Fotografiile spectaculoase care surprind detalii nemaiștiute din viața animalelor și care parcă le pun la microscop trăsăturile, coloritul și expresiile ascund în spatele lor povești personale, ale necuvântătoarelor și ale fotografului, deopotrivă. În cazul de față, toate puse cap la cap, ilustrează povestea Deltei Dunării, având ca personaj principal obiectivul aparatului foto.

Mi-o plăcea mie să mă plimb prin lume, să explorez Scoția, Islanda, America, Cipru și alte țări nordice ori exotice, dar niciuna nu poate să-mi întreacă dragostea pentru Delta noastră. E o dragoste născută în clasa a IV-a, când învățătoarea vorbea așa frumos despre ea, încât a devenit rapid cel mai frumos loc din imaginația mea. Era un vis să mă plimb printre nuferi și sute de păsări rare, cum nu se găsesc altundeva. Mă gândeam cum momesc cu pâine pești gigantici, mă lupt cu ei, mă doboară greutatea lor, pic în fund în barcă, dar cu forța mea reușesc să-i pescuiesc cu măiestrie. Apoi îmi imaginam că stau cuminte și privesc pelicanii, pescarii mei concurenți, care pe atunci îmi păreau niște vietăți extraterestre – cum e posibil ca în punga de sub ciocul lor să încapă atâtea kilograme de pește?

Chiar și când am crescut, Delta Dunării a rămas în mintea mea un loc de poveste, dar greu accesibil. Mi se părea atât de departe și atât de scump, după spusele celor din jur, încât abia în 2015 am reușit să ajung pentru prima oară. Doar că entuziasmul meu a scăzut în timp și, în plus, nici mujdei nu mai aveam voie să mănânc. Pe scurt, a fost o vacanță frumoasă, dar fără amintiri speciale. Și cu mulți țânțari.

Revederea a venit odată cu primăvara lui 2020, cu pandemia și cu pasiunea renăscută pentru fotografie. A fost un milestone pentru mine – momentul în care am descoperit cu adevărat ce înseamnă wildlife. Mi-am învins fobia de țânțari și am înlocuit-o cu plăcerea pentru descoperit natura. La cazare mă întorceam doar ca să-mi odihnesc corpul amorțit, după ce toată ziua îl chinuiam în poziții nefirești pe barcă.

Emoția, sfatul „cowboy-ului cu picioare lungi“

Delta a fost ca vinul pentru mine – cu fiecare vizită, m-a făcut să devin mai bun. La primele întâlniri am descoperit-o, am explorat fiecare canal în parte, m-am minunat de toate speciile de păsări și m-am lăsat copleșit de frumusețea ei. La următoarele, am început să fiu și mulțumit de cadre. Deja știam ce se întâmplă în fiecare moment al zilei (pe anotimpuri), știam păsările, cum le cheamă, ce sunete scot și ce tabieturi au – aveam chiar și preferate. Canalele fără nume aveau acum o logică în mintea mea. Știam traseul până la pescărașul albastru, aflasem unde stau pelicanii și unde se ascunde egreta mică.

Doar în 2021 am fost de peste șapte ori în Deltă, iar unul dintre acele tururi foto mi-a adus cadrul cu piciorongul (sau cowboy-ul cu picioare lungi, cum îmi place mie să-i spun), fotografia care mi-a descris drumul către ceea ce am devenit astăzi. A fost prima imagine care am simțit că strigă la mine și-mi zice să nu mă opresc din a căuta momente ca acesta – când în minte mi s-a derulat un întreg scenariu și o poveste complexă despre ce îmi transmite piciorongul. Îl vedeam călare pe un cal în Vestul Sălbatic și în cap îmi răsuna „L’estasi dell’oro“ a lui Ennio Morricone. Tot drumul de la Mahmudia la București m-am gândit la povestea lui. „Cowboy-ul cu picioare lungi“ mi-a spus să nu mai alerg după diversitate, ci după emoție. De atunci o caut peste tot, și dacă nu o găsesc, fotografia ajunge în coșul de gunoi.

Dragoste la prima vedere cu ciocîntorsul

În Deltă m-am îndrăgostit iremediabil de înaripate. Îmi place comportamentul lor, cum se hrănesc, cum își fac siesta, cum se feresc de pericole, cum se apără uneori. Mi-am rezervat zile întregi ca să le studiez. Am improvizat un ascunziș din nouă bețe și două plase de camuflaj, în așa fel încât să pot fotografia și în lateral, am căutat insulițe care nu se inundă repede și am stat la pândă cu orele.

M-am împrietenit atât de tare cu ciocîntorsul, încât s-a apropiat de mine până când nu a mai focalizat obiectivul. Nu știam atunci, dar am aflat apoi că este un actor desăvârșit și de multe ori apelează la trucuri atunci când simte că are cuibul în primejdie. Se preface ori că e șchiop, ori că e rănit, atrăgând atenția atacatorului, care uită de ouăle din cuib sau de puiuți și caută să-l atace pe adult. Iar atunci, surpriză, ciocîntorsul își revine brusc și fuge vitejește. Am în plan să-i mai dedic niște ore din viața mea, pentru că, între timp, am descoperit cât de spectaculos e ritualul de împerechere, atât la el, cât și la piciorong. Femela stă pe loc câteva secunde, cu capul nemișcat, întins în față, ca și cum ar vrea să-și ia zborul. În tot acest timp, masculul îi dă târcoale, stropește cu ciocul în apă de mai multe ori și își face toaleta. La final, după ce actul propriu-zis se încheie, cei doi își apropie ciocurile și fac câțiva pași de dans împreună. Așa se încheie spectacolul.

Dorul de părinți de pe aripile corcodeilor

Corcodeii au avut un alt spectacol pentru mine și prima oară l-am văzut când puiuții se plimbau fără griji pe spatele părinților. A fost o imagine care a reușit să mă întoarcă în copilărie, să-mi transmită stările demult uitate, să-mi facă dor de mama. Corcodeii mari își duc puii în spate atunci când sunt mici și drumul e prea greu. Iar când ei devin prea grei, părinții fac schimb și îi poartă celălalt pe umeri. Îi cară cu grijă, sub penele lor călduroase și sigure, de părinți iubitori, ocrotitori. E și un mod de a-i învăța să înoate, lăsându-i în urmă la un moment dat, ca să vină apoi spre ei. Din când în când, mai fac cu toții o scufundare, dar fără să se desprindă unul de altul.

Corcodeii au fost motivul pentru care m-am hotărât să-mi cumpăr „hide“ plutitor (o plută ce mă ajută să nu mai simt greutatea echipamentului și nici să risc „să-l înec“). E ca atunci când le vorbești copiilor de sus – te simt ca o autoritate, iar tu nu poți simți conexiunea adevărată. La fel cred că e și cu păsările. În apă, parcă sunt unul de-ai lor. Deși sunt printre cele mai chinuitoare ore din meseria asta, merită cu vârf și îndesat tot efortul. Când luciul apei devine prim-plan în fotografie, știi că ai făcut o treabă bună și uiți că ai pielea de găină, că ți-e frig, că te strânge costumul ori că nu-ți mai simți picioarele de la mersul pe ciuci prin apa mică.

Prigoria cu soarele și popândăul… cu umbra lui

Noroc că Delta Dunării nu e doar despre canale și vântul rece din barca de dimineață! Când sunt obosit de la prea multă apă, caut un mal și îmi clătesc ochii cu prigoriile. Nici aici nu-i chiar ușor, că sunt cele mai mari iubitoare de soare și e o provocare să găsești un petic de umbră de unde să le fotografiezi. Dacă ai noroc și malul e bine poziționat, poți sta chiar și în mașină. E important să găsești un loc confortabil, pentru că sunt păsări foarte active și ai nevoie de mult timp să le surprinzi în toate momentele lor. Bine, o bună parte din timp mănâncă – se spune că se hrănesc cu până la 250 de albine pe zi. Tot cu o albină se „momește“ și partenera, ritualul de împerechere presupunând ca masculul să-i ofere femelei insectele cele mai mari, iar ea să-l iubească numai pe el, că doar sunt păsări monogame. Bine, cât timp cresc puii, îi mai ajută un mascul din neam (dar ei se jură că-i doar atât între ei!).

După ce prigoriile și-au etalat frumusețea în soare și în obiectivul meu, de cele mai multe ori dau o fugă la popândăi, să văd ce flori mai miros. Și lor le place soarele la fel de mult, așa că mă echipez cu pălărie și cagulă pentru țânțari, mă dau cu Autan să fugă căpușele de mine și mă întind la copt, pe iarbă. Cine a zis că iepurele e cel mai fricos animal nu l-a văzut pe popândău! Umbra îi e clar cel mai mare inamic și îi câștigi destul de greu încrederea. E mereu sceptic, în gardă, întoarce capul puțin câte puțin, ca și cum ar vrea să vadă doar o parte din pericol și nu ar face față să-l privească cu totul. Iar dacă simte ceva, fuge mai iute ca o rachetă. Îmi place să spun că e ca un ghiocel timid și plăpând, sau o floare între flori. Mă amuză mișcările lui bruște, sacadate, și ochii disproporționat de mari, care mă duc cu gândul la un extraterestru mic și blănos, dar incredibil de simpatic. Popândăii sunt printre animalele care mă încarcă cel mai mult cu energie.

Pescărașul cel albastru și scump la vedere

Cu bateriile încărcate, mă trezesc a doua zi la răsărit și plec din nou pe barcă. Caut „săgeata albastră“ sau pescărașul albastru mic și iute și colorat. Ivan Pescar, cum i se spune mai spune în Deltă, este, probabil, cea mai impresionantă pasăre din România și cu siguranță visul oricărui fotograf. I se spune albastru, deși la fel de bine poate fi numit și verde. În funcție de direcția razelor de soare, penajul își schimbă culoarea și poți să juri că ai în față un alt personaj. În schimb, diferența dintre mascul și femelă e ușor de făcut, pentru că cea din urmă are o pată roșie la baza ciocului, care te duce cu gândul la o urmă de ruj.

Pescărașul are mișcări rapide, e agitat și fuge dintr-un loc în altul ca o săgeată. Zboară în linie dreaptă, foarte aproape de apă, de parcă vrea să demonstreze cât e de capabil. Noroc că i-am învățat țiuitul, altfel aș risca să treacă pe lângă mine fără să-l observ. Când l-am văzut prima oară, am crezut că nu-i adevărat. Frumusețea lui m-a lăsat mut și m-am simțit provocat să-l pun și eu într-o lumină bună, pe măsura lui. A devenit, în timp, pasărea Deltei pe care am fotografiat-o cel mai des. L-am prins singur, cu partenera (împreună, dar și separat), l-am surprins cu peștișorul în cioc și am realizat ce obiceiuri ciudate are: după ce capturează peștișorul, îl lovește de mai multe ori, înainte să-l înghită cu capul înainte. Dar hrana asta, pe care el o capturează așa de sadic, îi dă forță să sape în casa lui din mal un tunel de până la un metru, în capătul căruia își crește puii în siguranță, pe un pat din oase de pește.

Trofeul

În Deltă nu trăiesc numai păsări sau animale mici. Aici e și casa codalbului, cea mai mare răpitoare din România și nu numai. Baiul e că mai avem doar câteva exemplare, destul de greu de văzut și, mai ales, de fotografiat. Lor le place să stea în vârfurile copacilor, de unde să poată vedea bine prada, iar mie nu îmi place să-i fotografiez printre crengi. Codalbii și vidrele sunt motivul principal pentru care în fiecare an merg în Scoția. Sunt specii pe care le avem și noi, însă în număr mult mai mic și în condiții vitrege de fotografiat.

Următorul pe lista mea de priorități e pițigoiul de stuf și abia aștept primăvara ca să-i vin de hac și să-l surprind cum stă ca Van Damme, agățat de două bețe subțiri. Dacă îți sună și ție bine și nu te sperie țânțarii ori șacalii (da, până și ei stau în Deltă), te aștept cu mine în următorul tur foto!

Mai multe fotografii wildlife minunate puteți găsi pe site-ul raresbesliu.com sau îl puteți urmări pe pagina personală de Instagram.