Până să-l cunoască personal, Simona Popescu îl știa deja pe Gellu Naum din biblioteci. Scrisese despre opera lui o lucrare de diplomă amplă, pe care chiar Naum o va citi. A urmat o relație care avea să se transforme într-un dialog de o viață.

Timp de 14 ani, Simona Popescu l-a vizitat săptămânal pe poetul suprarealist și pe Lygia Naum, într-o relație de admirație, prietenie și învățare. Din această apropiere s-au născut două cărți atipice: „Salvarea speciei. Despre suprarealism și Gellu Naum“ (2000) și „Clava. Critificțiune cu Gellu Naum“ (2004).

Autoare a romanului „Exuvii“ și a mai multor volume de poezie, profesoară la Facultatea de Litere a Universității din București, Simona Popescu a îngrijit ediția de „Opere poetice“ ale lui Gellu Naum, apărută în patru volume la Editura Polirom. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, ea rememorează întâlnirea care i-a influențat decisiv parcursul, atmosfera din casa Naum, legătura poetului cu visul, cu filosofia și cu generațiile tinere, dar și ceea ce înseamnă – cu adevărat – să trăiești „suprarealismul ca mod de viață”. În acest an, scriitoarea coordonează și cea de-a zecea ediție a Festivalului „Gellu Naum“, organizat pe 1 și 2 august la București și la Comana. Evenimentul reunește poeți care au debutat recent și autori consacrați înainte de 1990, iar lecturile, mesele rotunde și dialogurile vor avea loc în grădina Muzeului Național al Literaturii Române și la casa din Comana unde Naum a locuit.

„Weekend Adevărul“: Când i-ați cunoscut pe soții Naum?

Simona Popescu: I-am cunoscut pe Gellu și pe Lygia Naum imediat după ce am terminat Facultatea de Filologie, cum se numea la sfârșitul anilor ’80 (n.r. – astăzi, Facultatea de Litere). Făcusem lucrarea de diplomă (n.r. – licență) despre el, sub coordonarea profesorului Paul Cornea. Era un fel de micromonografie. Avea peste 130 de pagini, neobișnuit de mult pentru o lucrare de diplomă, mai puțin de jumătate din cât scrisesem eu ar fi fost de ajuns. Domnul profesor i-a dat-o s-o citească. Și, după nu multă vreme, sună telefonul. Iar la capătul celălalt o voce joasă, gravă, stinsă: „Bună seara! Aici Gellu Naum!“. Am amuțit. După câteva zile, le-am făcut prima vizită, lui și doamnei Lygia. Era în 1987. Și ne-am văzut de-atunci în fiecare săptămână, ani de zile, până în 2001, când el ne-a părăsit. Și-apoi, doar cu doamna Lygia, până a plecat și ea, în 2006. M-au „adoptat“, cum ar veni. Și a început ceva frumos și important pentru mine, din categoria aia care ține toată viața, se dezvoltă, nu rămâne în trecut.

Fericirea de a fi

Ați petrecut multe ore în casa familiei Naum. Cum era atmosfera acestor întâlniri și ce v-a surprins cel mai mult în contactul direct cu ei?

Îi vizitam des în apartamentul lor mic, de două camere, dintr-o casă de pe Strada Aviator Petre Crețu. Urcam niște scări, dădeam de o ușă cu o plăcuță pe care scria „Chat gentil“ – într-adevăr, în familia lor mai era și Boni, o pisică foarte deșteaptă, nu doar frumoasă. Stăteam cu orele, se făcea seară, eu tot dădeam să plec, să nu-i obosesc, îmi spuneau să mai stau, ne aducea doamna Lygia de mâncare pe tăvițe, fiecare cu a lui. Domnul Gellu avea meniul lui pentru diabet, uneori îmi dădea din ciocolata lui specială. Ce tot vorbeam cu orele, mă tot întreb. Despre „fapte poetice“, cum le numea el. Despre „mediumnitate“, „arheologia mediumnică“, despre pisici, despre cărți rare, despre Empedocle, despre Jung, mai puțin despre Freud, despre cum să te protejezi, despre „cumințenie“, despre „cercurile benefice“ și cele „ostile“, despre „favorabili“, despre „hazardul obiectiv“, cu exemple, despre cealaltă logică a lucrurilor, despre poezie, despre poeți, în frunte cu Lautréamont și Rimbaud, despre nealiniere, despre neadaptare. Mai aduceam și eu în discuție lucruri legate de postmodernism, de ce se scria atunci, de cei la care țineam, ca, de pildă, poeții Mircea Ivănescu și Leonid Dimov, de ce mai citisem în materie de teorie a literaturii. Îmi pare rău acum că nu l-am înregistrat. Mă jenam. Știu că nu-i plăcea, cum nu-mi place nici mie. O singură dată am îndrăznit să-l rog să citească poemul meu preferat, „Eftihia“ – fericire, în greacă. Dar nu mai găsesc caseta. Am ascultat înregistrări ale altora cu el. E acolo o reținere care nu exista în realitate. Uneori îmi citea poezii. Alteori ne uitam la fotografii. Pornind de acolo, se desfășura o întreagă viață. Aveam multe convorbiri și doar cu doamna Lygia. Multe sfaturi mi-a dat. Aproape că devenisem dependentă de sfaturile ei, de consilierea ei. Îi dădeam des telefon, o întrebam dacă e bine legat de una, de alta. 

Cum erau verile la casa din Comana?

Acolo, de 1 august, ziua de naștere a lui Gellu Naum, porțile, ușile erau deschise. Putea să-l viziteze oricine. Venea lume, se adunau prieteni de toate vârstele, mai ales tineri. După ce plecau, eu mai rămâneam o zi, două. Ascultam greierii seara, dădeam pasiențe – ăsta e un joc de atenție, de răbdare, după cum îi spune și numele în franceză, „patience“. Mai mergeam cu doamna Lygia prin sat, ne plimbam, vizitam câte o doamnă în vârstă. Stăteam la povești pe terasă câte doi, toți trei sau, dacă se lăsa frigul, în bucătăria în care undeva sus, într-un adăpost din perete, era… covorul lui Eminescu. I-l dăduse de mult o doamnă descendentă a lui Eminescu sau a prietenului lui Eminescu, Samson Bodnărescu, când tânărul Naum i-a făcut o vizită. Doamna i-a spus că pe covorul pe care stătea el atunci își scrisese Eminescu poezia „Atît de fragedă“. A rugat-o să i-l dea lui. Și i l-a dat. S-a supărat tare când o altă doamnă care avea grijă de casă a vrut să facă un bine, să-l împrospăteze, și l-a spălat! Au ieșit culorile…

„Superba coincidență a acestor momente“

Ați folosit în carte multe exemple de „coincidențe“ sau „hazard obiectiv“ (termeni suprarealiști). Aveți un moment personal trăit cu Naum care să fi avut această aură de „hazard obiectiv“?

Au fost mai multe. Vă dau un singur exemplu. Am ieșit odată la plimbare, a insistat doamna Lygia, „să mai facă Gellu puțină mișcare“, spunea ea, că noi am fi stat în casă la povești. Și tocmai părăseam o discuție despre faptul că el nici măcar nu avea o masă de scris, nu încăpea una nicăieri în cele două camere mici din apartamentul lor de pe Aviator Petre Crețu. Scria pe genunchi, pe un album de pictură cu coperțile tari. Și-am luat-o pe nu știu ce străduțe și-am dat de-un imobil cu un portal de piatră la intrare pe care erau sculptate – nu știu cum să spun altfel – două cuvinte: „CASA POETULUI“. „Uite casă pentru dumneavoastră“, i-am zis, surprinși fiind amândoi. Trebuie neapărat să mai ajung acolo, a fost ca în vis. Și, la câteva minute, dăm de o altă casă, cu o fereastră mare. Iar în fereastră – o colecție întreagă de pinguini, de Apolodori. Dar cele mai tulburătoare lucruri s-au petrecut în ziua în care a murit și apoi la o săptămână-două după. Dar despre asta nu spun mai multe aici, ceva există în volumul „Clava“, la sfârșit. Poate doar că, nu la mult timp de la trecerea lui în neființă, cum se zice, a trebuit să mă duc la un festival de poezie la Paris. Și-acolo s-au ținut lanț „coincidențele“. Una pe zi! Dau doar o secvență. Am cumpărat de îndată ce-am ajuns în centrul orașului, ca orice turist interesat de cele culturale, „Pariscope“, revistă ca o cărticică cu toate evenimentele pe o săptămână. Îl deschid – se deschide la jumătate. Și, pe două pagini, scris mare: „ZÉNOBIE“. Am înmărmurit. Era o expoziție la Paris legată de Zenobia, regina Palmirului/Palmyrei. Titlul întreg: „Moi, Zénobie, reine de Palmyre“. Erau aduse din Siria mai ales vestigii arheologice, bijuterii din epoca acestei fabuloase regine.

Despre relația cu generațiile mai tinere: cum a văzut Naum „moștenirea“ sa și dialogul cu poeți ca dumneavoastră?

Gellu și Lygia Naum s-au înconjurat toată viața de oameni tineri, atrăgeau, se crease în jurul lor un fel de legendă. Când l-am cunoscut, eram cea mai mică, aveam 22 de ani. Apoi au venit alții. Mereu apăreau. Dar și dispăreau. Era selectiv Gellu Naum. Mulți veniți, puțini aleși. Dar, în general, chiar când se detașa de cineva, era mai degrabă amabil, binevoitor. Și, în general, era foarte atent la mișcările tinerilor pe lume. Când, într-una dintre primele vizite la ei, am îndrăznit să-l rog să-mi împrumute o carte din care să înțeleg mai bine ce este suprarealismul, s-a dus țintă la bibliotecă, a desprins un volum pe care scria mare „PUNK“, și mi l-a întins. L-am citit. Am înțeles „demersul“. A doua carte pe care mi-a dat-o a fost una cu poze: înscrisurile de pe zidurile clădirilor din Paris din 1968, anul revoltelor studențești. A treia a fost una, tot în franceză, cu texte de și despre Marpa Traducătorul. A urmat una cu koanuri. Apoi o carte de magie a fizicii și chimiei – pe asta mi-a făcut-o cadou, era veche și frumoasă, cartonată, cu coperți de mătase roșie. Și tot așa. Din astfel de lucruri aparent pe ocolite, înțelegi mai bine, poate, ce e suprarealismul. Pe care el îl lega de tinerețe ca stare de spirit, nu ca număr de ani. Zic iar că mi-e tare dor de ei. Mai recitesc din câte o carte de-a lui. Cândva, cu niște prieteni, ne ghiceam în Gellu Naum deschizându-l la întâmplare. Fac asta chiar acum! Și pun degetul pe „superba coincidență a acestor momente“. Așa dădea și dedicații: deschidea cartea la întâmplare în fața omului care aștepta în fața lui, punea degetul pe o jumătate de propoziție, o transcria și semna. Mai încercăm o dată? Am pus degetul pe versul „Nu cumva să-ţi închipui că inventez“. 

„El căuta manifestări ale suprarealismului văzut ca un mod de viață“

Ce anume îl face pe Naum un „suprarealist autentic“ în viziunea dumneavoastră?

În „Salvarea speciei…“ încercam să-l redau unui context potrivit lui, cel francez. N-a avut legături apropiate cu ce se întâmpla aici în materie de avangardă. Nu-i plăceau confuziile, nici direcțiile altora care se considerau avangardiști. El era branșat la ce făceau francezii. Și față de ei era, uneori, critic, chiar și față de André Breton, pentru care avea o mare prețuire. Să adaug că Gellu Naum căuta manifestări ale suprarealismului – văzut ca un mod de viață – și la alții. Se ducea până departe, în trecut. Îi recunoștea ușor. De pildă, în cartea lui Diogene Laertios „Despre viețile și doctrinele filozofilor“ (scrisă în prima jumătate a secolului al III-lea d.Hr.). Era acolo vorba și despre o fată, Hiparhia din Maroneia. Despre ea și despre iubitul ei Crates din Tebas a venit vorba odată. Au trăit în secolul IV înaintea erei noastre. Erau din familii bogate, dar au renunțat la toate bunurile materiale și la normele sociale convenționale pentru ca să fie filozofi. „Dacă nu îți trebuie nimic, ești egal cu zeii“, zicea Hiparhia. Oameni liberi cu totul, așa cum ar trebui să fie filozofii, poeții. Ea e și prima filozoafă. Cuplul ăsta de hipioți din altă eră i se păreau exemplari pe mai multe planuri. Gellu Naum îmi vorbea adesea despre filozofie și filozofi. Nu e de mirare de vreme ce absolvise Facultatea de Filozofie. Îi plăceau mult presocraticii, pe care-i considera de-a dreptul poeți. Prin el i-am descoperit și eu. Îl mai înțepa pe Platon din cauză că era pentru alungarea poeților din cetate. Dar în război și-a botezat calul Platon. Platon i-a fost fidel, l-a ajutat la greu. Calul! Pe Aristotel – că era prea aristotelic. Îi mai ia peste picior și în poeziile lui pe unii, alții. Îmi vorbea mai degrabă despre Heraclit, Diogene, Plotin, Anaximandru, Tales, Meister Eckhart sau despre figuri precum Hermes Trismegistos, Milarepa, Marpa Traducătorul, Castaneda, despre alchimiști sau reprezentanți ai filozofiei oculte ca Paracelsus, Cornelius Agrippa, Raymundus Lullus, Nicolas Flamel etc. Revenind la „Salvarea speciei…“: prima jumătate a cărții este despre suprarealismul francez, despre câțiva autori care au contat mult pentru mine. În 2000 nu se știa mare lucru la noi despre suprarealism. Nu era tradus Breton, nici măcar Manifestele lui. Și nu exista internet ca să te documentezi cât de cât! Mi se părea că nu poți să înțelegi ce face Naum fără contextul potrivit. În 1945 formase un grup cu Gherasim Luca, Dolfi Trost, Paul Păun, Virgil Teodorescu. Au scris niște texte în franceză, au ajuns la Breton care, în 1947, avea să declare că „suprarealismul s-a mutat la București“. Venind dinspre însuși Breton, afirmația are o mare valoare. Bucureștiul era pus pe harta avangardei/suprarealismului din lume. Doar că grupul s-a desființat prin plecarea primilor trei din țară. La fix, căci apoi porțile s-au închis, a venit stihia stalinismului. 

Destinul scriitorului de a fi singur

Cât de importantă a fost pentru Naum întâlnirea cu gruparea suprarealistă din Paris?

Dintre avangardiștii din România, singurul care a contat pentru el cu adevărat a fost Victor Brauner. Îmi vorbea adesea despre acest prieten mult prețuit. Prea puțin despre alții. Brauner l-a chemat la Paris când Naum avea doar vreo 23 de ani, l-a încurajat să-și facă doctoratul acolo. Și tânărul, care debutase deja în poezie, cu „Drumețul incendiar“, s-a dus, a început să se documenteze pentru lucrarea lui despre filozofia medievală cea plină de mister, de gânditori ocultiști, de lucruri neobișnuite, poetice. Însă a venit războiul, și în 1939 a fost mobilizat pe front. Prin Victor i-a cunoscut pe suprarealiști. Și chiar a fost invitat să colaboreze la celebra revistă suprarealistă „Minotaure“, urma să dea un text pe tema obiectelor efialtice, despre demonismul obiectelor. Doar că, așa cum spuneam, a venit războiul și „Minotaure“ și-a încetat definitiv apariția. Iar Naum a trebuit să se întoarcă în țară. Începuse frumos pentru un tânăr suprarealist. Destinul i-a rezervat altceva. L-a împins să devină… Gellu Naum, așa cum vorbim azi despre el.

În carte ați surprins și latura de izolare a lui Naum: „un suprarealist fără grup“. Cum vedeți această singurătate în contextul literar românesc?

După plecarea celor trei prieteni din Grupul Infra-Noir sau Grupul celor 5, a rămas singur. N-a mai ținut legătura nici cu Teodorescu. Cred că i-a fost foarte greu. Pe de altă parte, singurătatea e aproape o condiție a scriitorului. Nu? Totuși, în singurătatea lui, o avea lângă el pe Lygia. Apoi au apărut prietenii cei tineri, fete și băieți. Primii tineri care au ajuns la Lygia și Gellu Naum au fost Sebastian Reichmann, Dan Stanciu, Dan Matei și Gheorghe Rasovszky. Apoi Sanda Roșescu, o fată care absolvise Psihologia. Sanda a înregistrat niște dialoguri cu Gellu Naum prin anii ’70, pe benzi de magnetofon. Le-a publicat târziu, în 2013, într-o frumusețe de carte, „Despre interior-exterior“.

Dincolo de vis și de moarte

Ce importanță au copilăria, nebunia, dragostea – aceste „valori de care lumea are mereu nevoie“, după cum scrieți – în opera și biografia lui Naum? Și cât de important era visul în procesul său de creație?

Despre copilărie nu vorbește el mult în cărți, deși în conversațiile noastre revenea mereu la fabulosul vârstelor crude, dar și la spaimele de-atunci. Fusese copil orfan de tată și cu o personalitate puternică, trăise niște stări particulare. Legat de nebunie: îi considera pe cei numiți „nebuni“, ca și Breton, oameni cu totul și cu totul interesanți, pentru că ei cunosc cu adevărat experiența libertății, fiind în afara oricăror sisteme de îngrădire/dirijare/supunere. Era uimit de expresivitatea artei lor sau a vorbirii lor. A viziunii lor asupra lumii. Avea un fel de prieten pe care-l vizita prin 1940 la Mărcuța, sanatoriul pentru „nebuni“. Aveau lungi conversații. Cât despre vis… Nu era doar o temă literară pentru el, ci o parte din viață care are cel puțin la fel de mare importanță ca momentele remarcabile din existența diurnă. În vis, totul e altfel, logica lucrurilor se schimbă, poți avea puteri extraordinare, dinamica din jurul tău e uluitoare, senzațiile. O știe toată lumea. Doar că puțini dau atenție acestei experiențe de viață, personajelor din vis care sunt ei înșiși altfel. Poemele lui Gellu Naum sunt construite pe logica visului – în care încap multe, unde se întâlnesc contrariile în deplină armonie, unde se adună timpuri diferite, locuri din, parcă, altă existență, oameni cunoscuți și necunoscuți, vii și morți – doar că în vis nu există moarte; o circulație continuă a tot și toate, fără limite.

Romanul „Zenobia“ ocupă un loc aparte în opera lui Naum. Cum vedeți această carte în ansamblul operei sale și ce reprezintă pentru dumneavoastră?

E singurul lui roman – el i-ar spune „rhoman“. Suprarealiștii aveau mari reticențe legate de producția de proză, de romane. „Zenobia“ e o carte despre experiența poetică, despre ce e un poet care vede mișcările lumii altfel decât mulți dintre noi. Mișcările de suprafață și de adâncime. E un roman scris de un poet. Sunt puține pe lume, cu atât mai prețioase. Pe de altă parte, e un roman de și despre dragoste, despre ce se întâmplă când îți găsești cu adevărat jumătatea. Dar mai ales, pentru mine, o carte despre Gellu și Lygia, pe care eu i-am cunoscut când ajunseseră la o vârstă mai înaintată, dar i-am văzut ca pe niște oameni cu o structură adolescentină, surprinzător de tineri ca energie, ca stare, ca fel de a se raporta la lume. Sigur că văd, recitesc „Zenobia“ altfel astăzi. Aproape că-mi vine să spun că face parte din viața mea. Spunea Gellu Naum undeva: „Citesc ca să recunosc, nu ca să cunosc“. Recunoșteam/recunosc atâtea! Pe ei doi, detalii, obiecte, personaje, poveștile pe care mi le-au spus în cei 14 ani cât am fost împreună, până la plecarea dintre noi a lui și, după cinci ani, și a ei.