Actualitate
Florin Chirculescu, medic și scriitor: „Literatura și chirurgia necesită exercițiu, oboseală, bașca puțină paranoia“
Florin
Chirculescu, cel care a găsit formula de a împleti medicina cu
scriitura, spune că cele două „au mai degrabă asemănări decât
deosebiri“ și
că nu există operații simple, la fel cum nu există texte simple.
Florin Chirculescu, unul dintre cei mai apreciați scriitori români FOTO arhiva personală
Apreciat chirurg
toracic, Florin Chirculescu (63 de ani) s-a întors, la
începutul anilor ’90, la prima sa dragoste,
scrisul. Sub pseudonimul Sebastian A. Corn a debutat, a câștigat
numeroase premii prestigioase, dar mai ales a rămas în istoria
literaturii române drept unul dintre cei mai buni scriitori de SF
sau, cum îi place lui să spună, „ficțiune speculativă“.
Abia
în 2017 a publicat cu numele real: romanul „Greva păcătoșilor
sau apocrifa unui evreu“, la Editura
Nemira. În toamna anului trecut,
Chirculescu publică, tot la Nemira, romanul-fenomen „Solomonarul“,
în care ne este prezentată o altă față
a lui Mihai Eminescu – cea meticuloasă, exigentă, riguroasă,
revoltată de jurnalist.
Romanul, apărut în colecția n’autor, a
fost prima în topul celor mai bine vândute cărți ale Editurii
Nemira la Târgul de Carte Gaudeamus, din decembrie.
Într-un interviu
pentru „Weekend Adevărul“, Florin
Chirculescu pune semnul egal între literatură și medicină, și
spune că poveștile pacienților săi îi influențează enorm
scrisul. El vorbește despre ce a stat în spatele deciziei de a
trece de la SF la locurile dâmbovițene, dar și de ce a ales să
prezinte cititorilor un Eminescu care abia este amintit în cărțile
de istorie.
În adolescență vă doreați să deveniți scriitor,
însă în cele din urmă ați ales Medicina. Pasiunea pentru scris
însă nu v-a părăsit
vreodată, iar din 1995 publicați constant romane apreciate. Este
scrisul pentru dumneavoastră o revenire la prima iubire?
Florin
Chirculescu: N-am „divorțat“
niciodată de scris. În studenție am scris, în stagiatură am
scris, ca medic pe vapor am scris. De pildă, în facultate scriam în
timpul unor cursuri stupide, când profii ne dictau prostește din
cărți. Era o pierdere de timp, căci ce ne spuneau ei puteam să
citim acasă, direct de la sursă, așa că eu, unul, nu-i ascultam.
În schimb, notam în carnețele idei, versuri, replici, schițe de
plot.
„Ca să fii scriitor, trebuie să
cunoști viața înainte. Dacă nu cunoști viața, o să scrii din
impresii“, v-a spus tatăl dumneavoastră când aveați 15-16 ani.
Cât de bine cunoașteți viața acum?
Nu știu cât de bine am ajuns s-o
cunosc. Ce am învățat e că nu există scurtături, că totul
înseamnă efort, fie că faci o operație dificilă, fie că scrii
un text complex. În altă ordine de idei, m-am obișnuit cu oamenii,
mi-e mai ușor să-i accept, căci nu-mi uit propriile scăderi,
greșeli etc. M-am vindecat de idealism, dar nu cred c-am făcut un
mare progres; în fond, trebuia să fi ținut cont, din tinerețe, de
proverbul că „nu tot ce zboară se mănâncă“.
Cititorii și
criticii, mai motivanți decât un premiu
Ați câștigat Premiul pentru Debut
European la Euroconul de la Glasgow din 1995, după care Marele
Premiu al Editurii Nemira din 1997 pentru romanul „Să mă tai cu
tăișul bisturiului tău, scrise Josephine“, tipărit la aceeași
editură. Au fost aceste premii doi factori stenici pentru viitoarea
dumneavoastră carieră literară?
Orice premiu te motivează. În ce mă
privește, însă, cititorii și criticii sunt mai motivanți. N-o să
spun niciodată că mă doare în cot de critici, cum n-o să spun
nici că vai, cititorii nu mă înțeleg. Scrisul e felul meu de a
vorbi cu necunoscuții – chiar mă interesează ce cred ei despre
textele mele, ce le-a plăcut, ce nu le-a plăcut. Relația
scriitorului cu lumea e biunivocă, nu dictatorială, e un fel de
idilă, ba chiar o negociere, fiindcă tu, ca scriitor, vrei să
transmiți ceva, cum să nu ții cont de feedback? Ești interesat să
afli ce deranjează, ce nu le place celorlalți, ceea ce, pe undeva,
e un soi de utilitarism, o relație funcțională între scriitor și
cititori.
Până în 2017, ați semnat
volumele scrise cu pseudonimul Sebastian A. Corn. Ce v-a făcut ca
după 24 de ani de la debutul literar să alegeți să vă semnați
cărțile cu numele real?
Primul text semnat cu numele real se
numește „Deviațiile“ și a fost scris în 1994, dacă țin bine
minte. Acel text și ultimele romane se încadrează nu doar în alt
gen literar, dar și în alt cadru topografic, lasă deoparte
settingul SF și dau ghes realismulului magic. În plus, aceste texte
se desfășoară, preponderent, în România, în București, fac
parte din alt areal mental, necesită alt limbaj, alte imagini, altă
atmosferă, operează cu locuri comune, recognoscibile. E vorba de o
lume din care fac parte nemijlocit, de aceea am început să semnez
cu numele real.
„Literatura
și chirurgia au mai degrabă asemănări decât deosebiri“
Există similitudini între
literatură și chirurgie?
Incredibil de multe, și toate sunt
subsumate unei necesități: atât intervențiile chirurgicale, cât
și textele trebuie să iasă cât mai bine – nu perfect, fiindcă
nu se poate, ci pur și simplu să fie eficace. Mai mult, chirurgia
și scrisul implică eforturi similare ca intensitate, durată,
abnegație. De fapt, în afara actului în sine, radical diferit
între a efectua o operație și a scrie un text, literatura și
chirurgia au mai degrabă asemănări decât deosebiri. Un profesor
universitar a zis odată, la un raport de gardă, că medicul e
„singurul artist care poate vorbi cu opera sa“ – ei, bine, cam
asta ar fi una dintre puținele diferențe dintre literatură și
chirurgie.
Florin Chirculescu dând autografe FOTO arhiva personală
Ce vă consumă mai mult: scrisul
sau intervențiile chirurgicale foarte dificile?
Nu există operații simple, nu există
texte simple. N-ai voie să faci o operație bună pe jumătate decât
în cazuri excepționale – „de necesitate“, le spun chirurgii
–, situația fiind valabilă și în literatură: cuvintele trebuie
să pice la locul lor și numai al lor, ca să ducă fraza înainte,
frazele trebuie să pice la locul lor și numai al lor, ca să
genereze un paragraf artistic și/sau funcțional, paragrafele au
logica lor pentru a crea flux de lectură, la fel cum și gesturile
chirurgicale, care decurg unele din altele, „ca într-o simfonie“,
ca să citez o vorbă auzită în sala de operații, alcătuiesc o
intervenție care îi este de folos
pacientului.
Cât de mult vă ajută disciplina
medicală ca scriitor?
Habar n-am, știu doar că ambele
activități necesită exercițiu, repetiții, oboseală, bașca
puțină paranoia, în sensul să nu te crezi niciodată când îți
spui că ai făcut o operație OK sau că ai scris un text bun. E
mereu loc de mai mult.
Cât de mult v-a ajutat scrisul în
comunicarea cu pacienții?
Nu mi-e clar. De fapt, cred că
pulsiunea mea de a comunica se manifestă atât în scris, cât și
în ușurința de a vorbi cu pacienții. Să mai spun că ador
poveștile, chiar și cele dramatice, dureroase? Le pot asculta la
nesfârșit, iar bieții pacienți au multe de spus, se deschid
imediat în fața medicului. Am senzația că poveștile lor îmi
alimentează scrisul în mai mare măsură decât mă ajută scrisul
să comunic cu ei.
Sunteți una dintre cele mai
puternice voci ale medicilor din România. Cât de dificilă este
lupta cu sistemul comparativ cu lupta cu o coală albă?
Coala albă nu fură și nu te minte în
față. Oamenii politici, în schimb, o fac
non-stop.
„Eminescu era
realmente cumplit. Le-ar fi dat clasă jurnaliștilor de astăzi“
„Solomonarul“,
publicat în noiembrie 2022
la Editura Nemira, este un roman despre „un altfel de Eminescu,
prins într-o revoluție fără început și sfârșit“.
Cum s-a născut ideea de a scrie altfel despre Eminescu și cât a
durat procesul creativ?
Am citit la un moment dat despre
celălalt Eminescu, cel exilat din mentalul public. Personajul nu
doar că era teribil de „viu“, dar se și preta la un „gheșeft“
literar. Vorbesc despre jurnalistul Eminescu, despre activistul
Eminescu, despre un Eminescu înfuriat de mizeriile din România, de
corupție, de ipocrizia politicienilor, de sincopele morale al unor
entități grele europene – Cancelaria lui Bismarck și papalitatea
fiind doar două dintre țintele lui editoriale. Și a mai fost ceva:
problematica abordată de el în articole se suprapune în mare parte
cu problematica noastră de azi. Atunci, m-am gândit așa: ce-ar fi
dacă poetul național ar intra în contact cu #rezist? Odată găsită
speculația de plecare, n-a fost nevoie decât să mă documentez, să
fac un plot, să imaginez o rețea de conflicte între personaje și
să mă apuc de scris. Gândirea structurii textului a durat câteva
luni, scrisul în sine a durat patru ani. Personajele au căpătat
textură pe parcurs, credința mea fiind că un personaj devine „viu“
doar după ce reacționează natural la conflictele și pățaniile
din text. Una peste alta, „Solomonarul“ mi-a luat cinci ani.
Sursele de
arhivă, baza romanului
Cum ați reușit să îl umanizați
într-o altă lumină pe Eminescu în „Solomonarul“?
Citind cât de mult am putut despre el
– mărturii, critici, corespondență (cea cu Veronica Micle a fost
foarte utilă), relatări în care Eminescu apărea ca personaj
secundar, terțiar, fără aureola de efigie. În plus, am tot privit
puținele fotografii pe care le avem cu el, ținând cont de
contextul în care au fost făcute, am parcurs considerațiile
rudelor sale, ale celor care îl iubeau, dar și ale celor care-l
invidiau, care-l detestau. Am folosit multe surse de informație,
critice inclusiv, deși aspectele literare nu mă interesau, nu
făceau parte din economia textului pe care l-am scris.
Cât de mult v-au motivat
similitudinile între jurnalistica dintre 1875-1889 şi cea din
zilele noastre în scrierea „Solomonarului“?
Au fost un motor al textului: scrie
cartea asta, mă făceau să-mi spun, scrie odată cartea asta! Mai
mult, m-a motivat felul în care Eminescu se documenta când scria un
articol. Omul era realmente cumplit: făcea trimiteri la date
demografice, făcea analiza comparată a sistemelor juridice din
țările europene, avea trimiteri istorice, economice, iar asta deși
nu avea internet; folosea creionul și hârtia, atât. Cu riscul de
a-i supăra pe ziariștii de azi (nu mă refer doar la ai noștri!),
Eminescu le dădea clasă prin seriozitatea cu care se documenta.
Bine, îl ajuta și faptul că studiase din greu, că avea un spirit
de observație remarcabil și că, pe deasupra, cunoscuse viața „la
firul ierbii“, nu din ședințe de teambuilding.
E cumva exacerbat cultul pe care
românii îl au față de Eminescu?
E cumva exacerbat cultul pe care
francezii îl au pentru Victor Hugo sau nemții pentru Goethe? Pe de
altă parte, să nu ne mințim: românii citesc mult mai puțin decât
alți europeni, așa că e comod să ne raportăm la literatură cu
gândul la o efigie despre care nu știm mare lucru.
De la
„ficțiune speculativă“ la inspirație
mioritică
Cât de mult vă inspiră poveștile
locale pe care le aflați constant?
Inițial, mi se părea că poveștile
carpato-dâmbovițene nu sunt relevante, poate că de-aia am și
scris mult SF, pe care eu, unul, l-aș numi mai degrabă „ficțiune
speculativă“. În timp, însă, mi-am
dat seama că spectacolul din jur, pe alocuri sinistru, cu
decrepitudinea și veseliile lui specifice, merită să fie notat. Ce
mai încoace și-ncolo, am simțit că mă bucur să-l redau, am
realizat că-mi place să scriu despre români și bucureșteni, că
simt o emoție specială când scriu despre ai mei, cu bunele și
relele lor.
Cât de mult vă inspiră România
ca scriitor?
Spuneam că România a ajuns să preia
grosul inspirației mele, mai ales dacă o pun în context. Cum
interacționăm cu ceilalți europeni? Dar cu cetățenii altor
continente și de alte religii? De ce, nefiind idioți, ci din
contră, persistăm în a crea societăți șchioape, cea din ultima
vreme fiind patronată de imbecili? Cum de-am ajuns ca de la unul ca
Brătianu să ne trezim cu premieri semianalfabeți? De ce ne
revoltăm greu? De ce suntem tranzacționali? De ce un român plecat
afară face treabă bună, iar la noi dă cu oiștea-n gard? Cum
Dumnezeu de-am rezistat ca entitate cultural-lingvistică, în ciuda
defectelor noastre? Acum, de pildă, ce facem cu povestea asta cu
Schengen? Doar ne mutăm conturile de la băncile austriece sau ne
apucăm și de rezolvări sistemice? Nu că aș da dreptate Austriei,
argumentele lor par redactate de clone politice românești, semn că
politicienii s-au deteriorat peste tot, dar pot să uit că statul
român bate pasul pe loc? Și, tot apropo de Schengen: cum naiba de
unii influenceri locali se bucură că noi, românii, prin urmare și
ei implicit, am înregistrat un eșec? De unde atâta masochism
național? E natural sau alimentat? Și-atunci, cum să nu mă
inspire România?
Actualitate
Impactul vestiarelor metalice asupra organizării muncii
Organizarea spațiului de lucru reprezintă unul dintre factorii determinanți ai productivității și siguranței în orice mediu profesional. De la ateliere industriale și fabrici, până la centre logistice și săli de sport corporative, ordinea și modul de depozitare a echipamentelor influențează direct eficiența angajaților și atmosfera generală de lucru. În acest context, vestiarele metalice s-au impus ca o soluție practică și durabilă pentru gestionarea uniformelor, echipamentelor personale și uneltelor de lucru.
Vestiarele metalice nu doar că oferă spațiu de depozitare, dar contribuie la reducerea dezordinii, la creșterea productivității și la crearea unui mediu de lucru mai sigur și mai curat. Articolul de față analizează impactul lor asupra organizării muncii și modul în care acestea transformă spațiile profesionale.
Reducerea dezordinii și a distragerilor
Unul dintre cele mai evidente efecte ale vestiarelor metalice este capacitatea lor de a reduce dezordinea. În lipsa unui sistem de depozitare bine structurat, uniformele, echipamentele și obiectele personale ajung să fie lăsate pe scaune, bănci sau pe jos, creând un spațiu aglomerat și neplăcut vizual. Această dezordine nu doar că afectează aspectul general al încăperii, dar generează și distrageri care pot reduce concentrarea angajaților.
Vestiarele metalice permit fiecărui angajat să aibă propriul spațiu clar delimitat, în care își poate depozita hainele de lucru, încălțămintea sau accesoriile personale. Sertarele și rafturile integrate facilitează separarea obiectelor pe categorii, iar ușile închise împiedică răspândirea vizuală a echipamentelor. În practică, acest lucru reduce timpul petrecut în căutarea obiectelor și minimizează distragerile, permițând angajaților să se concentreze pe sarcinile esențiale.
De asemenea, ordinea vizuală creată de vestiarele metalice are un impact psihologic pozitiv. Spațiile bine organizate induc o senzație de control și profesionalism, ceea ce poate încuraja angajații să mențină disciplina și să adopte comportamente mai eficiente în desfășurarea activităților lor.
Creșterea productivității angajaților
Productivitatea angajaților este strâns legată de eficiența modului în care aceștia accesează și depozitează echipamentele necesare muncii lor. Fiecare minut pierdut în căutarea uniformei sau a uneltei potrivite reprezintă timp în care activitatea productivă este suspendată. Vestiarele metalice contribuie semnificativ la reducerea acestei pierderi de timp, oferind un sistem de organizare clar și rapid.
Sertarele etichetate și spațiile dedicate pentru fiecare tip de echipament permit angajaților să găsească totul imediat. Aceasta reduce frustrările și crește satisfacția profesională, iar studiile au demonstrat că un mediu de lucru organizat stimulează implicarea și eficiența personalului.
În plus, angajații sunt mai motivați să respecte procedurile de depozitare și igienă atunci când spațiul le oferă soluții practice. Vestiarele metalice facilitează acest comportament, contribuind la crearea unui flux de lucru coerent și la reducerea timpilor morți în activitățile zilnice.
Un spațiu de lucru mai curat și sigur
Siguranța și igiena sunt două componente fundamentale ale unui mediu profesional eficient. Dezordinea și echipamentele lăsate la întâmplare pot genera accidente, precum alunecări, împiedicări sau căderi de obiecte. Vestiarele metalice ajută la prevenirea acestor riscuri, deoarece permit depozitarea uniformelor, încălțămintei și echipamentului voluminos într-un mod ordonat și securizat.
Mai mult, metalul este un material ușor de curățat și rezistent la uzură. Suprafețele vestiarelor pot fi dezinfectate rapid, iar structura solidă previne deteriorările cauzate de utilizarea zilnică intensă. Prin urmare, un spațiu echipat cu vestiare metalice rămâne curat și igienic, reducând riscul contaminării sau al accidentelor de muncă.
Vestiarele metalice contribuie, de asemenea, la protecția obiectelor personale ale angajaților. Sistemele de încuietori robuste previn furtul sau accesul neautorizat, creând un mediu sigur în care personalul se poate concentra pe activitatea lor fără grija bunurilor personale.
Concluzie
Impactul vestiarelor metalice asupra organizării muncii este evident și multidimensional. Ele reduc dezordinea și distragerile, permit creșterea productivității prin acces rapid la echipamente și contribuie la menținerea unui spațiu de lucru curat și sigur. Prin combinarea durabilității, funcționalității și securității, aceste vestiare devin un element esențial al oricărui mediu profesional, fie el industrial, sportiv sau logistic.
Investiția într-un vestiar metalic nu este doar o alegere practică, ci și strategică. Ea sprijină disciplina organizațională, eficiența personalului și crearea unei atmosfere profesionale, contribuind semnificativ la succesul și siguranța activităților desfășurate.
Actualitate
Reabilitarea termică – Rolul central al tâmplăriei PVC în proiect
În ultimii ani, programele de reabilitare termică au devenit o prioritate atât pentru clădirile rezidențiale, cât și pentru instituții publice sau spații comerciale. Creșterea costurilor la energie, dorința de confort sporit și preocupările legate de eficiența energetică fac ca investițiile în termoizolație să fie mai importante ca oricând. Deși cei mai mulți asociază reabilitarea termică în primul rând cu polistirenul de pe fațadă, în realitate tâmplăria PVC joacă un rol central în performanța energetică a unei clădiri.
Ferestrele sunt punctele cele mai vulnerabile ale anvelopei: prin ele se pierd cantități mari de căldură, se creează punți termice, apare condensul, iar confortul interior se schimbă semnificativ în funcție de calitatea lor. Totodată, ferestrele sunt primele care intră în contact direct cu radiația solară, cu diferențele mari de temperatură și cu factorii de mediu, ceea ce le face esențiale în orice proiect de reabilitare.
Un proces de modernizare energetică eficient nu înseamnă doar izolarea pereților, ci îmbinarea corectă a tuturor elementelor – iar fereastra din PVC este una dintre primele decizii care trebuie luate.
Coordonarea montajului cu anveloparea clădirii (termosistemul)
Una dintre cele mai frecvente greșeli în proiectele de reabilitare este lipsa coordonării dintre echipa care montează ferestrele și echipa responsabilă de termosistemul clădirii. De multe ori, tâmplăria se schimbă înainte sau după anvelopare fără a se ține cont de poziția corectă în stratul termoizolant.
Ideal, fereastra trebuie inclusă în planul de izolare al pereților, nu lăsată „în spate” față de termosistem. Astfel se obține:
- Reducerea pierderilor de căldură prin perimetru;
- Eliminarea diferențelor de temperatură în jurul ferestrei;
- Creșterea confortului interior;
- Prevenirea condensului pe margini.
Pentru clădirile reabilitate corect, fereastra se montează în zona termoizolației, nu în zidul rece. Această poziționare poate necesita console speciale sau spumă cu dilatare controlată, dar rezultatul este una dintre cele mai eficiente măsuri de creștere a eficienței energetice.
Evitarea punților termice la îmbinarea cu zidul
O altă problemă des întâlnită în reabilitare o reprezintă punțile termice din jurul ferestrei. Acestea apar atunci când zona de contact între profilul PVC și zidărie nu este corect izolată sau este izolată doar cu spumă poliuretanică, fără etanșare suplimentară. Spuma este necesară, dar nu este suficientă pentru a asigura etanșare la aer și vapori.
Pentru o tâmplărie performantă, îmbinarea trebuie realizată cu:
- Benzi de etanșare hidro și termoizolante (interior și exterior);
- Spumă poliuretanică cu celulă închisă, adaptată pentru eficiență energetică;
- Profile de colț și glafuri corect montate, care să evite pierderile locale de căldură.
Dacă acest detaliu este ignorat, pe lângă pierderile de energie, pot apărea probleme suplimentare: condens, mucegai, miros de umezeală sau deformarea finisajelor în jurul ferestrei. Investiția într-o fereastră performantă poate fi inutilă dacă montajul nu este tratat ca parte a termoizolației clădirii.
Măsurarea performanței înainte și după schimbare
O reabilitare corectă are la bază nu doar intuiție sau recomandări, ci date măsurabile. Tâmplăria PVC performantă nu ar trebui aleasă doar după preț, ci după specificații și rezultate testabile. Pentru clădirile mari sau pentru proiectele cu finanțare publică, măsurătorile sunt obligatorii, dar ele ar trebui utilizate și la nivel rezidențial.
Evaluarea performanței se poate face prin:
- Termografie, care evidențiază pierderile de căldură înainte și după montaj;
- Testul blower-door, care indică etanșeitatea clădirii;
- Analiza coeficienților ferestrelor: Uf (profil), Ug (geam), Uw (fereastră completă).
După montaj, aceste măsurători nu sunt doar confirmări tehnice, ci pot demonstra eficiența lucrărilor și pot oferi garanția unei investiții corecte. De exemplu, o fereastră PVC cu geam triplu poate reduce pierderile de energie chiar cu 40–60% în comparație cu tâmplăria veche din lemn sau aluminiu neizolat.
Concluzie
Reabilitarea termică a unei clădiri nu înseamnă doar lipirea unui strat de polistiren pe fațadă. Fereastra joacă un rol central în performanța energetică, confortul interior și durabilitatea lucrării. Tâmplăria PVC, datorită eficienței termoizolante, etanșeității crescute și raportului excelent calitate–cost, este una dintre cele mai inteligente investiții dintr-un astfel de proiect.
Totuși, performanța ei depinde în mod direct de modul în care este integrată în anvelopa clădirii. Montajul corect, eliminarea punților termice și verificarea rezultatelor prin măsurători sunt elemente care transformă o simplă lucrare într-o reabilitare energetică reală. În final, succesul proiectului nu stă doar în materiale, ci în modul în care acestea lucrează împreună, creând o clădire eficientă, confortabilă și pregătită pentru viitor.
Actualitate
Adâncimea glafului PVC de interior – Cum afectează estetica și funcționalitatea
Glafurile interioare din PVC reprezintă unul dintre acele elemente aparent mărunte, dar extrem de importante pentru aspectul final al unei ferestre. Ele completează vizual tâmplăria, ascund marginile zidului și creează un spațiu util în apropierea geamului. Deși adesea lăsat la urmă în procesul de amenajare, glaful interior are un rol atât estetic, cât și funcțional, iar una dintre caracteristicile sale esențiale este adâncimea.
Adâncimea unui glaf nu se rezumă doar la cât „iese” în afara peretelui, ci influențează felul în care circulă aerul cald de la calorifer, modul în care lumina pătrunde în încăpere, dar și posibilitățile de decorare a ferestrei. Un glaf prea scurt poate arăta neproporționat, iar unul prea adânc poate crea probleme de circulație a aerului și poate favoriza apariția condensului pe geam. De aceea, este esențial ca alegerea adâncimii glafului să fie adaptată atât ferestrei, cât și spațiului în care este instalat.
Regula de bază – Cât ar trebui să iasă glaful în afara peretelui?
O regulă simplă, dar importantă, spune că glaful ar trebui să depășească peretele cu aproximativ 3–5 cm, în funcție de grosimea zidului și de designul interior. Această depășire permite o protecție eficientă a tencuielii și creează o linie vizuală armonioasă în jurul ferestrei. Totuși, există situații în care se optează pentru glafuri semnificativ mai adânci, fie din rațiuni estetice, fie pentru a obține un spațiu suplimentar utilizabil.
Un glaf prea scurt poate părea „tăiat”, lăsând impresia unei finisări incomplete, în timp ce unul exagerat de lung poate deveni incomod în utilizare sau poate obtura curgerea eficientă a aerului cald din calorifer spre fereastră. Așadar, adâncimea trebuie aleasă echilibrat și evaluată în raport cu amplasarea radiatorului, distanța față de geam și stilul camerei. Pentru ferestre montate pe pereți groși sau în clădiri cu un design mai masiv, glafurile mai adânci pot oferi un aspect elegant, cu linii puternice. În schimb, în spațiile moderne, minimaliste, se poate prefera un glaf mai discret, aproape la nivelul peretelui, pentru a păstra simplitatea vizuală.
Spațiul pentru decorațiuni, plante și obiecte utile
Unul dintre cele mai apreciate avantaje ale unui glaf adânc este posibilitatea de a-l folosi ca spațiu funcțional sau decorativ. Locul din dreptul ferestrei este ideal pentru plante, fiind zona cu cea mai multă lumină naturală. Pe lângă plante, glafurile pot găzdui obiecte decorative, lumânări, fotografii sau chiar elemente utile precum telecomenzi, difuzoare de aromă ori cărți.
Alegerea adâncimii influențează direct acest potențial. Un glaf îngust limitează posibilitățile, împingând proprietarul să renunțe la decorare, în timp ce unul suficient de adânc poate deveni un mic spațiu „activ”, integrat vieții zilnice. Totuși, utilizarea decorativă trebuie făcută responsabil. Un glaf excesiv încărcat poate bloca circulația aerului cald, favorizând răcirea geamului și apariția condensului în sezonul rece. Este important să fie păstrată o zonă liberă sau aerisită pentru ca aerul cald să urce corespunzător spre fereastră.
Evitarea supraîncălzirii glafului de căldura de la calorifer
Un aspect mai puțin discutat, dar extrem de important, este interacțiunea dintre glaf și radiator. În majoritatea camerelor, caloriferul se află sub geam, iar aerul cald urcă în mod natural în sus. Dacă glafurile sunt prea adânci, ele pot acționa ca o barieră, împiedicând aerul să ajungă la sticla ferestrei. Rezultatul? Fereastra se răcește excesiv, ceea ce crește riscul de condens și chiar mucegai. Pe lângă această problemă, glafurile din PVC sunt sensibile la temperaturi extreme. Deși rezistente, ele pot suferi în timp dacă sunt supuse constant la supraîncălzire directă, mai ales dacă suprafața este acoperită cu vopsele, folii sau decoruri care absorb căldura.
Pentru a evita aceste inconveniențe, se recomandă:
- Păstrarea unei grosimi echilibrate a glafului în funcție de puterea caloriferului;
- Evitarea acoperirii complete cu obiecte care blochează aerul;
- Montarea unor grile de ventilație în cazul glafurilor foarte late.
Aceste soluții simple permit radiatorului să funcționeze optim, menținând geamul cald, reducând riscul de condens și protejând în același timp materialul PVC.
Concluzie
Deși pare doar un element decorativ, adâncimea glafului PVC de interior are un impact real asupra confortului, esteticii și chiar eficienței energetice a locuinței. Alegerea unui glaf dimensionat corect contribuie la un aspect armonios al ferestrelor, oferă un spațiu util pentru decorațiuni sau plante și, foarte important, promovează circulația optimă a aerului cald.
În final, un glaf bine ales nu este doar frumos, ci funcțional. Iar în amenajarea locuinței, cele mai reușite rezultate apar atunci când estetica merge mână în mână cu utilitatea. Un detaliu aparent minor devine astfel un element care schimbă cu adevărat felul în care ne bucurăm de spațiul de lângă fereastră.
-
Actualitateacum o ziReabilitarea termică – Rolul central al tâmplăriei PVC în proiect
-
Actualitateacum 2 zileAdâncimea glafului PVC de interior – Cum afectează estetica și funcționalitatea
-
Actualitateacum o ziImpactul vestiarelor metalice asupra organizării muncii
-
Lifeacum 2 zileAvantajele utilizării aparatelor de încălzit moderne pentru familiile cu copii
-
Comunicateacum o ziComunicat de presă lansare procedura de achizitie competitiva COSIM SRL
-
Lifeacum 2 zilePerformanță sub presiune: de ce industria se bazează pe țevi din oțel fără sudură pentru fluide critice?
-
Comunicateacum 2 zileParadoxul 2026: anul în care banii ținuți cash pierd sigur, iar imobiliarele și refinanțarea devin decizii de protecție a capitalului
-
Comunicateacum 2 zileJTI România, Top Employer pentru al 13-lea an consecutiv




