În vara anului 1994, România a trăit unul dintre cele mai frumoase momente din istoria sa sportivă. „Generația de Aur“, condusă de Gheorghe Hagi, a cucerit publicul și a făcut milioane de români să creadă că nimic nu este imposibil. A fost la 5 minute de o semifinală. 

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Anul
1990 a marcat nașterea „Generației de Aur“ în fotbalul românesc. Un grup de
jucători tineri care pășiseră din comunism direct în blugi și în fotbalul mare
european, crescuți la marile cluburi românești din perioada comunistă, cele
care făceau performanță în Europa anilor ’70-’80, și șlefuiți, după Revoluția
din 1989, la echipele europene la care s-au transferat imediat după Coppa del
Mondo, un Mondial la care jucătorii români au impresionat.

„Generația
de Aur“ a lui Hagi, Dumitrescu, Răducioiu, Sabău, Belodedici, Popescu, Stelea,
Lupescu, Petrescu, Prodan, Munteanu a transformat naționala României într-o
prezență constantă, solidă și de temut la marile competiții internaționale, mai
ales la Campionatele Mondiale. România „Generației de Aur“ dădea impresia că
putea învinge pe oricine, mai ales după Campionatul Mondial din 1994, organizat
în Statele Unite, când românii au fost la numai cinci minute de o semifinală cu
Italia. Și, având în vedere că România învinsese marea Argentina a lui
Batistuta, Caniggia și Redondo, nimeni nu s-ar fi arătat surprins dacă
„tricolorii“ s-ar fi luptat pentru titlul mondial cu Brazilia.

O surpriză fierbinte

Campionatul
Mondial din SUA 1994 a rămas în istorie drept cel mai fierbinte și mai solicitant
turneu final, cu meciuri în care temperaturile la nivelul gazonului au depășit
frecvent 40 de grade Celsius. Partidele s-au disputat la prânz pentru a putea
fi transmise în direct în Europa, iar condițiile au fost un adevărat infern
atât pentru jucători, cât și pentru spectatori. Temperaturile extreme din orașe
precum Dallas și Orlando au provocat leșinuri în tribune și au dus, pentru
prima dată în istoria fotbalului, la introducerea pauzelor de hidratare.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Campionatul
Mondial din Statele Unite a reprezentat și o bornă importantă în evoluția
fotbalului modern. La acest turneu au fost implementate aproape toate regulile
pe care le regăsim și astăzi: interzicerea pasei deliberate la portar,
acordarea a trei puncte pentru victorie, echipamente distincte pentru arbitri
și inscripționarea numerelor jucătorilor și pe partea din față a tricourilor.

Organizarea
Mondialului în SUA a reprezentat o surpriză uriașă. Fotbalul nord-american se
prăbușise aproape complet în anii ’80. După ce americanii au ratat atât
organizarea, cât și calificarea la Campionatul Mondial din 1986, liga
profesionistă fusese desființată. În plus, ei păreau mult mai interesați de
baseball și de fotbal american. Cu toate acestea, FIFA a decis să acorde
organizarea Campionatului Mondial din 1994 Statelor Unite, în detrimentul
Marocului și Braziliei. Forul internațional a argumentat că turneul va
revitaliza acest sport în SUA și că stadioanele americane erau mai moderne și
aveau o capacitate superioară celor europene. Ca o condiție pentru organizarea
competiției, Statele Unite au fost obligate să înființeze un campionat
profesionist de fotbal, astfel luând naștere Major League Soccer. Deși mulți au
anticipat un eșec răsunător, realitatea a fost cu totul alta. Mondialul
american a stabilit un record de audiență în tribune, cu o medie de aproape
69.000 de spectatori pe meci și un total de aproximativ 3,6 milioane de
spectatori. În plus, meciurile au fost spectaculoase, suprafețele de joc
excelente, iar organizarea ireproșabilă.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Formatul
competiției era același ca în 1990: 24 de echipe împărțite în șase grupe a câte
patru. În faza eliminatorie se calificau ocupantele primelor două locuri din
fiecare grupă și cele mai bune patru echipe clasate pe locul al treilea. A fost
ultima ediție desfășurată în acest sistem, deoarece din 1998 numărul
participantelor a crescut la 32.

De pe primul loc

România
își formase între timp un lot de excepție. Spre deosebire de Mondialul din
Mexic 1970 sau de Coppa del Mondo 1990, jucătorii de bază ai naționalei nu mai
evoluau în campionatul intern, la Steaua, Dinamo, Rapid sau Universitatea
Craiova. Cei mai mulți ajunseseră deja la cluburi importante din Europa: Florin Răducioiu
juca la AC Milan, Gheorghe Hagi și Ioan Sabău la Brescia, Dan Petrescu la
Foggia, Ionuț Lupescu la Bayer Leverkusen, Gică Popescu la PSV Eindhoven, Ilie
Dumitrescu la Tottenham Hotspur, Miodrag Belodedici la Valencia, Dorinel
Munteanu și Tibor Selymes la Cercle Brugge, iar Bogdan Stelea la Mallorca. Din
campionatul intern proveneau Daniel Prodan, Basarab Panduru și Constantin
Gâlcă, de la Steaua, Florin Prunea, Viorel Moldovan și Gheorghe Mihali, de la
Dinamo, Iulian Chiriță și Jean Vlădoiu, de la Rapid, Corneliu Papură și Ovidiu
Stângă, de la Universitatea Craiova, Marian Ivan, de la FC Brașov, iar al
treilea portar, Ștefan Preda, de la Petrolul Ploiești. Cu acest lot,
selecționerul Anghel Iordănescu a atacat preliminariile pentru Mondialul
american.

„Tricolorii“
au avut o campanie foarte bună. Nu au pierdut niciun meci, însă lupta pentru
calificare s-a dat până în ultima etapă cu Belgia, Țara Galilor și
Cehoslovacia. Belgienii și galezii fuseseră învinși în tur, iar cu cehii
România obținuse două remize. Meciul decisiv s-a jucat la Cardiff, împotriva
Țării Galilor. Cine câștiga mergea la Campionatul Mondial. Partida a fost
dramatică. Fazele se succedau într-un ritm amețitor, iar românii arătau deja
tehnica și forța ofensivă care aveau să impresioneze la Mondial. Hagi a deschis
scorul în minutul 32, după un dribling și un șut puternic, la care portarul
galez a greșit intervenția. Gazdele au egalat în repriza secundă prin Dean
Saunders și au primit chiar și un penalty. Zeii fotbalului au fost însă de
partea României, iar Paul Bodin a trimis mingea în transversală.

Francezul care va arbitra Turcia – România a purtat noroc naționalei. Francois Letexier a oficial la meciul care a adus calificarea la EURO 2024

Finalul
a aparținut românilor. Ilie Dumitrescu a pornit o acțiune personală și i-a pasat decisiv
lui Florin Răducioiu, care a înscris fără emoții. România se califica la
Campionatul Mondial de pe primul loc și își făcea bagajele să plece peste Ocean.

Din nou pe primul loc 

România a debutat la Campionatul Mondial din
Statele Unite pe 18 iunie 1994, într-o grupă din care mai făceau parte țara-gazdă,
Elveția și Columbia. Primul adversar a fost Columbia, una dintre favoritele
turneului. Columbienii aveau o generație excepțională, cu jucători precum Valderrama,
Rincón, Asprilla şi Valencia.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

În partida disputată la Pasadena, sud-americanii
au început în forță și au dominat primele minute. Românii au rezistat însă
asediului și au răspuns cu contraatacuri devastatoare, mai ales pe benzi. În
minutul 15, Răducioiu, lansat magistral de Hagi cu o pasă printre fundași, și-a
întors adversarii și a șutat la colțul lung, deschizând scorul. A urmat
momentul de magie. După ce îl testase pe Córdoba cu un șut puternic de la
distanță, Hagi a observat că portarul columbian stătea ieșit dintre buturi. În
minutul 34, de pe partea stângă a terenului, a trimis un lob șutat de la
aproximativ 35 de metri, care l-a surprins pe Córdoba și s-a oprit în plasă. A
fost unul dintre cele mai frumoase goluri din istoria echipei naționale. Adolfo
Valencia a redus din diferență în minutul 43, însă România era echipa mai bună.
În minutul 89, Răducioiu și-a trecut în cont dubla și a stabilit scorul final,
3-1, provocând una dintre marile surprize ale turneului.

Pe 22 iunie a urmat confruntarea cu Elveția. După
victoria în fața Columbiei, România era considerată una dintre revelațiile
Mondialului și pornea favorită. Elvețienii obținuseră doar un egal cu Statele
Unite în primul meci. Pe stadionul Silverdome din Detroit, arenă proiectată de
un român, elvețienii i-au readus însă cu picioarele pe pământ pe „tricolori“. România a rămas
în inferioritate numerică după eliminarea lui Jean Vlădoiu, încă din minutul 3,
iar Elveția s-a impus categoric, cu 4-1. Românii și-au luat însă revanșa rapid.
Pe 26 iunie au învins Statele Unite, la Pasadena, cu 1-0, după un nou gol
spectaculos, marcat de Dan Petrescu în urma unei pase excelente a lui Gheorghe
Hagi. România a câștigat grupa cu șase puncte și s-a calificat în optimile de
finală.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Împotriva tuturor

În optimi, România avea de înfruntat Argentina.
Echipa lui Maradona terminase grupa pe locul al treilea, la egalitate de puncte
cu Nigeria și Bulgaria, dar cu un golaveraj inferior. Deși Diego Maradona
fusese suspendat în urma unui control antidoping, Argentina rămânea una dintre
marile favorite. În lot se aflau Gabriel Batistuta, Claudio Caniggia, Abel
Balbo, Ariel Ortega, Diego Simeone, Néstor Sensini și Fernando Redondo. Puțini
le acordau românilor șanse reale. Încă o dată însă, „tricolorii“ au contrazis
toate pronosticurile și au demonstrat valoarea extraordinară a „Generației de
Aur“.

România a mizat pe aceeași rețetă care funcționase
împotriva Columbiei: o apărare disciplinată și contraatacuri devastatoare. Meciul
s-a disputat pe 3 iulie, pe stadionul Rose Bowl din Pasadena, în fața a peste
90.000 de spectatori. Argentina a început în atac și a dominat posesia, însă
românii au gestionat excelent partida. În minutul 11, Ilie Dumitrescu a
executat impecabil o lovitură liberă și l-a învins pe Islas pentru 1-0. Bucuria
a durat puțin. Batistuta a obținut un penalty și tot el l-a transformat.

Înaintea barajului, Mircea Lucescu i-a lăudat pe turci, dar i-a și amenințat: „Sunt aici să câștig”

A urmat însă recitalul lui Gheorghe Hagi. Decarul
României i-a oferit o pasă genială lui Ilie Dumitrescu, care a readus România
în avantaj. Apoi, după un nou contraatac de manual, Dumitrescu i-a întors
serviciul lui Hagi, iar acesta a înscris pentru 3-1. Argentina a redus din
diferență prin Abel Balbo, însă era prea târziu. Anghel Iordănescu și-a
reorganizat perfect echipa, iar România s-a impus cu 3-2.

A fost unul dintre cele mai mari momente din
istoria sportului românesc. Milioane de oameni au ieșit în stradă și au uitat,
pentru câteva ore, de greutățile tranziției. Pentru prima dată în istorie,
România se califica în sferturile de finală ale unui Campionat Mondial.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

La cinci minute de o semifinală

Pe 10 iulie 1994, România a întâlnit Suedia în
sferturile de finală, pe stadionul Stanford. Nordicii trecuseră în optimi de
Arabia Saudită, cu 3-1, și dispuneau de jucători foarte valoroși, precum Tomas
Brolin, Henrik Larsson, Kennet Andersson și Stefan Schwarz. Suedezii mizau pe
forța fizică, în timp ce românii compensau prin viteză și tehnică. A rezultat
un meci dramatic.

În minutul 78, Tomas Brolin a deschis scorul
pentru Suedia. România a reacționat rapid, iar opt minute mai târziu Florin
Răducioiu a egalat cu un șut din interiorul careului, trimițând partida în
prelungiri. În minutul 101,  Răducioiu a reușit dubla, ducând scorul la 2 la 1. Ulterior, suedezul Stefan Schwarz a primit al doilea cartonaș galben
și a fost eliminat. Mai erau doar cinci minute până la o
calificare istorică în semifinale. Atunci a venit faza care avea să rămână una
dintre cele mai dureroase din istoria fotbalului românesc. La un corner, Florin
Prunea a ieșit greșit dintre buturi, iar Kennet Andersson a egalat cu o
lovitură de cap.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

La 2-2, calificarea s-a
decis la loviturile de departajare. Suedezii au transformat toate cele cinci
penaltyuri. Pentru România au ratat Dan Petrescu și Miodrag Belodedici, ale
căror execuții au fost apărate de Thomas Ravelli. Suedia mergea în semifinale,
iar România părăsea competiția cu fruntea sus, după cea mai

Data sfârșitului lumii a fost stabilită deja, dar mai este mult timp până planeta noastră, Pământ, să fie distrusă.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Noile cercetări sugerează că Pământul va fi distrus când Soarele va muri, peste aproximativ cinci miliarde de ani.

Astronomii de la Universitatea din St. Andrews au studiat ce se întâmplă cu planetele după moartea soarelui, oferind o privire asupra viitorului sistemului solar.

Echipa de cercetători de la universitatea scoțiană a folosit Telescopul Spațial James Webb al NASA/ESA/CSA pentru a observa o exoplanetă de dimensiunea lui Jupiter, numită WD 1856 b, trecând în fața stelei sale gazdă „moarte”, scrie Metro.

Au reușit să măsoare masa și temperatura planetei și chiar să-i detecteze atmosfera.

Cercetătorii au descoperit că planeta este „semnificativ mai caldă” decât se așteptau și au stabilit cum a ajuns, cel mai probabil, pe orbita sa.

Echipa a explicat că, peste aproximativ cinci miliarde de ani, Soarele va rămâne fără hidrogen în nucleu și se va umfla până la o dimensiune de peste 100 de ori mai mare decât cea actuală, transformându-se într-o stea gigantică roșie.

Apoi își va pierde straturile exterioare și își va încheia viața. Mercur, Venus și, posibil, Pământul vor fi distruse de steaua gigantică roșie, potrivit studiului publicat în revista Nature.

Dar, la fel ca în cazul majorității fenomenelor din spațiu, există încă multe necunoscute.

Una dintre acestea este soarta planetelor mai îndepărtate. Ele sunt alcătuite în principal din hidrogen și heliu, iar printre cele mai cunoscute din această categorie se numără Jupiter și Saturn.

Cercetătorii au explicat că descoperirea și studierea planetelor care orbitează în jurul rămășițelor stelelor asemănătoare Soarelui după dispariția acestora reprezintă o modalitate de a afla ce s-ar putea întâmpla în propriul nostru Sistem Solar într-un viitor îndepărtat.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Ce este „planeta ciudată” WD 1856 b?

Exoplaneta cu acest nume a fost descoperită în 2020, orbitând în jurul WD 1856+534, la aproximativ 80 de ani-lumină de Pământ, o distanță pe care ar dura peste un milion de ani să o parcurgem folosind tehnologia modernă a rachetelor.

A fost observată cu ajutorul satelitului TESS (Transiting Exoplanet Survey Satellite) al NASA și al Telescopului Spațial Spitzer.

Autorul principal al studiului, dr. Ryan MacDonald, de la Universitatea din St Andrews, a declarat: „Planeta este cu adevărat ciudată.

„Are aproximativ dimensiunea lui Jupiter, dar pitica albă pe care o orbitează are dimensiunea Pământului, așa că planeta este de șapte ori mai mare decât steaua sa.”

Ceea ce este atât de neobișnuit la WD 1856 b este orbita sa „extrem de apropiată” de steaua gazdă, la o distanță de 50 de ori mai mică decât cea la care Pământul orbitează în jurul Soarelui, a spus dr. MacDonald.

A fost prima descoperire de acest gen a unei planete intacte care orbitează la mică distanță de o pitică albă.

Însă dr. MacDonald a afirmat că, dacă WD 1856 b ar fi orbitat inițial la acea distanță, ar fi fost distrusă pe vremea când steaua era o gigantă roșie.

La începutul secolului XX, România dorea să fie mare putere regională și să-și extindă influența politică în Balcani. Cu această ocazie, românii au vrut să impună, cu ajutorul forțelor armate, un rege neamț pe tronul Albaniei. Ulterior, România s-a ales și cu deschidere la Mediterana. 

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

La începutul secolului XX, Regatul României era o țară independentă, în plină dezvoltare și care începuse să câștige tot mai mult prestigiu la nivel internațional. În 1913, România a intervenit decisiv în cel de-al Doilea Război Balcanic pentru a contrabalansa hegemonia Bulgariei și a-și asigura securitatea frontierei de sud. Intervenția, deși oarecum caragialescă, s-a soldat cu anexarea Cadrilaterului și consolidarea statutului de putere regională al României. Practic, Regatul României devenise un soi de gardian al păcii și ordinii în Balcani.

Acest statut le-a dat românilor încrederea că pot deveni o mare putere în sud-estul Europei, capabilă să-și extindă influența asupra statelor tinere care apăreau din ruinele Imperiului Otoman. Așa s-a născut un episod foarte interesant al istoriei românilor, dar complet necunoscut publicului larg. Mai precis, Regatul României a încercat să impună propriul pretendent pe tronul Albaniei și să transforme țara de pe țărmurile Mării Ionice într-un stat vasal sau, așa cum s-a exprimat regele Carol I, România și Albania să fie precum „nașul și finul”. Iar România, evident, urma să joace rolul nașului.

Și, culmea, planul a reușit parțial. Doar hazardul istoriei și al vieții a făcut ca totul să se năruie. Cu toate acestea, românii aveau să obțină, pe căi mai puțin bănuite, în perioada interbelică, accesul la Marea Mediterană, un alt episod absolut necunoscut majorității românilor.

România și Albania, ca dragostea dintre naș și fin

În primăvara anului 1914, Regatul României era un stat care se bucura de un prestigiu tot mai mare în zona de sud-est a Europei, având statutul de mare putere regională, mai ales după intervenția împotriva Bulgariei în cel de-al Doilea Război Balcanic din 1913. Se afla și într-o alianță secretă cu Germania și Austro-Ungaria și spera să-și extindă tot mai mult influența în Balcani. Mai ales că tendințele revanșarde și orgoliul rănit al Bulgariei îi îngrijorau pe oficialii de la București.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Ei bine, în primăvara anului 1914 s-a ivit și ocazia găsirii de noi aliați, dar și a unei intervenții în Balcani. În anul 1912, Albania își declarase independența față de Imperiul Otoman și, vreme de doi ani, căzuse într-un haos cumplit provocat de facțiunile diferite care luptau pentru putere. Pe de o parte erau partizanii sârbi, de cealaltă parte grecii, plus numeroasele pașale otomane care doreau să fondeze un stat independent, dar tot sub umbrela Semilunii.

O bună parte a populației urbane, dar și mulți intelectuali și patrioți albanezi căutau însă, la fel ca românii cu jumătate de veac înainte, un principe dintr-o casă regală europeană care să pună capăt luptelor interne și să fondeze un stat modern.

Ei bine, în acest context intervin românii. Mai ales că între mișcarea de independență albaneză și Regatul României a existat o puternică legătură. Românii au sprijinit consistent comunitatea albaneză din diaspora. De exemplu, în 1911, Biserica Română a dăruit biserica „Sfântul Nicolae” din București comunității albaneze. În plus, capitala României devenise un loc important de desfășurare a întrunirilor politice ale patrioților albanezi.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Inclusiv poetul național albanez Asdreni a scris versurile imnului național al Albaniei la București, muzica fiind compusă de Ciprian Porumbescu.

„Aici, în școlile românești, în civilizația românească, în inima și dragostea acestei națiuni surori, am deschis noi ochii, toți cei care ducem azi spre izbândă steagul civilizației în țara noastră”, preciza Asdreni privind legătura albanezilor cu românii.

Ulterior, scrierile și cercetările istoricului român Nicolae Iorga privind istoria Albaniei vor fi utilizate și vor contribui decisiv, în congresele internaționale, la obținerea independenței în 1912.

În acest context, românii decid să intervină în Albania. Mai precis, să impună pe tronul țării un candidat agreat de Casa Regală a României. Asta ar fi însemnat extinderea influenței românești în Balcani și constituirea unui aliat de încredere pe țărmurile Mediteranei.

„Da, este adevărat că avem dragostea pentru Albania, cum ar fi, de exemplu, dragostea dintre naș și fin. Românii au fost cei dintâi care au introdus alfabetul latin în Albania. La București s-a clădit prima biserică în care serviciul religios se face în limba albaneză. Creând Albania, Puterile Europene au făcut o operă frumoasă”, preciza Carol I.

Nepotul reginei și o aventură albaneză

Candidatul susținut de România era nici mai mult, nici mai puțin decât nepotul reginei Elisabeta de Wied, regina României. Se numea Wilhelm de Wied, avea 38 de ani în momentul în care a fost propus ca rege al Albaniei și activa ca maestru de cavalerie în armata germană. Wilhelm de Wied era căsătorit cu principesa Sophia și avea doi copii.

Perlele puțin cunoscute și accesibile ale Balcanilor. Locurile de vis aflate aproape de România pe care ar trebuie neapărat să le vezi vara asta

Regina Elisabeta a României, după ce l-a convins să accepte candidatura ca rege al Albaniei, a făcut lobby la nivel internațional pentru acceptarea și susținerea sa de către Marile Puteri. În cele din urmă, Marile Puteri au decis să-l susțină pe Wilhelm de Wied, propunerea reginei Elisabeta a României, pe tronul Albaniei. Mai ales Germania și Austro-Ungaria erau interesate de această situație, fiindcă, în felul acesta, sabotau încercările Italiei și Serbiei de a căpăta influență politică în Albania.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

„Regele Carol a întins mâna vlăstarului din pădurea Rinului și a spus celor încercați: «Iată omul vostru! El vă va aduce pacea, va face bogate și fericite ținuturile voastre minunate. S-a isprăvit cu luptele! Nu vor mai fi omoruri în ruinele fumegânde! Marea surâzătoare va transporta produsele voastre și bogăția va fi de partea voastră după îndelungată mizerie și greutăți nemaiauzite. Fiți fericiți și voi, eroi! Vine cineva care vă iubește și vă înțelege! Care va proteja bunurile voastre și viața voastră, care își va încredința vouă pe a lui, pentru că i le știe sub pază bună și care a învățat de la ilustrul său moș cum se conduce un popor la mântuirea și prosperitatea lui»”, scria Elisabeta de Wied.

De altfel, principele Wilhelm de Wied era recunoscut ca un intelectual și, totodată, un militar foarte capabil. Așa că prințul Wilhelm de Wied a sosit la Durres, capitala istorică a Albaniei, cu o mică armată internațională, condusă de un locotenent-colonel britanic. Românii au trimis și ei trupe. Mai precis, un contingent de voluntari sub comanda căpitanului de cavalerie Grigore Cristescu. Voluntarii sperau că vor avea parte de câștig după ce principele neamț se va instala și va face ordine în Albania.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Proaspătul rege Wilhelm I de Wied al Albaniei controla însă doar teritoriul din jurul Durresului. Restul țării era sfâșiat de lupte între sârbi, greci și turci. În cele din urmă, Wilhelm I și soția sa, principesa Sophia, sunt nevoiți să fugă din Durres, pentru că nu mai erau în siguranță. Sperau să se întoarcă cu un puternic contingent românesc, dar și cu detașamente europene, pentru a zdrobi rebelii.

Dar regele Carol I, unchiul lui Wilhelm de Wied, moare, iar Primul Război Mondial izbucnește. Marilor Puteri nu le mai păsa de Albania și de problemele unui prinț neamț care dorea tronul de la Durres. Așa se încheia și aventura albaneză a românilor.

„Acum două luni plecau în Albania, pentru apărarea nepotului Reginei, un număr de voluntari români cu stema dinastiei de Wied pe calpacele lor albe. I-am privit cu simpatia care se îndreaptă la noi spre îndrăzneți. Și noi, neutrii, când citeam prin «Românul» din Arad isprăvile făcute de această singură armată a regelui Wilhelm, ne bucuram că măcar în astfel de întreprinderi se vădește vitejia neamului. Acuma tronul albanez servește muftiului de la Tirana ca să-și fiarbă pilaful, iar eroii din Albania… cerșesc la București în zdrențe și dau ziarelor memorii în care îl acuză pe șeful lor, maiorul Cristescu, de escrocherie”, scria Nicolae Iorga în „Dimineața”, la 15 iunie 1914.

Premierul Albaniei critică ritmul lent al aderării la UE: „Există trei lucruri pe care nu le poți prevedea: Dumnezeu, sexul și UE”

Cum a ajuns România să aibă acces la Marea Mediterană

Până la urmă, statul român tot a ieșit cu ceva din povestea albaneză. Nu pe loc, ci mai bine de un deceniu mai târziu. Și fără forța armelor. Chiar semnatarul articolului prin care era, cumva, ironizată intervenția României în Albania, Nicolae Iorga, avea să obțină pentru statul român o bucățică din statul de la Marea Ionică.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Iată cum au stat lucrurile. În 1931, regele Zogu al Albaniei i-a oferit, drept recompensă, istoricului Nicolae Iorga un teren de 1.000 de metri pătrați pe malul portului Saranda, aflat pe țărmul Mării Adriatice, în fața insulei Corfu. Era un semn de recunoștință pentru faptul că istoricul român scrisese articole de specialitate și găsise documente care sprijiniseră delegațiile albaneze în obținerea independenței.

Era un loc extraordinar de frumos, cu dumbrăvi de portocali și deschidere la mare. Ulterior, Iorga a dăruit acest teren statului român, dar cu o singură condiție: să înființeze acolo un institut român în Albania. Practic, acel teren a devenit proprietatea statului, iar România avea o mică deschidere la Marea Mediterană.

În 1939, Italia a ocupat însă Albania. Ulterior, terenul a fost naționalizat. După anul 2000, statul român a început demersuri pentru a vedea ce se va întâmpla cu acea proprietate a statului din Albania.