face deîndată Domnul. O ia de mână şi spune: Copilă, scoală-te! (în textul grec şi cel latin termenul este: Înviază! (9). Regăsim acest gest al Domnului în icoana Învierii, în care trage pe Adam şi pe Eva din prăpastia Iadului veşnic. Fetiţa a înviat şi o dă părinţilor săi.

În Evanghelie, există această frumoasă expresie: Şi s-a întors duhul ei în ea şi s-a sculat copila.

Când sufletul omului se întoarce în trupul său, trupul recapătă viaţă, iar Omul îşi regăseşte integritatea: redevine trup şi suflet viu. Dar această minune nu este cu putinţă decât prin venirea Duhului Sfânt. El este învierea celor morţi. Iată de ce, probabil, Domnul foloseşte termenul duh şi nu suflet (10): este vorba de sufletul înduhovnicit prin prezenţa Duhului Sfânt.

În loc de… concluzie

Trebuie să conștientizăm că și noi ne atingem de Iisus, destul de des, în Taina Sfintei Euharistii. Dar nu toți ne vindecăm, pentru că nu ne apropiem de El cu credință, cu cutremur în ființa noastră.Așadar, simpla atingere de Iisus nu înseamnă automat și vindecare.

De aceea, această femeia din Evanghelie ar fi cazul ca să ne fie reper de reflecție în conștien­tizarea credinței noastre, a fiecăruia.

Note explicative

1. Ruinele acestei sinagogi se pot vedea încă. Am fost în pelerinaj în acele locuri în 1988.
2. Este vorba despre sângerări foarte grave, cu scurgere permanentă, aducătoare de mare slăbiciune şi care nu puteau fi tratate.
3. Sufletul trupului se află în sânge (Lev. 17, 11): Orice om care are o scurgere de sânge este necurat după lege (Lev.15, 25-27). Femeia cu scurgerea de sânge nu avea deci dreptul să se amestece cu poporul, de unde purtarea ei ferită şi temătoare.
4. Pentru a spăla acest păcat simbolic, Sângele lui Hristos va curge de pe Cruce până în pământ.
5. În cele patru colţuri ale hainei lor (Num 15, 38). De aceea în Orient veşmintele preoţeşti (stiharul) au franjuri, ca şi etolele (epitrahilele) şi palliumurile (omofoarele).
6. Jean Meyendorff: Saint Grégoire Palamas, 1959, p. 45.
7. Sf Grigorie de Nyssa (+394) iar apoi Sf Maxim Mărturisitorul (580 – 666) vorbiseră despre acestea în filigran, dar mai ales Sf. Grigorie Palamas (1296-1359) a fost cel care a explicitat şi formulat doctrina ortodoxă, mai ales la cele două sinoade din 1341 şi 1351.
8. Lazăr a adormit, Ioan 11, 11
9. Greacă: egeïrou. Latină: surge, de la surgere care dă surrexit (s-a sculat). Sf Marcu, care era secretarul lui Petru, pomeneşte cuvântul exact al Domnului în aramaică: Talitha koum.
10. Greacă: pneuma şi latină: spiritus, pe când adesea foloseşte termenul suflet în Evanghelie (greacă: psyhê; latină: anima)

***

Pentru a susține jurnalismul independent, aveți link ul de donații mai jos:

https://www.paypal.com/donate/?hosted_button_id=EX3UVYDFJP2MW

Această prezentare sintetizată a fost realizată după scrierile Părintelui ortodox Père Noël TANAZACQ din Paris, cât și cu ajutorul vechilor cazanii și cuvinte de folos creștin – ortodoxe acceptate. Rolul redactorului platformei BPNews Daniel Mihai este acela de a aduce la lumină și conștiința publicului larg învățăturile ortodoxe.