Coreea de Nord a devenit unul dintre cei mai importanți furnizori de echipamente militare pentru Rusia, asigurând între 25% și 40% din necesarul de muniție de artilerie al armatei ruse, potrivit Direcției Principale de Informații a Ministerului Apărării din Ucraina (GUR).

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Serviciul ucrainean de informații afirmă că, din iunie 2023, Phenianul a livrat Moscovei peste 100 de rachete balistice, aproximativ 600 de sisteme de artilerie și peste șapte milioane de proiectile de diferite calibre, scrie Kyiv Post.

Cooperarea militară dintre Moscova și Phenian, descrisă drept „sistemică”

Potrivit evaluării GUR, amploarea și ritmul livrărilor arată că relația militaro-tehnică dintre Rusia și Coreea de Nord s-a transformat într-un parteneriat stabil și de lungă durată.

Serviciul ucrainean susține că Phenianul ocupă în prezent „o poziție-cheie” în rândul furnizorilor externi ai Rusiei, acoperind între un sfert și două cincimi din consumul de muniție de artilerie al forțelor ruse.

Peste 100 de rachete balistice livrate Rusiei

Conform informațiilor ucrainene, Rusia a primit din Coreea de Nord peste 100 de rachete balistice de tip KN-23 și KN-24, împreună cu lansatoarele aferente. Cel puțin 80 dintre acestea ar fi fost deja utilizate pe frontul din Ucraina.

Prima utilizare documentată a unei rachete nord-coreene de către Rusia a fost raportată la 29 decembrie 2023, când un proiectil a căzut în regiunea Zaporojie. Câteva zile mai târziu, pe 2 ianuarie 2024, astfel de rachete au fost folosite într-un atac asupra orașului Harkov, soldat cu doi morți și 62 de răniți.

Potrivit unor evaluări apărute în 2025, precizia acestor rachete s-ar fi îmbunătățit pe măsură ce conflictul a continuat.

Sute de sisteme de artilerie și milioane de proiectile

GUR afirmă că Phenianul a livrat Rusiei peste 600 de sisteme de artilerie de diverse tipuri și calibre, inclusiv obuziere autopropulsate M-1989 Koksan de 170 mm, lansatoare multiple de rachete M-1991 de 240 mm, lansatoare Type 63 de 107 mm, sisteme antitanc autopropulsate, tunuri tractate D-74 de 122 mm și mortiere Type 76 de 140 mm.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

În plus, Coreea de Nord ar fi furnizat peste șapte milioane de proiectile pentru mortiere, tancuri, artilerie și lansatoare de rachete, cu calibre cuprinse între 82 și 240 mm, precum și rachete ghidate antitanc.

Capacitate mare de producție

Potrivit serviciului ucrainean de informații, industria de apărare nord-coreeană poate produce anual între unu și două milioane de obuze de artilerie, având o capacitate lunară estimată la 30.000–50.000 de proiectile.

„O parte semnificativă a acestei producții poate fi livrată Federației Ruse, dacă există decizia politică necesară”, se arată în evaluarea HUR.

Totodată, serviciul precizează că nu deține informații care să indice utilizarea unor componente nord-coreene de înaltă tehnologie în producția rusă de drone sau sisteme de rachete.

Livrările de armament au adus venituri importante Phenianului

Pe lângă echipamente și muniții, Coreea de Nord a trimis pe frontul din Rusia peste 15.000 de militari, potrivit estimărilor citate de Kyiv Post. Aproximativ o treime dintre aceștia ar fi fost uciși sau răniți.

Analiști sud-coreeni apreciază că exporturile de armament și sprijinul militar acordat Moscovei au adus regimului de la Phenian venituri de ordinul miliardelor de dolari.

Aceste resurse au contribuit la finanțarea unor proiecte interne, inclusiv în domeniul construcțiilor și al energiei, în pofida sancțiunilor internaționale.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Potrivit unui raport publicat anterior de The Wall Street Journal, economia nord-coreeană ar fi înregistrat în 2024 o creștere de aproape 4%, cel mai rapid ritm din ultimii opt ani. Imaginile satelitare indică o intensificare a activității economice, în special în zonele industriale.

În capitala Phenian au fost introduse sisteme de plată prin coduri QR, au apărut vehicule electrice de producție chineză, iar autoritățile au deschis noi magazine și spații de agrement. De asemenea, în cursul anului trecut au fost construite aproximativ 10.000 de locuințe noi, liderul nord-coreean Kim Jong Un declarând că „totul s-a schimbat fundamental”.

Politologul Teodor Moga, de la Universitatea A.I. Cuza din Iași, explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, cu ce rămâne România după summitul de la Ankara și care e jumătatea plină, respectiv cea goală a paharului.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Adevărul: Summitul NATO
de la Ankara tocmai se încheie, iar liderii celor 32 de state membre
au semnat o declarație finală în șase puncte, care anunță,
printre altele, achiziții militare masive de miliarde de
dolari. Dincolo de retorica oficială, cum vedeți acest rezultat?

Teodor
Moga: Sunt vești bune, în general. Nicio veste rea, în ceea ce
îl privește pe Trump, este good news, până la urmă,
pentru că știm că și capacitatea sa de destabilizare a Alianței
și a relației transatlantice este masivă. Și noi am văzut lucrul
ăsta de la începutul mandatului său. Așa că, dacă acest summit
a reușit, și se pare că a reușit, să păstreze o linie de
armonie, de coerență la nivel transatlantic și în cadrul NATO,
înseamnă că e un rezultat foarte bun, aș spune eu. Și acest
rezultat continuă linia bună, pozitivă de acum un an, de la
summitul anterior de la Haga, care tot așa a început destul de
tumultuos, dar după aceea, în timpul summitului, aliații se pare
că i-au făcut pe plac lui Donald Trump. I s-au adaptat stilului
lui, deci au reușit să se plieze dorințelor sale, stilului lui
pragmatic și să îi acomodeze cerințele. Ăsta e termenul la modă
acum.

Ce a determinat schimbarea de ton a lui Trump

Într-adevăr,
debutul summitului părea destul de tensionat, mai ales după
amenințările lui Trump la adresa Spaniei. Până la urmă, ce
credeți că a determinat această schimbare de ton?

Probabil
ar trebui să privim asta, dar aici doar speculez, pentru că nu avem
date suficiente, suntem acum la cald, care are de-a face foarte mult
cu ceea ce se întâmplă din nou în Iran, cu escaladarea acelui
conflict, care avea un armistițiu, se încheiase cu un armistițiu
șubred, dar de fapt nu se încheiase deloc în toate aceste luni, și
că situația de acolo era departe, sau este departe încă de a fi
tranșată. Probabil că în contextul ăsta, Donald Trump a primit
și asigurări din partea aliaților că îl vor susține, că vor
oferi facilități logistice, de transport, că vor menține această
linie. În ceea ce privește Spania, nu știu ce să spun, dar
într-adevăr a fost foarte critic din punct de vedere comercial cu
Spania. A vrut să o sancționeze, dar știm prea bine că nu poate
acest lucru, pentru că comerțul Spaniei este înglobat în comerțul
Uniunii Europene, deci dacă vrei să sancționezi Spania, trebuie să
sancționezi politica comercială comună a Uniunii Europene, ceea ce
probabil e prea mult, chiar și pentru Donald Trump.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Ce a obținut și ce nu România la Ankara

Privind
rezultatele din perspectiva Bucureștiului, România a plecat la
Ankara cu obiective clare: să readucă Marea Neagră pe agenda
Alianței și să obțină un sprijin concret pentru sisteme
antidronă. Din textul Declarației în 6 puncte, Marea Neagră pare
să lipsească. Ce am reușit totuși să obținem la Ankara, care ar
fi jumătatea plină și cea goală a paharului?

Da,
cred că astea erau, oricum, obiective foarte ambițioase,
nerealiste. Nu știu cât de mult administrația de la București, de
la Cotroceni, a reușit sau a avut în mod clar pe agendă,
prioritate centrală acest lucru. Eu cred că a participat la
summitul ăsta într-o cheie realistă. Adică a încercat să aibă
aceeași atitudine de aliat loial pe care România și-a construit-o
în toți acești ani, de partener solid, strategic al Statelor
Unite. Și a încercat să facă un fel de
damage control, în sensul de a nu crea, eu știu, prea mult
tumult, prea multă agitație, care în contextul ăsta și-așa
complicat, cu un Donald Trump foarte arțăgos, cel puțin în primă
fază, ar fi fost poate un pipe
dream, un fel de wishful
thinking. Așa că nici la nivel de drone nu am reușit din
punctul ăsta de vedere. Inițiativa asta antidronă nu s-a
concretizat, cel puțin asta e ceea ce am înțeles eu. Nici în ceea
ce privește menționarea Mării Negre în declarația finală.
Pentru că Marea Neagră nu a fost menționată.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Dar
marea lovitură, cred eu, este că România reușește să se mențină
pe aceeași linie ca înainte de summitul de la Ankara, în sensul că
Donald Trump nu a decis să reducă numărul de militari aflați pe
teritoriul României, lucru care s-a întâmplat, știm prea bine, în
toamna anului trecut și care a creat foarte multă îngrijorare în
establishmentul de politică externă și militar românesc. Deci,
din punctul ăsta de vedere, cred că România a obținut maxim în
contextul dat. Mai mult, din păcate, nu funcționează.

S-a
vorbit și încă de vorbește mult despre relațiile București și
Ankara, iar în ultimul timp au existat multe speculații că absența
Turciei și reprezentarea foarte rece a Bulgariei la summitul B9 de
la București, de luna trecută, ar fi fost cauzate de anumite
neînțelegeri între cele 3 state, pornind de la faptul că România
insistă să devină principalul hub de securitate la Marea Neagră,
lucru care nu convine deloc Ankarei. Cum gestionăm această
competiție regională?

Da,
probabil. Turcia e, alături de Federația Rusă și Ucraina, cel mai
important jucător la Marea Neagră. E o concurență cunoscută de
mult timp și în perspectivă economică și, mai nou, securitară,
dar consider că e foarte greu pentru state riverane, așa cum este
România și Bulgaria, să conceapă securitatea la Marea Neagră
fără Turcia. Așa că demersul ăsta făcut de România, de
achiziționarea unei corvete e ca o invitație de cooperare, pentru
că și România realizează, și mulți alții din NATO, că în
zona asta de sud-est a Europei și la Marea Neagră, fără Turcia,
orice proiecte de anvergură sunt limitate. Proiectele de anvergură
sunt limitate. Deci depindem de relația cu Turcia și în contextul
ăsta de securitate energetică, nu mai vorbesc, Turcia e un actor
esențial. De fapt, toată infrastructura asta energetică, după cum
bine știți, s-a cam transferat în ultimii ani către Turcia.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Apoi,
eu știu că România, Bulgaria și Turcia au o inițiativă comună
la Marea Neagră în ceea ce privește deminarea. Și cum am mai
spus, am cumpărat o corvetă de la turci, ceea ce spune că există
o conlucrare la nivelul acestor state și poate vor putea construi pe
această cooperare românii și turcii, și bulgarii, firește, și
alte punți.

Cât ne mai permitem nota de plată

O
altă temă fierbinte o reprezintă nota de plată pentru această
securitate. România, alături de 10 aliați NATO vor cumpăra
avioane Saab GlobalEye, care vor înlocui flota AWACS, iar costurile
nu sunt de neglijat – 50 de miliarde de dolari. În același timp,
președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a avertizat de
curând că da că viitorul buget al UE (2028-2034) ar putea fi redus
cu 40% dacă nu se introduc taxe și impozite noi. Întrebarea mea ar
fi până unde putem băga mâna în buzunar pentru acest armament,
în timp ce țările frugale cer austeritate și tăieri masive de
fonduri de la coeziune și agricultură și riscăm să primim și
mai puțini bani europeni, iar economia e în criză?

Da,
așa este, suntem strâmtorați, asta nu e o noutate. Se știe, și
are de-a face mult cu ceea ce se întâmplă la noi acasă, cum ne
ținem finanțele, pușculița. Dar, programul SAFE este și acesta
unul pe bază de împrumuturi, pentru că asta e soluția, să ne
împrumutăm. Și avem noroc de anvelopa asta europeană, care face
ca împrumuturile să fie rambursate într-o perioadă lungă de timp
și la dobânzi foarte mici. Pentru că Uniunea Europene, după cum
știm, are un nivel de rating maxim. Pe când România, dacă e să o
luăm ca stat individual, mai ales în contextul ăsta economic,
financiar actual, e într-o poziție net inferioară. Așa că, dacă
ne-am împrumuta în mod individual, la nivel național, cred că
returnarea banilor ar fi mult mai dificilă decât la nivel european.
Deci astfel de inițiative, cum e SAFE, sunt o anvelopă fantastică
pentru state ca România, care, o știm prea bine, are o industrie de
apărare aproape inexistentă, care în toată această perioadă, în
aceste decenii, a fost demantelată și care acum, prin tehnologie
internațională, europeană, caută să reconstruiască după aceste
decenii de delăsare.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Așa
că, da, putem să continuăm să ne împrumutăm, iar, până la
urmă, există o presiune foarte mare, dar obiectivele și
prioritățile de securitate trebuie să primeze. Așa că cred că
se vor face eforturi în acest sens. Și ceea ce observăm prin
achiziția asta, că de aici am pornit, după achiziția din Suedia a
acestor avioane, spune foarte multe despre strategia aceasta
românească de a-și diversifica furnizorii. Și nu mă refer numai
la furnizorii europeni sau americani clasici, de la care românii au
cumpărat de-a lungul timpului. Vedem că România cumpără tehnică
militară și din țări precum Coreea de Sud. Și vedem că pentru
sistemul Patriot sau pentru F-35, celelalte două contracte masive
financiar pe care România le-a semnat cu partenerii americani,
suntem pe lista de așteptare, pentru că nu există capacități
suficiente nici măcar în America să se producă echipament atât
de mult, atât de repede, la solicitările acute care sunt acum din
partea Ucrainei, din partea statelor din Golf pe care America le
apără de Iran și mulți, și mulți alții. Deci încercăm să ne
diversificăm, ne împrumutăm, dar căutăm să ne împrumutăm la
dobânzi mici și avem noroc că suntem, după Polonia, următorul
stat care beneficiază de o sumă mare din SAFE. Rămâne doar ca
factorul politic din România să știe cum să drămuiască acești
bani și aici probabil e marea provocare. Deci e tot una domestică,
până la urmă, cum ne punem casa în ordine și financiar și
militar.

Nevoia de a fi mai inventivi

Ce
a lipsit totuși pentru ca acest summit să fie unul cu adevărat
excelent pentru noi și ce strategie ar trebui să adopte Bucureștiul
pe viitor? Unde ar trebui să venim cu idei noi, ce inițiative ar fi
necesare?

Ar
trebui să fim mai creativi din punct de vedere diplomatic, dincolo
de discursul repetitiv despre importanța Mării Negre. Pentru că
Marea Neagră, până la urmă, nu e un subiect nou, e subiectul pe
care noi l-am folosit aproape obsesiv în toți acești ani. Pe Marea
Neagră, de fapt, am avut și tot felul de proiecte, inițiative
politice, cum a fost Sinergia Mării Negre în timpul președintelui
Băsescu, care și acum există, dar care nu mai e o inițiativă de
prim-plan, a fost eclipsată de celelalte: B9, cum bine ai menționat,
de Inițiativa celor Trei Mări și așa mai departe. Deci nu e un
subiect nou. De aici parteneriatul și nevoia de Turcia, pentru că,
să fim realiști, e greu să umplem un gol atât de mare la care a
fost neglijat și înainte. Marea Neagră e foarte importantă în
contextul acesta, însă cred că pe lângă discursul ăsta care a
devenit nițel… nu l-aș numi de lemn, dar obsesiv, repetitiv, pe
Marea Neagră ar trebui să fim puțin mai creativi în viitorul
apropiat, pentru că, mai ales în contextul ăsta volatil, în care
Donald Trump nu are răbdare deloc, cred că ideile noi sunt cele
care aduc câștig de cauză.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Și
aici, probabil, parteneriatul cu Ucraina iarăși ar trebui să fie
una dintre preocupările centrale pe care establishmentul de politică
externă și de securitate românesc ar trebui să îl aibă. Ucraina
este esențială pentru securitatea noastră și nu numai, pentru
securitatea Republicii Moldova, care a fost și este, probabil,
obiectivul nostru de politică externă numărul 1 de-a lungul
timpului. Noi mereu am susținut, am militat pentru aderarea
Republicii Moldova. Asta a fost întotdeauna preocuparea pe care
românii au avut-o la întâlnirile europene, la întâlnirile NATO,
în contextul ăsta al conflictului, al războiului în Ucraina. Deci
parteneriatul ăsta care ar putea să aducă multe plusuri în ceea
ce privește industria, fabricarea dronelor unde suntem deficitari,
până la a face un scut antidronă NATO sau prin Uniunea Europeană,
unde și acolo este o inițiativă similară. Și trebuie să ne
mișcăm noi înșine, prin noi înșine și în parteneriat cu
Ucraina, care are o tehnologie deja foarte avansată, testată cum
alții nu pot să o testeze decât în laborator, mă refer aici la
focul bătăliei. Și cred că asta ar trebui să fie una dintre
preocupările pe care eu, cel puțin, mi-ar plăcea să le aud mai
des în discursul politic din România și explicat cetățenilor din
România cât de importantă este Ucraina pentru securitatea noastră
și din motivul celălalt, al dezinformării. Dacă nu vii cu
informații, nu explici, vidul ăsta de comunicare creează monștri.
Plus că e după aia speculat de tot felul de factori politici și
non-politici, mai știu eu ce alți actori, care vor să submineze
din interior securitatea noastră, nu numai din exterior.

Ce înseamnă „NATO 3”

Aș vrea să ne oprim puțin și asupra conceptului intens dezbătut de
„NATO 3.0”. Cum ar trebui să interpretăm această nouă
paradigmă dincolo de discursul oficial al unității transatlantice?
Este o adaptare matură a Europei sau asistăm, în realitate, la
începutul unui abandon american? Pentru că, deși Trump a apărut
în poza de grup și a semnat declarația, Statele Unite par profund
hotărâte să își reducă prezența pe continent pentru a se
concentra pe regiunea Americilor și pe Indo-Pacific, unde e marea rivalitate cu China. Cât de pregătită este Europa pentru
această iminentă „singurătate strategică”?

Ne va distruge inteligența artificială? Ion Stoica, românul care controlează infrastructura AI globală, dărâmă mitul apocalipsei

Cred
că în contextul ăsta al summitului NATO, până la urmă, nu e
doar amenințarea Rusiei, care este percepută în mod diferit la
nivel NATO. Hai să fim serioși, geografia condiționează foarte
mult: cu cât ești mai aproape, cu atât simți mai puternică
amenințarea. Cu cât ești mai departe, de pildă în Americi, cu
atât lucrul ăsta nu se percepe la fel. Deci elefantul din cameră
sunt Statele Unite ale Americii și participarea lor în NATO, așa
că e important să rămână responsabile, un actor responsabile în
NATO. Și ceea ce vreau eu să spun, pentru că am urmărit destul de
atent toată această discuție, pe mine nu mă surprinde, pentru că
tot ceea ce a anunțat Donald Trump în campania sa electorală, prin
acel faimos Proiect 2025 publicat de Heritage Foundation, de care
sunt sigur că ne amintim cu toții, în care anunța obiectivele
pentru 2025, erau și aceste obiective securitare. Iar printre
obiective se număra acesta al reducerii prezenței americane în
Europa și pasarea responsabilității europenilor, ca în acest timp
America să poată pivota înspre zona Asia-Pacific pentru a
contrabalansa China acolo.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Deci
această preocupare nu este nouă, este una anunțată încă din
campania electorală și aș îndrăzni să spun încă din primul
mandat al lui Donald Trump, ba chiar încă din timpul administrației
Obama, când aceste lucruri au fost enunțate, dar nu s-au
concretizat deloc. Însă, dacă îi ascultăm pe Elbridge Colby, pe
Wess Mitchell, pe Alex Velez-Green, mulți dintre ei, ultimul cu
precădere, care a lucrat la proiectul ăsta Heritage Foundation,
2025, dacă ne uităm la strategia de securitate a Statelor Americane
publicată în toamna anului trecut și redactată, după cum se
spune iarăși, de Elbridge Colby, gânditorul din spatele acestei
noi schimbări de paradigmă americană, iarăși nu ar trebui să ne
surprindă. Și cred că nici pe europeni nu îi mai surprinde acest
lucru. Suntem într-o epocă a tranziției, însă cred că singura
rugăminte pe care europenii au lansat-o americanilor e aceea ca
această tranziție să nu se producă brusc. Pentru că ar fi foarte
greu de suplinit capacitățile foarte mari, importante americane
care sunt în Europa.

Și
mai e un lucru foarte important pe care aș vrea să-l menționez, că
niciunul din acești oameni care au lucrat la proiectul de reducere
al infrastructurii, al capacităților militare americane din Europa
nu au menționat în policy
paper-urile lor despre eliminarea celui mai important element
de securitate și de descurajare americană, ceea ce este umbrela
nucleară americană. Și nici înainte, ca să nu mai vorbesc de
primul mandat al lui Trump, dar nici în toate articolele publicate
de la Heritage Foundation, de Elbridge Colby și mulți alții, nu
s-a pus problema ca descurajarea nucleară să fie eliminată. Deci
această componentă esențială pentru securitatea Europei. Însă
convențional lucrurile astea nu trebuie să ne surprindă, pentru că
de mult administrația Trump milita pentru ca securitatea,
convențional vorbind din nou, să fie pasată în Europa
europenilor.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Și
acest lucru se vede și în susținerea Ucrainei, nu? Americanii,
chiar dacă nu mai dau armament gratuit, totuși îi susțin pe
ucraineni pe partea de intelligence, cu partea asta de comunicații,
cu partea de sateliți, da? Iar asta chiar este absolut esențial
pentru ucraineni ca să poată să mai mențină linia frontului și
să mai și lovească adânc în Rusia. Eu aici m-aș situa. E o
schimbare de paradigmă, e o reducere, dar e o reducere anticipată,
n-ar trebui să surprindă pe nimeni. Și această paradigmă
probabil se va menține cel puțin pentru restul mandatului lui
Trump, dacă nu și mai încolo, după ce Trump nu va mai fi
președintele SUA.

De ce nu putem vorbi la prezent de autonomie strategică europeană

Se
vorbește aproape obsesiv și despre autonomia strategică europeană,
dar totul raportat doar la viitor. Ce le lipsește cel mai mult
europenilor pentru a vorbi de o autonomie strategică reală?

Europeni
n-au încă suficiente resurse ca să suplinească ceea ce doar
americanii au. Vedem cum umbrela nucleară, unde Marea Britanie și
Franța, în ciuda dialogului ăsta inițiat de Macron, încă nu
și-au luat angajamentul de a acoperi, de a face partajare nucleară,
cum se cheamă. Nu avem bombardiere strategice, nu avem intelligence,
informații militare prin satelit, transport aerian strategic și
partea asta de comandă și control. Ei sunt motherboard-ul,
americanii, pentru că pe platforma americană funcționează NATO,
pe tot ce ține de ramificațiile în procesul de decision
making, de comandă, de control, totul e pe filon și pe
schelet american. Iar lucrul ăsta, dacă îl elimini peste noapte, e
clar că destabilizezi total ce mai rămâne din Alianță.

Dincolo
de această dependență de Washington, summitul de la Ankara a
încercat să proiecteze o imagine de unitate europeană deplină. Cu
toate acestea, în culise, fisurile dintre marile capitale sunt
evidente. Vedem tensiuni mocnite între Paris și Berlin, proiecte
comune precum Eurotank sau Euroavion care bat pasul pe loc, și o
Franță care se apropie de Marea Britanie privind sceptic spre
Germania. Asistăm doar la simple negocieri industriale sau această
„urzeală a tronurilor” amenință însăși coeziunea defensivă
a Europei?

Aș
vrea să fiu optimist, așa că voi spune că eu cred că există
totuși unitate și coordonare suficientă. Nu mai suntem în
perioada suspiciunilor interbelice. Eu cred că anii ăștia de
integrare europeană au schimbat mult ADN-ul european. Bine, probabil
nu complet. Vedem reacțiile astea naționaliste, suveraniste, care
sunt anti-alianțe, anti-integrare, dar, în continuare, sunt
minoritare, nu sunt majoritare la nivel european. Nu știu ce va fi.
De-aia cred că, în ciuda acestor gâlceve, a urzelilor tronurilor,
cum spuneați adineaori, există cooperare. Firește că întotdeauna
industriile acestea militare, mai ales cele care sunt superioare
celorlalți, cum e industria militară franceză, germană, italiană
și spaniolă, din nou, ca să nu mai spunem de Marea Britanie, dar
Marea Britanie nu mai e în UE, totuși e în contextul ăsta
NATO-european, deci fiecare vrea să-și promoveze proprii
producători. E o competiție acum pentru câștigarea banilor
europeni, beneficierea de bani europeni.

Dar
de-aia vreau să revin la the
elephant in the room, la Statele Unite ale Americii și la
importanța Statelor Unite ale Americii și la nivel european, pentru
că, pe lângă umbrela asta de securitate, Washingtonul, prin
poziția sa de hegemon la nivel transatlantic și o perioadă și la
nivel planetar, a asigurat stabilitatea. SUA erau factorul de
echilibru.

Lecție pentru România. Cum a devenit o țară cât 3 județe creierul NATO în apărarea cibernetică și digitalizare și spaima hackerilor ruși

E,
de aici emoțiile astea care transpiră la nivel european, pentru că
dezinteresul crescând al Americii nu are doar o componentă
imediată, tehnologică, de comandă, care ar putea fi suplinită în
ceva ani, dar are de-a face și cu importanța asta de protecție pe
care America a oferit-o în toți acești ani și care contează atât
de mult pentru încă foarte mulți parteneri europeni, cum sunt cei
de pe flancul estic, cum este Germania în continuare. Și poate de
aici și dificultatea nemților de a bate palma cu francezii în
detrimentul contractelor pe care le au cu americanii. Fiindcă să nu
uităm că Germania este gazda celor mai multe trupe și
infrastructuri americane și n-ar vrea să strice relația, care
scârțâie destul de mult, cu America. Deci există state care sunt
între ciocan și nicovală, așa că trebuie să înțelegem că pe
lângă chestiile astea de calcul economic imediat sunt și calcule
ce țin de parteneriate strategice, istorice, pe care e greu să le
schimbi peste noapte. Dependența asta de cale, determinismul ăsta
istoric e foarte puternic.

România
e cel mai bun exemplu. România, care pare blocată într-o gândire
și abia acum, de ceva timp, înțelege că trebuie să-și
diversifice partenerii, furnizorii, dar până la urmă rămâne
loială, fidelă parteneriatului strategic american. Deci asta e
cheia în continuare prin care eu înțeleg, văd comportamentul de
politică externă al României astăzi. În comunitatea de experți
de la noi există o dezbatere aprinsă pe această temă. Unii spun
că loialitatea oarbă față de Washington, mai ales în epoca unui
Trump imprevizibil, ne limitează opțiunile, în timp ce alții
consideră că axa cu Bruxelles-ul ar trebui să devină prioritară.

București vs. Washington și Bruxelles

Și
cum ar trebui să navigheze Bucureștiul prin acest peisaj volatil?
Este fezabilă o strategie de tip hedging?

Sunteți
probabil mai la curent decât sunt eu cu gâlceava internă a noastră
din comunitatea de experți, în care mulți susțin că
parteneriatul cu America, sigur, cu America de astăzi, sigur poate
nu mai e același, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să fie la
fel de important. Trump e imprevizibil, dar din nou trebuie să
încercăm să-i facem pe plac, să-l acomodăm, ca să folosesc
românismul ăsta la modă. Bun, asta odată. Alții spun că
parteneriatul ăsta cu America nu ne poate aduce mari beneficii à
la long și că ar trebui în primul rând să ne orientăm pe
parteneriatul sau legăturile cu Bruxelles-ul și cu partenerii
europeni. Alții spun că ar trebui să facem și una și alta, să
avem ceea ce se numește un fel de
hedging strategic, prin care să încerci să beneficiezi, să
ai o relație solidă și cu unii și cu alții. Și cred că asta e
abordarea. Mi-e greu să cred că am un glob de cristal ca să văd
cum o să arate lumea peste câțiva ani. Asta e și marea problemă
a experților, că când încep să speculeze. De multe ori expertiza
e despre lucruri consumate, lucruri trecute. Poate parteneriatul cu
SUA se va dovedi cartea câștigătoare în detrimentul celorlalte
inițiative, proiecte. Poate o atitudine mult mai echilibrată e
necesară în contextul ăsta al schimbării de paradigmă. Dar e
clar că e o dezbatere care în România încă nu e tranșată și
mi-e greu să o văd cum ar putea fi astăzi tranșată. Eu m-aș
gândi la complementaritate. Nu cred că poți să-i excluzi. Și
cred că e o falsă discuție care ne-ar da foarte multe bătăi de
cap, că tot am auzit chestia asta cu pro-european, pro-occidental,
care, mă rog, personal, mă disperă câteodată. E un joc atât de
pueril, mi se pare câteodată. Nu cred că e vorba despre asta, și
să faci alegeri din astea alb-negru e foarte complicat pentru un
stat, mai ales ca al nostru, pe flancul estic, unde simțim suflarea
ursului foarte puternic. Așa că trebuie să ai o abordare cât mai
diversificată, să nu-i excluzi nici pe unii, nici pe alții. Până
la urmă, asta e o diplomație eficientă și cred că asta trebuie
România să facă: să fie mult mai activă, mult mai vizibilă,
mult mai prezentă, cum încercăm să fim și în Statele Unite ale
Americii, unde în ultimii ani ne-am bazat foarte mult pe relația
strategică, dar nu am mai reușit să construim foarte bine.

Cine e Teodor Moga

Teodor Moga, de la Universitatea Al. I Cuza Iași (UAIC), politlog specializat în politici de securitate europene, relația UE-NATO și Parteneriatul Estic. La universitatea ieșeană predă cursuri in domeniul „Relațiilor Externe ale UE”, „Politica de Securitate și Apărare europeană”, „Politica Europeană de Vecinătate” (nivel postuniversitar), „Economia UE” (la nivel de absolvenți). Anterior, a terminat un doctorat in „Economie și Relații Internaționale la UAIC” și un master in „Politici Europene” la Universitatea din Manchester, Marea Britanie. A lucrat pentru Comisia Europeană, Ambasada Marii Britanii la București și a desfășurat activități de cercetare la Institutul Uniunii Europene pentru Studii de Securitate și Centrul European George C. Marshall pentru Studii de Securitate