Peter Gabriel și-a imprimat personalitatea în rock-ul
progresiv britanic prin Genesis, a integrat termenul de ”world music” în muzica
frecvent difuzată la radio și a fost cu un pas înainte de fiecare dată când a
lansat un album sau o coloană sonoră de film.

Uneori s-a destăinuit, alteori a
protestat, niciodată nu a acceptat limite. Viața lui muzicală întruchipează
diversitatea luxuriantă, discursul fragmentat, creația complexă, poziția
contradictorie a identității contemporane. Explorarea muzicală a fost tot
timpul legată de auto-cunoaștere, putem să-i urmărim maturizarea ascultând
fiecare album, în ordine cronologică. Așa putem cunoaște mulți artiști,
printr-o evoluție cumulativă reflectată progresiv în operele de artă, însă
profunzimea artei lui Peter Gabriel este un subiect aparte în muzică,
personajul construit de el este rarisim în peisajul general. El a văzut
întotdeauna posibilitatea de a folosi muzica rock ca pe o formă de teatru, mai
exact adăugarea de inovație teatrală la construcțiile sonore, experimente
desfășurate pe scenă în stadiul lor finisat, doar în variantele reușite.

În 1986, Peter Gabriel a lansat ”So”, rezonând cu epoca,
păstrând esențialul din trecutul progresiv pentru a-l îmbrăca în costum de
gală, pe măsura scenelor intens luminate. Cu toate astea, ”So” rămâne un produs
vizionar prin copertă și apariție în epoca CD-ului, cu rock progresiv în
nucleu, cu trimiteri la literatură, știință, artă, personaje imaginare și
muzicieni fenomenali. Adică ținuta obișnuită, curajul și echilibrul cu care a
abordat fiecare proiect. Nu e doar cel mai bine vândut album al lui, dar și cel mai accesibil, calea cea
mai bună de a ajunge la Peter Gabriel, primul pas pe care-l propun spre a
cunoaște un artist de o complexitate impresionantă.

Înregistrările pentru album au început la începutul lui
1985 în studioul lui Peter, Ashcombe House din Bath, sau Shabby Road, cum îi
spuneau încă de pe vremea când înregistrau PG4 (”Security”). Inițial erau
vizați Nile Rodgers și Bill Laswell pentru producție, dar în cele din urmă a
fost ales canadianul Daniel Lanois, cu care a mai lucrat pentru coloana sonoră
a filmului ”Birdy”. Acompaniat de chitaristul David Rhodes, a început să
schițeze primele piese, înregistrate deja simplu, cu un pian, un ritm de bază
și un ghid vocal. Cei trei, autonumiți imediat ”The Three Stooges”, după
celebrul trio de comedie, și-au făcut munca mai ușoară glumind și schimbând
deschis idei. În cele șase luni de pre-producție au ieșit cam douăzeci de piese.
Gabriel a dezvoltat și înregistrat majoritatea claviaturilor, implicându-l pe
expertul Larry Fast doar pentru a se consulta în privința tratării sunetelor.
Obișnuia să adauge abia la final toți muzicienii, la fel proceda și cu
versurile, spre disperarea lui Lanois, care nu dorea astfel de distrageri.
Întotdeuna completa greu textele. La un moment dat l-a închis într-un hambar,
ca să-l ”ajute” să termine de scris în timp util, distrugând și telefonul pe
care Peter îl folosea abuziv în tot felul de discuții. Inginer de sunet era
Kevin Killen. Pe
producțiile anterioare, Fairlight CMI (Computer Musical Instrument) era folosit
pentru a crea sunete mai puțin comune, de data asta l-au folosit mai mult
pentru editarea digitală. Studioul avea două mixere analogice cu câte 24 de
canale și două magnetofoane modificate. Vocile au fost trase cu un microfon
Neumann U47, același cu care a înregistrat cu Genesis în ’74 – ’75. După
aproape un an, în ianuarie ’86 albumul a fost gata, abundent în idei geniale și
măiestrie muzicală, mai ales după ce s-au alăturat Tony Levin, Manu Katche,
Stewart Copeland, Nile Rodgers, Richard Tee și Youssou n’Dour. Câteva detalii
de final au fost adăugate la New York, în studiourile Power Station, iar
master-ul a fost făcut la Londra, în Townhouse Studios în februarie 1986.
Costul total a fost de 200.000 de lire sterline, cam 800.000 de dolari în jurul
lui 2020. Era Peter Gabriel cel serios, din 1974, cu un sound nou, uimitor, de
un modernism strălucitor, accesibil și matur, izbitor de ritmat și copleșitor
de emoțional. Discursul lui s-a maturizat și și-a adăugat accentul actualizat,
cu câteva expresii nemaiauzite până atunci. Simțim asta încă de la ”Red Rain”,
prima piesă, serioasă, chibzuită, proiectată pentru un impact inițial major, creată
după un vis. Textul e legat de Mozo, un străin pribeag, personaj imaginar
asociat cu Moise, cu lucrarea medievală ”Aurora Consurgens” și cu Toma de
Aquino, mediul pentru tematici alchimice și apocaliptice. Până să descifrăm
ezoterismul poetic, suntem pur și simplu absorbiți în totalitate de masivul
inedit sonor. Și după ce respirăm câteva secunde, iar nu știm ce ne-a lovit. E
”Sledgehammer”, piesa care a schimbat cursul carierei lui Peter Gabriel.
Dimensiunea ritmică, sensibilitatea soul și imensul succes comercial,
provocarea și celebrarea ne izbesc pur și simplu, după câteva măsuri suspendate
de shakuhachi (un flaut japonez din bambus, folosit sub formă de ”sample”). Era
sunetul viitorului, cel mai ridicat nivel posibil de producție în anul 1986.
Karl Bartos de la Kraftwerk a fost uimit de sound-ul fantastic după ce a
ascultat un fragment la Power Station, spunând că în comparație, cvartetul
german sună mai ”subțire”, chiar dacă e vorba de două genuri muzicale diferite.

Urmează o schimbare radicală de stare și de tempo, cu
”Don’t Give Up”, una dintre cele mai frumoase balade scrise vreodată. Dacă mii
de surogate previzibile, lălăite și hiper-glicemice au dus în derizoriu
potențialul emoțional al unei balade, a treia piesă de pe ”So” o definește în
plenitudine. Încă de la tema impresionantă, inspirată din fotografiile făcute
de Dorothea Lange, cu americani în timpul Marii Crize Economice (1929 – 1937),
piesa este o puternică evocare poetică și muzicală a problemelor ascunse sub
sclipiciul vremurilor. Gabriel s-a gândit la un duet când a scris piesa, iar
inițial a vrut să o înregistreze cu Dolly Parton, dar până la urmă a apelat la
buna prietenă Kate Bush, în ascensiune de popularitate cu albumul ”Hounds of
Love”. Povestea omului dezolat, la limitele puterilor, căutând un loc de muncă
a atins milioane de puncte sensibile în întreaga lume, inclusiv în Anglia
guvernată de Thatcher. Disperarea din vocea strofei și cuvintele de speranță
din refren alcătuiesc poate cea mai iubită piesă scrisă de Peter Gabriel.

După acest moment intens, prima parte a albumului, dacă
ne luăm după versiunea pe vinil, se relaxează prin frumusețea piesei ”That
Voice Again”, intitulată inițial ”First Stone”. E ca o ședință de terapie
muzicală, un scurt ”respiro” după un parcurs răvășitor, care ne-a solicitat
toate simțurile. Am enumerat aceste piese pentru că am întâlnit foarte rar un
album care să aibă, una după alta, atâtea minuni legate prin inspirație și
viziune, numărăm pe degete producțiile care pe prima față au asemenea piese
care se succed ca într-o compilație atent selectată. Iată unul din motivele
solide care ne fac să ascultăm ”So” ca pe o descoperire la scară istorică. Dar
stai, că vine partea a doua, cu ”Mercy Street”, delicată prin tot ce conține,
cu percuția înregistrată de Djalma Correa și textul cu aluzie la scrierile și
destinul poetei americane Anne Sexton, ”Big Time”, o reflecție sardonică asupra
industriei muzicale, în opoziție cu cea a personajului Jacob din ”I Know What I
Like (In Your Wardrobe)” sau”We Do What We’re Told (Milgram’s 37)”, un fel de
interludiu spre final, susținut de ritmul lui Jerry Marotta și vioara lui L.
Shankar, cu o sonoritate reminiscentă albumului anterior, stranie, apăsătoare,
care descrie experimentul lui Stanley Milgram din 1961, prin care era testată
rezistența la autoritate a unor voluntari puși să execute ordine în totală
opoziție cu conștiința și principiile lor. Aceeași întrebare fără răspuns,
legată de oamenii care ajung să creadă în dictatori și să susțină războaie.
”This Is The Picture (Excellent Birds)” e adaptată după piesa scrisă de Peter
Gabriel pentru Laurie Anderson, pe albumul ei ”Mister Heartbreak”. Pe ideea de
bază, Nile Rodgers a adăugat chitara ritmică, aducând piesa în tonul albumului.
Atât de simplu și atât de frumos! ”So” se încheie cu o altă frumusețe șlefuită
pe toate părțile, luminoasă și emoționantă, inspirată de Antoni Gaudi și Sarah
Winchester, numită ”In Your Eyes”, după ce a fost proiectată cu titlul ”Sagrada
Familia”. Youssou N’Dour cântă în wolof, limba lui nativă, dând și mai multă
putere cântecului. Ce set de piese, ce dinamică, cât de multă informație
transformată în artă contemporană pe un album prezent în topurile de muzică
pop! Histrionul mascat în floare de pe ”Supper’s Ready”, introvertit și preocupat
de lumea împovărată de probleme, cântă și dansează pentru noua generație
digitală. O reală revoluție!

”So” a fost lansat pe 19 mai 1986, funky, futurist,
artistic, perfect! Peter Gabriel era primit de un nou val de public care-l
considera un artist nou, ceea ce îl elibera dar îl și făcea să se întrebe cum
va reacționa acest public când va experimenta din nou. Fiecare din albumele
anterioare îi aducea câte un ”hit”, după care revenea în nișa artistului de
”cult”. ”So” a explodat, ducându-l la marginea ”mainstream”-ului, departe de
obscuritate. Asta și-a propus. Nu mai existau umbre în care să se ascundă,
lumina era cu adevărat puternică, pentru prima dată. Și asta cu un album care
nu era la fel de detaliat și experimental ca primele patru, dar era în mare tot
un produs de rock progresiv. Succesul nu a venit datorită simplificării
muzicale, ci prin concentrarea experienței acumulate către componentele
accesibile prezentului. Dacă până acum ne-a arătat ce caută, acum ne arată ce a
găsit. Cinci single-uri cu imens succes, nu doar unul, aprofundare psihologică
și mai multă stabilitate în aranjamente. O baladă, o bombă ritmică, un
comentariu socio-politic, unul filozofic și alte experimente, pentru că de
acolo iese noutatea. Ordinea contează din nou esențial. Gabriel a petrecut ore
chinuitoare ascultând mai multe benzi cu începutul și finalul pieselor, pentru
cea mai fluentă ordine posibilă, pe un album cu un titlu succint, aparent
ocult. Nu era nimic ascuns, ci încă un detaliu nou. Primele patru albume solo de
studio au fost eponime, erau deosebite numeric și de anul apariției. Al
patrulea, numai în versiunea americană, a fost numit ”Security” (1982). Apoi și
primele trei au primit nume simbolice, neoficiale, luate după aspectul
coperților: ”Car” (1977), ”Scratch” (1978) și ”Melt” (1980). Începând cu 1986,
următoarele albume aveau să primească nume formate din două litere: ”So”, ”Us”
(1992), ”Up” (2002) și ”i/o” (2023). O alegere bine gândită, la fel ca orice
mic detaliu al lucrării. Numele scurte pot fi sonore și ușor de reținut,
flexibile pentru grafică. Pe ”So”, titlul apare cu litere destul de mari, mai
exact un ”S” mare și un ”o” mai mic, sub care este o dungă albastră și numele
lui Peter Gabriel scris cu litere albe. Restul este dominat de un portret alb/negru
al unui Peter de vreo 35 de ani, îmbrăcat atent cu o cămașă în stil New York,
tuns în stilul frizeriilor scumpe din Londra și cu o privire neutră. Grafica e
semnată de Peter Saville și Brett Wickens. Fotografia a fost făcută de Trevor Key, cunoscut și pentru incofnundabila imagine de pe albumul de debut al lui
Mike Oldfield, ”Tubular Bells” (1973). Albumul a fost nominalizat la premiile
Grammy dar a cedat premiul unui alt album cu influențe ”world music”,
”Graceland”, al lui Paul Simon. Hm, dureroasă alegere, eu le-aș fi premiat ex
aequo. Oricum, pentru asemenea albume, premiile sunt niște glumițe. Cum să
clasifici ceva unic?

A urmat desigur turneul, cât se poate de mondial, cu 93
de concerte, primul în noiembrie 1986 în Rochester, New York, ultimul în
octombrie 1987 la amfiteatrul Lycabettus din Athena, unde Michael Chapman a
filmat ceea ce avea să fie ”Live in Athens”, lansat în 2012 pe ediția
aniversară ”So” – 25 de ani. Dincolo de valoarea ideilor muzicale, succesul lui
Peter Gabriel stă în stabilirea unei legături reale cu publicul din mai multe
generații, incorporând particularități muzicale din stiluri consacrate, fără
cinism, doar cu o admirabilă ușurință de a se adapta. La elementele de ”prog”
preluate și dezvoltate de la Genesis, a adăugat tot ce e mai bun de la nervul
new wave aflat în plină manifestare, mai repede ca alții. O temă care i-a
dominat întreaga carieră, de fapt întreaga viață, din adolescență până la
desăvârșita maturitate (pentru că PG nu doar mimează serenitatea lucidă) este
cea a apartenenței: omul în societate, el într-o trupă, trupa în Anglia, Anglia
în lume, lumea însăși. Curiozitatea lui fără limite i-a oferit opțiuni
nelimitate de a explora această temă cuprinzătoare, reprezentările sonore fiind
de multe ori tulburătoare. Iar în pofida fluidității stilistice și a
multiplelor influențe, identitatea lui Gabriel este întotdeauna în prim plan,
deconstruită, modificată, reevaluată dar întotdeauna puternică, exprimată prin
postură dar mai ales prin voce. Vocea îl face inconfundabil, prezent și
memorabil. Un instrument de ambitus și dinamică, care poate exterioriza
neliniște, povară, oftat, strigăt, suflet. Vocea lui Peter Gabriel a evoluat pe
fiecare album, prin ”Foxtrot” țintește în sus, prin ”Up” merge către interior, dar întotdeauna a fost foarte expresivă și a
lăsat indicii clare, provocatoare, despre ce poate exprima și despre
apartenența personalității lui de albumele create.

 Pentru a-și
îmbunătăți prezența scenică a apelat la coregraful Charles Moulton și la
psihologul social Michael Argyle, mai exact cartea lui publicată în 1975,
”Bodily Communication”. De aici și gestul cu palma întinsă, pentru ”In Your
Eyes” sau mișcările de pe ”Big Time” și ”No Self Control”. Scena era compusă
din platforme hexagonale dispuse pe mai multe niveluri iar la un moment dat era
luminată de macarale care se mișcau ca niște insecte cu picioare lungi, cu un efect năucitor.
De altfel, toate turneele lui Peter Gabriel au avut scenografii incredibile.

O producție de asemenea anvergură apare o dată într-un
deceniu, poate și mai rar. Pentru că nu e doar vorba despre cântecul acompaniat
și bine orchestrat, ci de muzica structurată în toate detaliile, cu accent din
ce în ce mai greu pe modelarea sonoră. Bunul gust se transpune și în plan
tehnologic. Sensibilitatea se extinde și felul în care echipamentul ajută
muzicalitatea. Când va mai apărea un
album precum ”So” e greu de anticipat, dar până atunci, frumusețea și puterea
acestui fenomenal album ne vor mai fascina multă vreme de acum încolo. E
imposibil să nu trăiești cu el.