Câteva familii mai locuiesc în colonia Băița Plai (județul Bihor), de la porțile celei mai mari mine de uraniu care a funcționat în România. În jurul fostei exploatări din Apuseni au fost înființate trei orașe muncitorești.

Băița Plai, o colonie muncitorească înființată la începutul anilor ´50, la poarta fostei mine de uraniu Avram Iancu, din Munții Apuseni, a ajuns unul dintre locurile cele mai dezolante din România.

Minele de uraniu din Apuseni și-au încetat activitatea la sfârșitul anilor ´90, după mai mult de jumătate de secol de exploatare, iar ultimii mineri de la Băița Plai au încetat lucrul în 2008.

Colonia Băița Plai, de la poarta minei de uraniu

Atunci, vreo 90 de oameni mai locuiau în colonia minerilor, din care mai rămăseseră cinci blocuri și alte câteva clădiri ruinate folosite în trecut ca magazine, cinematograf, școală, grădiniță, cantină și baruri.

Numărul localnicilor a scăzut de la an la an, iar unele blocuri au fost părăsite complet, în timp ce alte clădiri au fost demolate, detonate ori abandonate în voia naturii.

Câteva familii au rămas, totuși, în Băița Plai, loc cunoscut pentru nivelul ridicat de radiații. Cresc aici animale, pe care le lasă libere să pășuneze pe lângă haldele de steril ale minei de uraniu, pe versanții rămași decopertați în urma exploatărilor de uraniu și prin vechile cariere de minereu.

În apropierea blocurilor, unii oameni și-au înființat mici grădini de legume. Vara, cutreieră dealurile în căutarea pitoancelor (ciuperci), a fructelor de pădure, iar apa de băut folosită în general de localnici provine de la câteva izvoare subterane captate.

Radiații în colonia de la porțile minei

Atunci când plouă, pe drumul care străbate cartierul, se formează adevărate pâraie care spală versanții contaminați ai minei de uraniu.

Apele pluviale ajung în subsolurile inundate și macină pereții blocurilor. Cei care conștientizează pericolul radiațiilor sunt puțini și se declară resemnați.

„E o zonă foarte iradiată acum, dar omul până nu pățește nu crede. Majoritatea de aici au murit așa: s-au culcat și nu s-au mai trezit”, spune Gabriel Dolga, unul dintre tinerii din localitate.

Câțiva copii au rămas și ei în „colonia” Băița Plai. Unii dintre ei locuiesc împreună cu mamele lor, în timp ce tații sunt așteptați să revină acasă, de la muncă, din afara țării. Alți localnici au văzut o oportunitate în zona defavorizată.

„Recent, au venit aici vreo trei – patru familii din prin Dobrogea. Sunt oameni care nu prea stau aici. Lucrează prin Occident, mai vin aici, stau vreo lună și iar pleacă. M-am mutat și eu aici, în urmă cu vreo patru ani. Apartamentele sunt mai ieftine, costă vreo 5.000 – 6.000 de euro. Eu am dat pe el 13.000 de lei și am mai investit vreo cinci mii de euro în renovarea lui. A costat mai mult acoperișul, care a trebuit refăcut. Dar blocurile sunt solide, de la începutul anilor ´50. Locuințele, cu două camere, sunt spațioase”, spune Gabriel Dolga.

Noaptea, adaugă tânărul, pe drum trece câte un camion încărcat cu butoaie cu deșeuri radioactive.

„Camioanele aduc deșeurile într-un depozit creat în fostele galerii ale minei. Acolo, sunt descărcate și betonate în tuneluri”, povestește tânărul.

Nu vor să se mute din colonia Băița Plai

Unii locatari ai blocurilor „fantomă” au trăit aproape toată viața aici. Au prins vremurileîn care așezarea era împărțită de români și sovietici și le oferea un oarecare confort. Elisabeta Toda a lucrat la cantina minerilor din Băița Plai. Soțul, miner, a murit la vârsta de 62 de an, iar în vârstă de 74 de ani a rămas singură, de mai mulți ani. În trecut, a vrut să părăsească locul, însă acum, spune ea, este prea târziu.

„Nu aş putea locui niciunde altundeva. Autorităţile din zonă ne-au tot spus de ani în şir că vom fi mutaţi, că zona e periculoasă. Acum e prea târziu şi nici nu vrem să mai plecăm“, spune Elisabeta Toda, în vârstă de 74 de ani.

La șase kilometri de poarta de intrare în fosta exploatare de uraniu Avram Iancu se întinde orașul Nucet, de care aparțin satul Băița și colonia Băița Plai.

Mine de uraniu controlate de sovietici

Nucet avea vreo 800 de localnici înainte de sosirea sovieticilor interesați de uraniul din munții Bihorului.

„După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în zonă şi-au făcut apariţia specialişti ruşi, pregătind o exploatare masivă şi intensă a zăcămintelor de la Băiţa. Societatea Sovrom Kvartit lucra 24 ore din 24 cu un efectiv de 50.000 – 55.000 de salariaţi. În acele condiţii problema cazării zecilor de mii de oameni veniţi din toată ţara, cât şi din URSS, era deosebit de acută. Pentru rezolvarea acestor probleme, puţinul teren agricol de care dispuneau localnicii a fost expropriat. Pe acest teren s-au ridicat barăci, începând cu anul 1952, ca în 1956, când a fost atestat oficial ca oraş, Nucetul avea deja o populaţie de 10 000 de locuitori”, informează Primăria orașului Nucet.

Exploatarea uraniului a fost intensă în primii ani de funcționare a minei, zăcămntul lenticular fiind considerat unul dintre cele mai mari astfel de zăcăminte din lume.

„Dealurile erau pline de barăci de lemn, înainte de a fi construite blocurile. Când au plecat rușii, au început să plece și mulți oameni, pentru că rușii plăteau bine, din banii românilor”, spune Vasile Drăghici, un localnic din Nucet.

Proiectul de exploatare a uraniului în Munţii Apuseni era condus de ingineri şi tehnicieni sovietici, asistaţi de muncitori români, arăta un document al Agenţiei Centrale de Informaţii (CIA), din 27 decembrie 1954.

„Minele sunt păzite îndeaproape de soldaţi sovietici înarmaţi cu balalaici (n.r. pistoale-mitralieră). Muncitorii locuiesc în apropierea satelor, în aşezări coordonate de trupe sovietice şi sunt ţinuţi izolaţi de zonele din împrejurimi. Minereul este încărcat în camioane, sigilat şi trimis, sub paza armată a sovieticilor, în URSS“, arăta raportul secret.

Minereu de uraniu încărcat cu mâinile goale

Un spital a fost construit în Nucet, la mijlocul anilor ´50, pentru minerii, victime a numeroase accidente de muncă și ale bolilor profesionale. În prezent, este folosit ca spital de psihiatrie. Un alt spital a fost construit în aceeași perioadă la Ștei, orașul învecinat, înființat și el de sovietici în condiții asemînătoare.

Ambrosie Haica (74 de ani) a trăit aproape toată viața în Nucet și a lucrat ca șofer, la minele din zonă. S-a pensionat după 67 de ani de lucru.

„Au trăit oamenii mai bine, dar era mai greu în mină. Nu erau utilaje. Lucrau oamnii cu mâna, cu trocul, din putere. Nu erau mașinile de azi. Scoteau uraniu, cupru, zinc, magnetită, pirită, volostonită. Erau două mine, cea de uraniu, sus în Plai, și cea de molibden. Duceam uraniul, de sus de la Băița Plai, la moara 4, în Petru Groza, în Ștei. Și de acolo îl transporta cu vagoanele. La mașină aveam placă de plumb. Ziceau că atrage radiațiile. Când au plecat rușii, de ne-au lăsat mina, mai erau hălci pline de uraniu. Era uraniu pur aici, un munte întreg”, spune localnicul.

La sfârșitul anilor ´50, după plecarea sovieticilor, activitatea minieră s-a restrâns în zonă, iar orașul s-a depopulat. În Nucet mai trăiesc vreo 2.000 de oameni, iar fostul oraș dormitor are încă de suferit de pe urma poluării.

„Poluarea din zonă provenea de la flotația din Băița. Zeci de ani de zile nu au fost nici broaște în Criș. Apa curgea în tot felul de culori: negru, verde, galben, în funcție de ce minereu flotau”, spune Vasile Drăghici.

O cale ferată cu ecartament îngust numită de localnici „trăienuț”, traversa orașul în direcția Ștei. A fost folosită și ea pentru transportul minereului de uraniu.

Orașul sovieticilor

Oraşul Ştei a luat fiinţă și el în numai câţiva ani, la începutul anilor ’50, la marginea satuui cu acelaşi nume, cu mai puţin de 200 de case.

În scurt timp, în noul Ştei, proiectat de sovieticii interesaţi de minele de uraniu din zonă, au fost ridicate zeci de blocuri, un palat administrativ, cinci cinematografe, două şcoli şi o bază sportivă. Oraşul din Munţii Bihorului a ajuns la o populaţie de peste 10.000 de locuitori, cei mai mulţi aduşi pentru a munci în exploatările de uraniu şi molibden din zonă.

Printre ei se amestecau ingineri şi militari sovietici. Din gara Ştei au plecat în anii ’50 nenumărate garnituri de tren încărcate cu minereu de uraniu, spre destinaţii necunoscute din Uniunea Sovietică. În 1958, oraşul a primit numele de Doctor Petru Groza, pe care l-a păstrat până în 1996, când a revenit la vechea sa denumire. Oraşul mai are circa 6.000 de locuitori.

Prima mină de uraniu din România

Prima mină de uraniu din România a fost înființată în 1952 în Munții Apuseni, la Băița Bihorului (Băița Plai), după circa doi ani de explorări.

A primit numele „Avram Iancu”, însă întreaga ei activitate s-a aflat în primii ani de funcționare sub controlul strict al Uniunii Sovietice, prin Societatea româno-sovietică „Sovrom Kvartit“ (Sovromura).

În anii ’50, zăcămintele de uraniu au fost exploatate într-un ritm ameţitor, impus de sovietici, iar mii de oameni au fost aduși să muncească în minele Băiței Bihorului.

Mulţi dintre ei erau detaşaţi din Valea Jiului la Băiţa Bihorului, după ce li se verifica dosarul personal şi politic. Erau preluaţi de ofiţerii de securitate sovietici. Familiile lor erau aşezate în satele învecinate exploatării de la Băiţa.

Soldaţii sovietici din unităţile Armatei Roşii supravegheau zona, în timp ce militarii şi trupele de securitate şi miliţie române nu aveau voie să se apropie de exploatare.

„Viaţa românilor nu înseamnă nimic pentru ei atât timp cât ei deţin minereul românilor. Dar nimeni nu îndrăzneşte să vorbească, pentru că au fost atâtea cazuri în care minerii au dispărut, iar familiile lor au fost lăsate să flămânzească. Şi sunt mulţi agenţi ai ruşilor peste tot care ascultă şi raportează”, informau autorii unei note secrete, din 1954, păstrate în arhivele Radio Europe Liberă.

Timp de aproape zece ani, potrivit unor cercetători, din minele Bihorului s-au extras milioane de tone de minereu uranifer, care era măcinat la Ştei, oraşul care primise numele Dr. Petru Groza, şi apoi lua calea URSS-ului.

Satele Nucet, Vașcău și Ștei au fost transformate în numai câțiva ani în orașe muncitorești, a căror populație totală depășea 25.000 de oameni, de aproape trei ori mai mare decât în prezent.

La începutul anilor ’60, când Societatea „Sovrom Kvartit“ a fost desfiinţată, minele din zonă au trecut în patrimoniul Exploatării Miniere Bihor.

„După ce uraniul n-a mai “plecat la ruşi”, a intrat în următorul circuit: de la Ştei, cu trenul, la Feldioara (“Uzina R”), unde era prelucrat chimic, ajungându-se la aşa-numita “yellow cake” care, la rândul ei, este transportată la Piteşti unde se obţine combustibilul nuclear”, arăta un document al Federaţiei Naţională de Mine şi Energie.

Angajați bine plătiți în minele de uraniu

Angajații minelor de uraniu erau printre cei mai bine plătiți muncitori din România și aveau posibilitatea să se pensioneze mai devreme.

„Am fost şofer la mina de uraniu Avram Iancu. Duceam minereul de la ieşirea din mină la Moara 4 din Ştei, de unde era încărcat în vagoane şi dus la uzina din Feldioara, din judeţul Braşov. Erau vagoane închise ermetic, la început localnicii nici nu ştiau ce transportă“, îşi amintea Mircea Popa, un localnic din Ștei.

Zăcămintele de uraniu au mai fost exploatate până la sfârșitul anilor ´90, iar galeriile fostei exploatării Avram Iancu au ajuns să formeze o rețea de aproape 100 de kilometri, întinsă pe trei județe: Bihor, Alba și Arad.

Ultimii mineri au părăsit fosta mină de uraniu Avram Iancu în 2008. O mină de cupru și minereuri complexe mai funcționează în zona Băița Plai, cu aproximativ 300 de angajați.