17 noiembrie este ziua când a murit scriitorul George Murnu, cel care a tradus epopeile homerice Iliada și Odiseea. În aceeași zi s-au născut sculptorul Constantin Baraschi și Antonie Plămădeală, mitropolit al Ardealului, și s-au stins din viață cântărețul George Folescu și poeta Magda Isanos.

1888 – A murit scriitoarea Dora D’Istria, prima femeie alpinist

Prinţesa Elena Ghica, fiica banului Mihalache Ghica şi
nepoata domnitorului Grigore Ghica a fost una dintre cele mai erudite femei ale
secolului al XIX-lea. Scriitoare şi feministă convinsă a făcut o carieră literară
sub pseudonimul de Dora d’Istria. Prinţesa româncă a fost prima femeie din
istorie care a escaladat vârful Moench din Alpii Elveţieni, unde a înfipt
tricolorul românesc.

Prinţesa Elena Ghica a fost un copil minune. S-a născut în
Bucureşti pe 3 februarie 1828,  într-o familie nobilă, fiind nepoata
domnitorului Grigore al IV-lea Ghica. Mama ei a fost Catinca Ghica, prima
femeie româncă care a publicat o carte tradusă din limba franceză şi numită „Pentru
educaţia copiilor”.

Prinţesa Elena a crescut într-un mediu propice pentru
 dezvoltarea spirituală şi inteligenţa ei a uimit de la vârste fragede.La
vârsta de  cinci ani învaţa deja limbile  greaca, latina, franceza,
italiana, engleza şi germana.

La 11 ani a scris prima nuvelă, iar la 14 ani traducea „Iliada”
lui Homer din originar în limba germană. Pictoriţă cu talent înnăscut, Elena
şi-a expus primele tablouri la vârsta de 16 ani.  La vârsta adolescenţei
vorbea fluent nouă limbi străine: italiană, engleză, germană, franceză, română,
greacă, latină, rusă şi albaneză. A studiat la Viena, Veneţia şi Berlin.

S-a întors în ţară, la Iaşi, împreună cu familia la vârsta
de 21 de ani. De farmecul prinţesei cu origini româneşti a fost vrăjit ofiţerul
rus Alexandr Kolţov Masalski. Elena Ghica s-a căsătorit în 1849, la Iaşi, şi a
părăsit ţara cu soţul rus pentru a se stabili la Sankt Petersburg.

Frumuseţea şi talentul prinţesei au
făcut furori în Rusia. Elena Ghica a câştigat în Rusia premiul I la concursul
de peisaje organizat de muzeul Ermitaj. Ruşii nu i-au tolerat însă convingerile
libertine.

„Dora D`Istria urmă pe bărbatul său în Rusia unde a stat
vreo 5-6  ani până când în timpul războiului din Crimea, opţiunile sale
foarte liberale făcură pe miniştrii să-i spună neted că altă ţară, nu imperiul
lui Nicolae I s-ar potrivit mai bine cu obiceiurile şi pornirile spiritului
ei”, scrie Ionescu Gion în „Portrete istorice”, în capitolul alocate
prinţesei Ghica.

În timpul Războiului Crimeii, românca şi-a arătat simpatia
pentru Franţa şi Anglia şi nu s-a sfiit să-şi expună convingerile. A fost
pedepsită de oficialităţile ruse şi în 1856 a ajuns să fie bătută la
palatul gubernial din capitala rusă.  Izgonită din Rusia , s-a separat de
soţ. Nu a divorţat şi, oficial şi  a rămas principesa Kolţov-Masalski.

După plecare din Rusia s-a lansat ca scriitor în lumea
artistică sub pseudonimul Dora D`Istria. Se spune că a ales Istria pentru că ar
fi vrut să-şi sublinieze apartanenţa balcanică, familia sa având origini
albaneze. S-a mai spus că „Dora”
ar veni de la cuvântul „dor” şi poate acesta a fost modul în care
prinţesa, care a trăit departe de ţară, a vrut să-şi exprime sentimentele
constante de dor faţă de patria sa.

Prinţesa s-a stabilit  în Elveţia, la Arau. Aici a
escaladat vârful Moench din Alpii elveţieni, unde a înfipt tricolorul pe care
era brodat numele României, devenind astfel prima femeie din istorie care a
reuşit această performanţă.

Şi-a expus experienţa în cartea  „La Suisse
allemande et l’ascension de Moench”, publicată la Paris şi Geneva, în 1856.
A scris articole şi studii despre literatură geografie, istorie, artă la
publicaţii de renume din străinătate. S-a spus despre Dora d’Istria că a fost
şi un jurnalist strălucit. 

A fost o luptătoare pentru drepturile femeilor. Cea mai
cunoscută lucrare a sa a apărută în 1869 şi s-a numit „Despre femei de o
femeie”. Cartea prezintă statutul femeii, situaţia materială şi socială a
femeilor şi militează pentru obţinerea drepturilor egale cu bărbaţii. A
publicat, de-alungul carierei sale de scriitoare, în şase limbi: franceza,
italiana, greaca, rusa, germana şi engleza.

În Italia, prinţesa cu origini româneşti a fost o voce
feminină importantă a secolului. A corespondat cu revoluţionarul Giuseppe
Garibaldi căruia i-a expus ideile sale politice, prin care propunea un plan de
federaţie, formată din state independente, în Balcani, care să cuprindă pe
italieni, albanezi, greci şi pe români.

„Nu e departe ziua când, de la culmile Carpaţilor la
ţărmurile Mării Egee, steagul principelui român Mihai Viteazul ca şi cele ale
lui Caragheorghe, Scanderbeg şi Canaris vor fâlfâi liber peste frumoasele
ţinuturi unde aceşti vajnici patrioţi şi-au vărsat sângele”, scria românca.

Elena Ghica şi-a trăti  cea mai mare parte a vieţii
sale în Italia, la Florenţa. A murit la 17 noiembrie 1888, în casa din
Florenţa, numită Villa D`Istria. Şi-a lăsat averea Primăriei din Bucureşti cu
menţiunea de a fi folosită pentru administrarea spitalului Pantelimon, unitate
care a fost ctitoria familiei Ghica. 

„Prin testamentul olograf ce s-a găsit după moarte, Dora
D`Istria, după mici legături lăsate fraţilor şi servitorilor săi, instituie
moştenitoare a averii sale din România pe Primăria Bucureşti, însărcinează pe
Primăria Florenţa a vinde Villa D`Istria în folosul institutului de
surdo-muţi”, notează Ionescu Gion în „Portrete Istorice”.

1899 – S-a născut fizicianul Ştefan Vencov

Ștefan Vencov s-a născut pe 17 noiembrie 1899 la Buzău și a
încetat din viață la 8 septembrie 1955 în Marxstadt, Germania. A fost un
fizician și profesor universitar român, membru corespondent (1948) al Academiei
Române. A adus contribuții, prin studiile sale, în domeniul descărcărilor
electrice în gaze, precum și în domeniul cercetării spectrelor de
absorbție a numeroase substanțe.

1902 – S-a născut sculptorul Constantin Baraschi

Constantin Baraschi s-a născut pe 17 noiembrie 1902 la
Câmpulung și a devenit unul dintre cei mai cunoscuți sculptori români în
perioada interbelică.

Printre operele sale se află două altoreliefuri pentru Arcul
de Triumf, două basoreliefuri pentru fațada Institutului Botanic din Capitală
și ansamblul statuar Fântâna Modura de pe Aleea Cariatidelor (numită la acel
moment Aleea Restaurației) din Parcul Herăstrău, ce ducea spre Pavilionul
Regalității, ridicat pentru a marca Luna Bucureștiului.

Lucrarea a fost realizată în 1939, dar a fost distrusă în
anii ‘50 pentru a face loc statuii lui I.V. Stalin. Grupul statuar amplasat
astăzi la intrarea în Herăstrău a fost realizat de sculptorul Ionel Stoicescu
în 2006, pe baza imaginilor operelor inițiale și a unei cariatide originale ce
a fost descoperită în Cimitirul Bellu.

Baraschi este autorul busturilor lui Nicolae Bălcescu,
Alexandru Sahia și George Coșbuc din Parcul Carol I, al celor 15 panouri
decorative cu tematică astrologică de pe blocul Zodiac, construit în perioada
interbelică, al monumentului Kilometrul 0 din fața Bisericii Sf. Gheorghe din
București, al Monumentului Eroilor de la Predeal, al statuilor lui V. Conta,
A.D. Xenopol (singura care mai există astăzi) şi Titu Maiorescu ridicate la
Iaşi.

1926 – S-a născut Antonie Plămădeală, mitropolit al
Ardealului

S-a născut în anul 1927 într-o familie de țărani din
Stolnicești, județul Lăpușna (Basarabia) în anul 1927, primind numele Leonida.
A urmat cursurile Seminarului Teologic de la Chișinău, apoi București și
cursurile Facultăților de Teologie din București și ale Institutului Teologic
Universitar din Cluj.

A fost tuns în monahism în anul 1948, primind
numele Antonie, la Mănăstirea Prislop, apoi hirotonit ierodiacon în
1949. Transferat la Mănăstirea Slatina, a fost hirotonit ieromonah în
anul 1953.

În anul 1949, a fost condamnat (în lipsă) la 7 ani
închisoare, pentru activitate anticomunistă; arestat și rejudecat în anul 1954,
a fost condamnat la 4 ani închisoare, fiind însă grațiat în 1956. Atunci se
înscrie la doctorat la la Institutul Teologic Universitar din Cluj, când, din
motive politice, este constrâns să le întrerupă.

Exclus din rândurile clerului și din cinul monahal (pe
motive politice) între anii 1959-1968, supraviețuiește angajându-se ca muncitor
pe la mai multe întreprinderi.

Este reprimit în cler în anul 1968 și numit secretar-șef la
Institutul Teologic din București. Își reia studiile doctorale, însă peste
hotare, la Heythrop College (Oxfordshire), apoi la Londra, cu teza „Biserica
slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și în teologia contemporană”,
susținută în anul 1972.

Pe 27 decembrie 1970 a fost hirotonit vicar
patriarhal, cu titlul „Ploieșteanul”. Numit responsabil cu relațiile
externe ale Bisericii Ortodoxe Române, a fost ales episcop al Buzăului pe 9
decembrie 1979. Pe 10 ianuarie 1982 a fost ales arhiepiscop al
Sibiului și mitropolit al Ardealului, funcții pe care le-a deținut până la
moarte.

După căderea comunismului, a fost ales membru de onoare al
Academiei Române (în 1992). S-a îngrijit de reconstrucția și/sau restaurarea
mai multor biserici, mănăstiri și a clădirilor anexe. Cea mai mare ctitorie a
sa a fost la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde a început construcția incintei
mănăstirii și a clădirilor anexe încă din anii ’80, mănăstirii adăugându-i-se o
bibliotecă și o expoziție de obiecte bisericești, carte veche și icoane pe
sticlă (obiectele fiind donația Mitropolitului Antonie).

Ca responsabil cu relațiile externe ale Bisericii
Ortodoxe Române, a luat parte la vizitele făcute altor Biserici creștine, a
participat ca delegat și uneori ca membru în organismele de conducere al
Consiliului Ecumenic al Bisericilor, la întrunirile Conferinței Bisericilor
Europene și la sesiunile Comisiei de dialog între Biserica Ortodoxă și Biserica
Romano-Catolică.

Pe lângă responsabilitățile sale bisericești, IPS Antonie
și-a continuat și cariera academică, publicând mai multe volume de studii și
articole pe teme de teologie biblică, spiritualitate, istorie bisericească,
relații ecumenice etc., predici, dar și articole de presă și interviuri, precum
și literatură și memorialistică.

1932 – S-a născut George Muntean, folclorist, critic şi
istoric literar

A fost un lingvist și jurnalist român, care a candidat la
presedinția României în anul 1996. În 1960 intră, prin concurs, la Institutul de Istorie
Literară și Folclor al Academiei, condus de G. Călinescu, devenind cercetător
științific; între 1974 și 1979, redactor-șef al Revistei de istorie și teorie
literară, publicată de Institutul de Istorie și Teorie Literară „G.
Călinescu”.

Debutează ca folclorist în revista Albina și Cultură poporului (1954). Debut
editorial cu Folclor din Suceava (1959), cules de la mama sa. Începînd din
1956, cînd îi apare primul articol despre „folclorul nou”, publică
în diverse ziare și revista: Contemporanul, România literară, Viață Românească,
Scînteia,

Revista de istorie și teorie literară, Albina.

A scris prefața la cărți semnate de VI. Streinu. AI.O. Teodoreanu, V. Gherasim,
G. Drumur, Al. Badauta, G. Călinescu, V. Alecsandri, I. Kojevnikov. Autor al
unor antologii (de proverbe, reportaje, pagini din istoria gândirii teatrale
românești, folclor, versuri pentru copii etc), studii în tratate și volum
colective, ed. (VI. Streinu, G. Călinescu, Al. Philippide).

A alcătuit
Antologia Unirii: 1918-l983 (în colab., 1983) și a coordonat, împreună cu I.
Frunzetti, volumul Artă și literatură în slujba independenței naționale (1977).

Din această vastă producție literară, George Muntean a alcătuit doar două volume.:
Cercetări literare (1969), incluzând articolul de istorie literară și folclor,
și Interpretări și repere (1982), care cuprinde studii dedicate în
exclusivitate folclorului.

Primește premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei
pentru volumul colectiv „Independența României” (1977).

Încadrat adeseori în familia „descendenților critici ai lui George Călinescu”,
George Muntean a moștenit într-adevăr de la maestrul sau deschiderea către cele
mai diverse domenii ale culturii, fervoarea ideilor, investigația speculative.

Volumul Cercetări literare (1969) reunește studii de
estetică (O perspectiva asupra sistematizării artelor), de literatură populară
(Paremiologie; Meșterul Manole – lectură experimentală; Folclor meșteșugăresc
francez), de sociologie literară (Lumea meseriilor în opera lui I.L.
Caragiale), contribuțîi privind aspecte din creația unor scriitori români
(Mihail Sadoveanu, poet al istoriei naturale; G. Călinescu – vocația teatrului;
G. Călinescu și artele) sau unele descoperiri arhivistice (Un cronicar necunoscut;
Eminescu în lumina unor documente noi).

Tema centrală a preocupărilor lui George Muntean -folclorul – va face obiectul
culegerii de studii Interpretări și repere (1982). Creația populară este
comentată nu atât din perspectiva folcloristului și a etnografului, cât mai
ales din cea a criticului literar, interesat în primul rând de valoarea
estetică a folclorului.

Nu întîmplător autorul, discutând despre „contem-poraneizarea
și statornicia în folclor”, condamnă imitația, surogatul și produsele
parafolclorice, stimulate de o „tot mai insistență și masivă împingere a
vieții folclorice către simularea ei scenică, în față unui public de dinafara
statutului ei curent”.

Alte studii sunt consacrate cântecului popular de dragoste, doinei și dorului ca
expresii ale spiritualității românești, concordanțelor dintre lirica populară
și cea cultă, baladei Meșterul Manole.

O mențiune specială merită eseul
Literatură cultă și populară în epoca marilor clasici, care nu este numai o
sintetică istorie a folcloristicii românești din a două jumătate a secolului al
XlX-lea, ci și o investigare a raporturilor extrem de fertile pe care Eminescu,
Creangă, Slavici sau Caragiale le-au avut cu creația populară.

1939 – A murit cântăreţul George Folescu

A studiat la Conservatorul din Bucureşti cu Dimitrie
Popovici – Bayreuth. A fost unul dintre membrii fondatori ai Operei din
Bucureşti, preşedinte al Societăţii corale „Carmen”, profesor la
Conservatorul din Bucureşti.

Figură proeminentă printre interpreţii vocali români,
Folescu a contribuit la ridicarea prestigiului primei scene lirice româneşti,
afirmându-se ca un artist cu o profundă muzicalitate, cu o deplină stăpânire a
unor mijloace vocale remarcabile şi cu un ascuţit simţ dramatic.

A promovat în mod consecvent cântecele populare româneşti,
pe care le interpreta cu o rară măiestrie. A murit la Bucureşti, la 17
noiembrie 1939.

1944 – A murit poeta Magda Isanos

Magda Isanos a fost o avocată, poetă, prozatoare
și publicistă română. S-a născut în anul 1916, aprilie, 17, la Iași,
într-o familie de medici. Se îmbolnăvește la un an și șase luni de poliomielită,
salvându-se numai prin grijă neistovită a mamei sale, dar rămânând cu o
sensibilitate a sănătății și o dificultate vizibilă la mers.

Urmează Liceul Eparhial din Chișinău, dovedind o mare pasiune pentru limba
română, istorie și filosofie. în clasa a șasea a liceului, în 1932, publică
primele poezii într-o revista școlară, dar adevăratul debut este marcat de
publicarea, în 3 martie 1934, în „Viața Basarabiei”, a poeziei
Ploaie.

Din toamna aceluiași an începe la Iași studiile universitare; se înscrie
inițial la Facultatea de Litere și Filosofie, urmând în același timp și
cursurile Facultății de Drept. Se consacră apoi definitiv acestei din urmă
facultăți, pe care o încheie în 1938. în toată această perioada a studenției
publică mult în „Viața Basarabiei”, „însemnări ieșene”, „Cuget
moldovenesc”, „Pagini basarabene”, mai ales poezie, dar și
cronici literare.

În anul 1939 se înscrie în Baroul de Iași ca avocat stagiar.
Rămâne legată de poezie, de activitatea culturală și artistică în general,
numele ei fiind ades întâlnit în paginile diferitelor reviste, participând
chiar nemijlocit la apariția, la Iași, a ziarului de informații „Voința”,
în 1941.

Este și anul când suferința poetei se agravează: la început certificatele
medicale constată o boală de plămâni, pentru ca, mai târziu, să fie specificată
și o afectare cardiacă. Poeta își continuă totuși cu febrilitate activitatea,
concretizată și prin apariția primului volum, intitulat simplu Poezii, în 1943,
la Iași.

Se stinge din viață în București, la 17 noiembrie 1944. În 1945 Editura
Fundațiilor oferă Premiul pentru Dramaturgie acordat scriitorilor tineri
cuplului Magda Isanos- Eusebiu Camilar pentru drama „Focurile”.

Într-o fulgurantă viață de om Magda Isanos a încercat împlinirea prin poezie,
proză scurtă, tablete, critică literară, drama, traduceri. Poezia ei, parte
dominantă și rezistență a operei, este un permanent pariu cu timpul, pe care,
inexorabil știindu-l, îl provoacă mereu.

Cu o conștiința a destinului asumată, ea încearcă să-l
depășească prin poezie, și de aici se naște nota cea mai acută, cea mai gravă
și mai înălțător-umană a liricii sale.

Este în poezia ei marea taină care trebuie mereu spusă,
mereu rescrisă, spre împărtășire, adresându-se celor din jurul ei. Notele
dramatice ale suferinței sunt mereu estompate, căci poeta și-a asumat
responsabilitatea de a învața oamenii să privească mereu în sus. Este o voce
lirică distinctă, feminină, care deschide o direcție a liricii moderne în acest
sens.

1957 – A murit scriitorul şi istoricul George Murnu

George Murnu, în aromână, Ioryi al Murnu, s-a
născut la 1 ianuarie 1868 în Veroia, Perifereia Kentrikis Makedonias, Grecia și
a decedat la 17 noiembrie 1957 la București. A fost un scriitor, traducător și
istoric, membru al Academiei Române din 1923.

George Murnu a fost un excepțional traducător al literaturii
române și de asemenea un prestigios scriitor aromân modern. S-a născut la 1
ianuarie 1868 într-ο familie de macedoneni în cătunul Brazi, de lângă orașul
Veria, în Macedonia, nu departe de râul Bistrița.

Tatăl său, Ioan Murnu, studiase la Atena și era
profesor de limba elină, latină și franceză, la liceul din Xanthi (azi în
Grecia), la gimnaziul din Bitolia, azi în Republica Macedonia, apoi paroh la
biserica greco-macedoneană din Budapesta.

A crescut însă la Veria, localitate aflată într-un grup de
alte așezări aromâne – Marușea, Șelea de Sus, Șelea de Jos, Xirulivad, ce se
continuă spre nord-vest, până la actuala graniță a Greciei cu Iugoslavia, cu un
alt șir de comune și târguri locuite de aromâni, unele mai noi, altele mai
vechi, cum sunt Neaguste, Cândrova, și Grămaticova, Fetița, Paticina, către
muntele Caimaccealan.

Locuri de basm ca frumusețe naturală și ca poveste
mitologică, pe care viitorul traducător al lui Homer a fost parcă predestinat
să le cunoască încă din copilărie. George Murnu a fost frate mai mare al
artistului plastic Ary Murnu (1881-1971). Pe linie maternă, ascendența lui
Murnu pare să fi fost, cel puțin în parte, grecească. Grecesc a fost si mediul
cultural în care s-a format, la Xanthi, unde a inceput cursul liceal, ca si la
Bitolia, unde l-a terminat (1888).

Dacă, până la urmă, energia lui spirituală s-a deversat in
albia culturii românești și nu în a celei neo-grecești, cum dădea inițial
semne, decisiv a fost scurtul interval (1882-1883) când, la Bitolia, în afară
de liceul grecesc, mai vechi, a funcționat pe spezele statului român, care iși
cucerise de curând independența și un gimnaziu românesc, avându-l ca director
pe Ioan Murnu (m. 1921, București).

Așa se face că, după ce începuse cu exerciții școlărești de
versificare în grecește, tânărul Murnu debutează în românește sub pseudonimul
Alpindor di Selli (Selia), cu care, în revista. Țara nouă (iulie
1887), semnează poemul Pindul catre Carpați, ce se voia omagiu și ecou
la Balconul si Carpatul (1877) lui Vasile Alecsandri.

După un semestru la Universitatea din Budapesta, Murnu
studiază istoria și filologia la Universitatea din București (1889-1892), fiind
apoi (1893-1898) profesor de elină la București (Colegiul „Sf. Sava”) și Iași
(„Liceul Național”, Seminarul „Costache Veniamin”, Institutul „Humpel”).

Doi ani de studiu la Munchen, ca bursier, se soldează, în
1901, cu un prestigios doctorat in filologie, lucrat sub îndrumarea ilustrului
bizantinolog Karl Krumbacher; alte stagii de studiu – la Atena, Berlin, Roma.
Întors definitiv în țară în 1908, Murnu este numit conf. univ., apoi prof.
univ. titular la Catedra de arheologie a Universității din București iar în
1910 director al Muzeului de Antichități. Din 1923, devine membru al Academiei
Române.

Numele lui George Murnu a devenit foarte familiar în țară
odată cu magistrala sa traducere, în limba română, a epopeilor homerice Iliada și Odiseea.
Această strălucită realizare a sa, care a însemnat un eveniment epocal în
cultura noastră, „constituie un moment fundamental în evoluția limbii
literare”.

Marele poem clasic era în sfârșit împământenit și putea
exercita o înrâurire nemijlocită asupra conștiinței estetice. Iliada și Odiseea
în interpretarea Murnu sunt niște capodopere superioare în versiunea Annibale
Caro, Iliadei lui Vincenzo Monti, Iliadei și Odiseei lui Johann Heinrich Voss.
Puține literaturi se „bucură de traduceri mai norocoase”.

George Murnu a încetat din viață la 17 noiembrie 1957, în
București.

1984 – A murit actorul Constantin Rauţchi

A studiat la Liceul industrial „Polizu” și la Institutul
de Artă Teatrală și Cinematografică din București. În anul 1956, împreună
cu Amza Pellea și Dinu Cernescu, a fost arestat de autoritățile
comuniste, fiind totuși, cu toții, eliberați după scurt timp.

Debutează la Teatrul Național din Craiova, făcând parte
din generația de aur a teatrului românesc, promoția 1956.

A interpretat următoarele roluri: Bartolo în Bărbierul
din Sevilla de Pierre Beaumarchais, valetul Lane din Bunbury sau
Ce înseamnă să fii onest de Oscar Wilde, Pleșoianu din Ultima
generație de Vasile Nițulescu, marinarul răgușit din Tragedia
optimistă a lui Vsevolod Vișnevski, Fortunato din Gâlcevile din
Chioggia de Carlo Goldoni și actorul din Hamlet de William
Shakespeare.

Criticii de teatru au scris la acea vreme că Rauțchi „face
parte din familia unui Morțun și Iancu Brezeanu”.

Își continuă cariera teatrală la Teatrul Național din
București, unde este coleg și prieten cu Gheorghe Cozorici. Printre
rolurile sale memorabile sunt Azdak din Cercul de cretă caucazian de Bertold
Brecht, Șbilț în Patima roșie de Mihail Sorbul, negrul din Oameni
și șoareci după John Steinbeck (regia: Alexandru Finți),
bufonul din Regele Lear de William Shakespeare (regia: Radu
Penciulescu) sau Hagi Tudose din piesa omonimă a lui Barbu
Delavrancea.

A mai jucat, alături de Ileana Predescu, în piesa „Scaunele” de Eugen
Ionescu.

A avut un rol principal în ecranizarea pentru teatru TV a
romanului Oameni sărmani de Fiodor Dostoievski, având ca
parteneră de scenă pe Leopoldina Bălănuță. Rolurile din film au fost
secundare, dar Rauțchi le-a transformat, potrivit criticului Victor Parhon, în
„mici bijuterii, căpătând, prin forța expresivității sale, nu o pregnanță
deosebită, ci una de neuitat”.

Pictorul Constantin Piliuță i-a făcut un portret.

Constantin Rauțchi era un om tăcut și însingurat, „de o
mare generozitate și delicatețe sufletească”, dedicat până la epuizare
teatrului. Munca sa l-a istovit prematur, iar actorul a decedat la 17
noiembrie 1984, la vârsta de numai 50 de ani.