Articol Realizat de Raul TINCU – Prăvălia cu Cărți

Lumea nemuritoare a basmelor și poveștilor de altădată continuă și în 2023, îmbrăcând alte forme și aducând nuanțe noi, din contemporaneitate. Dacă în urmă cu câțiva ani, Prâslea cel Voinic sau Aleodor-Împărat încă erau „la modă“, în prezent, copiii învață despre empatie, prietenie, dragoste, dar și teme actuale precum schimbările climatice prin intermediul unei diversități de personaje.

Imaginea 1/5:
Prin intermediul cărților, copiii descoperă lumea, dar și pe ei înșiși. FOTO: Shutterstock

Un sondaj al Editurii Didactica Publishing House, realizat online în luna martie 2022, la care au participat 473 de părinți, este revelator în ceea ce privește alegerile pe care le fac părinții pentru lectura copiilor – 88% dintre ei aleg titluri de ficțiune, iar 54% optează pentru titluri de dezvoltare personală. Pentru a afla ce povești le spunem astăzi copiilor, „Weekend Adevărul“ a discutat cu Adina Rosetti, scriitoare și autoare a mai multor povești pentru copii, precum și fondatoare a Asociației „De Basm“, și cu Ramona Miza, autor și traducător de cărți pentru copii, care face și voice over pentru poveștile în format audio.

„Nevoia copiilor (și nu numai a lor) de povești a existat dintotdeauna. Poveștile sunt o cale de cunoaștere, ne ajută să înțelegem mai bine lumea și pe noi înșine, să navigăm prin emoții. Sunt o călătorie pe care o facem în propria minte și în afara ei, în universuri îndepărtate și diferite, indiferent de vârstă. De aceea, cred că e important să le citim copiilor de la cele mai fragede vârste – noi, adulții din jurul lor – apoi să-i însoțim discret în propria lor călătorie prin lumea poveștilor“, a explicat Adina Rosetti. De asemenea, aceasta a punctat faptul că, în ceea ce privește alegerile de lectură, ar fi indicat să fie cât mai diverse și să abordeze subiecte diferite: „să nu ne ferim nici de cele considerate mai grele – cu ilustrații de calitate, umor, fantezie și empatie”. Însă, în primul rând, ar trebui să se țină cont de preferințele copiilor și să li se citească sau să citească povești în funcție de personalitatea lor și ceea ce le place, așa cum subliniază Ramona Miza: „Nu tot ce este la modă este neapărat potrivit pentru toți copiii“.

Totodată, și criteriul vârstei trebuie luat în considerare atunci când facem alegeri de lectură pentru copii: „Cei mai mititei au nevoie de cărți cu informații reale, din care pot învăța lucruri de zi cu zi: cum se numesc animalele, anotimpurile, culorile, cifrele și literele, cum să ne spălăm pe dinți și multe altele. Pe măsură ce cresc, începe să li se dezvolte și imaginația, iar atunci e momentul perfect să introducem cărți de povești simple, cu mici tâlcuri“.

Perspectiva copilului interior

Dată fiind importanța poveștilor în dezvoltarea copiilor în ceea ce privește limbajul, modul în care se raportează la lumea din jurul lor, dar și imaginația, este cu atât mai important modul în care sunt scrise aceste povești și temele pe care le abordează, precum și criteriile care stau la baza construirii lor. Însă, indiferent de anul în care scrie, un autor de povești pentru copii trebuie să țină cont în primul rând de copilul lui interior, ne-a explicat Adina Rosetti. „Când scrii pentru copii, nu se poate altfel – nu o poți face din perspectiva unui adult deconectat de la propria copilărie, care nu-și mai aude vocea autentică, și cu atât mai puțin nu o poți face din perspectiva unui adult care vrea să le țină copiilor o lecție“.

În ultimii ani, scriitorii s-au adaptat vremurilor în continuă schimbare, trecând de la poveștile cu descrieri amănunțite la un ritm narativ mai alert și dinamic, întrucât „copiii vor să plonjeze direct în poveste, vor suspans și aventură“. Însă Adina Rosetti avertizează asupra faptului că livrarea de rețete literare pe modelul „scriem ce cere piața“ nu aduce ceva bun, ci ar trebui găsit dozajul perfect între emoție, poveste și mesaj. Totodată, în scrierea poveștilor trebuie ținut cont de grupa de vârstă căreia i se adresează, deoarece fiecare are specificul ei. De exemplu, pentru categoria 5+ ani, este indicat un fir narativ simplu, iar Ramona Miza optează pentru îmbogățirea poveștii prin limbaj și sfârșitul neașteptat, aceasta păstrând stilul de basm vechi, cu arhaisme, regionalisme și toate celelalte elemente ale unui basm.

De asemenea, aceasta respectă câteva criterii de la care nu face rabat: povestea să nu discrimineze vreo categorie de oameni, să nu conțină elemente care incită la ură sau violență de vreun fel, să aibă un tâlc ascuns, un mesaj pe care copiii să și-l amintească. În plus, scriitoarea subliniază în poveștile sale importanța unor subiecte precum faptul că oamenii sunt diferiți, iar acest lucru este în regulă, că nu putem fi siguri ce are un om în suflet, așadar nu este bine să îl judecăm după aparențe, dar mai ales că este mai important să facem eforturi să ne înțelegem pe noi înșine decât să schimbăm ceea ce considerăm „defect“. Și în acest caz, datele sunt revelatoare – 70% dintre părinți au transmis că, atunci citesc, copiii află despre bunătate, despre empatie, despre încredere în sine și alte aspecte ale dezvoltării personale, iar aproape jumătate dintre participanții la sondaj au în vedere dezvoltarea mecanismelor de gestionare a situațiilor stresante sau dificile atunci când aleg un titlu de lectură pentru copiii lor.

Corectitudinea politică din poveștile de astăzi

În ultimii ani, conceptul de corectitudine politică a fost aplicat și în cazul poveștilor pentru copii, iar mulți părinți au renunțat la a le mai citi acestora povești precum „Scufiţa Roșie“, „Hansel și Gretel“ sau „Rapunzel“, dar nu numai, din cauza episoadelor violente sau ale prejudecăților pe care le prezintă. „Se ține tot mai mult cont de felul în care pot fi afectați copiii de ceea ce citesc. Acest lucru poate doar să mă bucure. Știu, de pildă, că părinții de acum evită unele basme clasice mai violente ca limbaj sau ca fir narativ. Se evită și poveștile în care se încurajează discriminarea de orice fel, dar nu numai“, ne-a explicat Ramona Miza.

Însă, ca orice fenomen, se poate dezvolta într-o extremă sau alta, existând riscul să ducă la cenzură. „Sunt exemple și exemple, de ambele părți ale «baricadei», de la recuperări bine-venite ale unor subiecte care până acum erau considerate tabu (povești despre minorități etnice sau sexuale), la exagerări fără sens (avertismente puse înaintea basmelor clasice considerate, după noile standarde, mult prea violente). Cred că e bine să nu cădem în niciun fel de extreme, chiar și când e vorba despre literatură“, atrage atenția Adina Rosetti.

Dincolo de caracteristicile de gen

Unul dintre aspectele pe care îl au în vedere scriitorii de astăzi este reprezentarea rolurilor de gen. Dacă în basmele tradiționale frumusețea este atribuită personajelor feminine, iar forța fizică celor masculine, în poveștile contemporane, accentul nu se pune doar asupra acestor atribute. „Mi se pare important să le adăugăm și alte trăsături de caracter. O zână frumoasă la chip poate fi și foarte puternică. Poate fi căpetenia unei armate de zâne. Un prinț viteaz și puternic poate fi și sensibil, în același timp. Cred că asta s-a schimbat în poveștile scrise de autorii contemporani: personajele noastre nu se mai lasă portretizate de o singură trăsătură. Copiii află, astfel, că nu există lumi separate pentru femei și bărbați. Există alegeri“, ne-a explicat Ramona Miza.

Prințesa de altădată devine războinica de astăzi. FOTO: Shutterstock

De asemenea, și rolul femeii în societate a început să fie portretizat altfel. Dacă în basmul popular sau în poveștile tradiționale, rolul femeii este diminuat – de obicei, prințesa, foarte frumoasă și slabă, trebuie să aștepte liniștită să fie salvată de un prinț, fiind mai mult martor decât actor, în poveștile de astăzi lucrurile s-au schimbat. „Trebuie să reținem că aceste basme au fost scrise într-o perioadă în care societatea așa trăia, simțea și gândea. E foarte important să folosim aceste basme în discuțiile noastre cu cei mici – sunt un bun punct de pornire, ne pot ajuta să exemplificăm schimbările care au avut loc de-a lungul timpului în ceea ce privește rolul femeii în societate“, ne-a transmis Ramona Miza. În prezent, nu se mai scriu povești cu o astfel de structură, iar femeile sunt portretizate altfel – de exemplu, sunt povești despre femei care au meserii care până de curând erau considerate „pentru bărbați“, precum și povești despre femei care au revoluționat istoria, lumea științei, dar nu numai.

Ce preferințe au copiii

În primul rând, copiii sunt fascinați de anumite subiecte sau povești în funcție de vârstă. Dacă cei de 5-8 ani încă sunt atrași de magie, zâne, spiriduși și personaje ilustrate frumos, cei mai mari încep să devină pasionați de un fantasy mai matur – despre școlile de vrăjitori, dragoni și așa mai departe, ne-a explicat scriitoare Ramona Miza. Însă preferințele depind și de etapele prin care trec copiii, ce fel de personalitate au, dar și de sensibilitatea acestora. „Unii preferă să se identifice cu personajele, să citească despre copii asemănători cu probleme asemănătoare celor prin care trec și ei (așa se explică succesul uriaș al seriilor de tipul «Jurnalul unui puști»), în timp ce alții preferă să evadeze în lumi imaginare, cu personaje fantastice și întâmplări nemaipomenite (seriile fantasy au și ele milioanele lor de fani). Sunt și copii pasionați de istorie sau de științe naturale sau de biografii… Partea bună este că în literatura contemporană se găsesc subiecte și stiluri pentru toate gusturile“, ne-a explicat Adina Rosetti.

Diversitatea tematicilor și subiectelor atinse le oferă părinților o gamă largă din care pot alege pentru a le vorbi copiilor despre anumite noțiuni. În fapt, 40% dintre părinți le vorbesc copiilor despre noțiuni dificile prin intermediul cărților, precum conflicte globale, boli cronice, deficiențe, dar și despre situații în care se pot regăsi chiar ei, cum ar fi bullyingul, în timp ce 80% sunt preocupați de protejarea planetei.

„Partea întunecată poate fi reprezentată și de un fenomen – poluarea, războiul, bullyingul“

Lupta dintre bine și rău s-a dus din vechi timpuri în basme și povești, iar această dihotomie continuă și astăzi, dar sunt alte forme. Dacă în trecut Spânul şi Jumătate-de-Om-pe-Jumătate-de-Iepure-Şchiop reprezentau partea întunecată a lumii sau răul, în prezent, acesta poate lua și forma unor fenomene care au loc în societatea contemporană. „Partea întunecată poate fi reprezentată nu doar de un «villain» care-și dorește să cucerească sau să distrugă lumea, ci și de un fenomen – poluarea, războiul, bullyingul – căruia eroul poveștii trebuie să-i facă față. Unul dintre romanele celebre pentru copii ale ultimilor ani, «Minunea» de R.J. Palacio, spune povestea unui copil cu o dizabilitate, care încearcă să se integreze la școală și să-și facă prieteni în pofida aspectului fizic – este o poveste emoționantă și foarte puternică, scrisă din perspectiva mai multor personaje, oferind astfel cititorilor mai multe puncte de vedere“, ne-a explicat Adina Rosetti. De asemenea, și Ramona Miza subliniază faptul că răul poate fi reprezentat și de ură, discriminare, prejudecată, care „pot lua multe forme și se pot ascunde oriunde, printre noi. Iar acest lucru mi se pare la fel de fioros precum un balaur cu șapte capete“.

Poveștile audio, un univers aparte

În era tehnologiei, poveștile capătă și altă formă: audio. Cărțile audio devin o alternativă facilă, însă mai au copiii răbdare să asculte? Ramona Miza, care face voiceover pentru povești, consideră că răbdarea se educă, inclusiv cea a adulților, iar modul în care sunt redate poveștile audio contează foarte mult: „Pot fi cu atât mai spectaculoase – putem folosi efecte sonore, muzică de fundal potrivită și, nu în ultimul rând, ne ajutăm de voce. O voce de poveste se adaptează mereu firului narativ: se înveselește, se înfurie, se înspăimântă odată cu personajele. O voce bună nu e liniară, ci se transpune în poveste și o interpretează cu totul. Uneori șoptește, alteori «plânge», iar în alte dăți vorbește mai repede sau mai lent, în funcție de ce se întâmplă cu personajele. Iar rezultatul e unul fermecat“.

Bullyingul sau poluarea poate reprezenta „răul” în cărțile pentru copii. FOTO: Shutterstock

Scriitoarea Ramona Miza a pornit proiectul „Povestitorie – cum folosim vocea naratorului pentru a da voce poveștilor“. Realizat în parteneriat cu Mona Vlai, fondatoarea proiectului „Bibliozaurul – dinozaurul cu cărți“, și Alina Iga, fondatoarea podcastului pentru copii „Cufărul cu povești“, proiectul este dedicat cadrelor didactice care „învață mici trucuri prin care să facă lectura interesantă pentru copii, prin folosirea vocii: tonalitate, onomatopee, viteza vorbirii, respirație, interpretatul pe voci. Avem convingerea că un profesor implicat va citi povești din tot sufletul. Iar poveștile citite cu suflet aduc mereu cu ele cititori pasionați“, a mai susținut scriitoarea.

Însă, într-o piață atât de vastă, cum alegem ce povești să le spunem copiilor astfel încât să le stimulăm imaginația și curiozitatea, dar să îi informăm și despre lumea contemporană și problemele cu care se confruntă? „Cred că ar trebui să nu le subestimăm inteligența copiilor care, în 2023, sunt mult mai informați decât eram noi la vârsta lor și nu ar trebui să-i ferim de subiecte mai dificile și nici să considerăm că poveștile sunt exclusiv un vehicul educativ care rezolvă probleme de tipul cum-să-i-convingem-pe-copii-să-mănânce-legume-și-să-fie-politicoși. Însă da, poveștile pot fi folosite pentru a le «traduce» și ilustra copiilor lumea din jur, în toată diversitatea ei și, mai ales, pentru a-i ajuta să-și înțeleagă propriile emoții“, consideră Adina Rosetti. De asemenea, poveștile ar trebui să îi ajute pe copii să își îmbogățească vocabularul, să aibă aplicabilitate și în viața reală, să le dezvolte imaginația și să fie potrivite pentru categoria lor de vârstă. „În cazul copiilor mai mici, încurajez și alegerea cărților cu ilustrații cât mai atractive pentru ei. Da, cei mai mici cititori judecă mereu cărțile după copertă. Acesta nu-i neapărat un lucru rău“, a mai adăugat Ramona Miza.

Francisca Stoenescu, scriitoare și ilustratoare: „Basmele sunt documente anonime care au fost tezaurizate în scris. Ele exprimă ADN-ul spiritual al locului“

Basmele pot fi o punte de legătură între mai multe țări și mai multe generații, și cu toate că pot fi adaptate diferitelor contexte sociale, ele sunt parte din identitatea locului de proveniență.

Pasiunea pentru citit și desen a purtat-o pe Francisca Stoenescu (88 de ani), de formație arhitect, în lumea fascinantă a cărților pentru copii pe care a început să le scrie și ilustreze încă din perioada comunistă. Poveștile lui Ion Creangă și ale lui Petre Ispirescu i-au deschis drumul către lumile magice ale poveștilor, iar mai apoi basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte“ a impresionat-o atât de puternic, încât ani mai târziu a stat la baza cărții pe care a scris-o, „Corăbii zburătoare“.

Francisca Stoenescu. FOTO: Cornel Brad

„Weekend Adevărul“ a discutat cu Francisca Stoenescu despre cum pasiunea pentru citit s-a transformat în cea de a scrie povești, cum desenul s-a transfigurat în ilustrarea cărților pentru copii, dar și despre cenzura și autocenzura din perioada comunistă, care se mai regăsesc și astăzi, dar sub alte forme. De asemenea, am discutat și despre situația cărților pentru copii în prezent, în contextul în care, în anumite cercuri, literatura destinată lor „este încă negată“.

„Weekend Adevărul“: Cum ați intrat în această lume a poveștilor? Care au fost poveștile care v-au marcat copilăria?

Francisca Stoenescu: Am citit o perioadă scurtă povești – Creangă și Ispirescu și cele scrise în acea perioadă în revistele pentru copii. În clasa a IV-a am început să citesc cu adevărat tot ce-mi cădea în mână. Cărțile care m-au impresionat cel mai mult au fost „Kim“ a lui Rudyard Kipling, „Viaţa lui Adrian Zografi“ și „Ciulinii Bărăganului“ ale lui Panait Istrati. Atunci am citit și basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte“, care a avut un impact puternic asupra mea. Apoi, au venit la rând romanele mamei. În clasa a VII-a, o colegă mi-a spus că în podul casei ei este ascunsă o ladă încuiată, plină cu cărți interzise. N-avea cheia de la lacăt, dar a reușit să desprindă o scândură și să scoată multe cărți din care am primit și eu câteva, cărți care mi-au marcat adolescența: „Filosofia Renașterii“ de P.P. Negulescu, Jurnalul lui Constantin Noica și altele. Cu această întâmplare începe cea mai recentă carte a mea, publicată anul trecut, „Corăbii zburătoare“.

Cum a început pasiunea dumneavoastră de a scrie cărți pentru copii și pentru ilustrarea lor?

Desenul a fost pentru mine o îndeletnicire firească, desenam și pe cărți, le înfrumusețam. Am ales profesia de arhitect, dar am rămas cu dorința de a desena. Prin desen am ajuns la pasiunea de a scrie cărți pentru copii. Colaboram cu ilustrații la revistele pentru copii și m-am gândit să scriu povești pentru a le ilustra. Am trimis două povești la emisiunea radio „Noapte bună, copii“, care au fost acceptate și astfel în fiecare lună scriam pentru emisiune câte o poveste. Apoi le-am trimis la Editura „Ion Creangă“. Așa a apărut prima mea carte „Se caută un doctor de flori“, pe care am ilustrat-o. În perioada comunistă, până am plecat din țară, în 1986, am publicat patru cărți de proză scurtă. După Revoluție, am publicat cărțile „Pricoliciul și alte povestiri“ (Editura Tracus Arte, 2012), „Ana și lupul. Scufița Roșie pentru cititori profesioniști“ (Editura Paralela 45, 2016) și „Corăbii zburătoare“ (Editura Brumar, 2022), cu ilustrații proprii.

(Auto)cenzură

Exista în perioada comunistă o cenzură sau autocenzură și în acest domeniu? Despre ce se putea sau nu se putea scrie?

Da, era o cenzură dură, absurdă și isterică uneori. A fost cenzurat titlul „Jucătorul de table“ pentru că „Marele Conducător“ juca table. Existau însă și posibilități de evaziune. Ce nu trebuia să uiți era să apară laude pentru „minunatul conducător iubit“! În anii ’80,’81,’82, „Almanahul copiilor“ avea întotdeauna pe prima pagină portretul „marelui conducător“ – garanție suficientă pentru cenzură –, așa că în cuprinsul său fiecare scriitor a fost liber să scrie precum dorește. Cenzura a provocat o atenție deosebită pentru estetic și o autocenzură creativă a autorului de a găsi formule de exprimare a mesajului său ca să îndepărteze orice bănuială, dar înțelesul să ajungă totuși la cititor. În epocă se crease o complicitate între autor și cititor în privința mesajului. Basmul era o formă care te putea ajuta în acest sens. Și în teatru a existat această complicitate între actor și spectator.

Ce fel de cenzură mai există astăzi?

Acum există o cenzură socială, a mentalităților, a modei, a intereselor, instituțională, care nu creează o autocenzură, ci o confruntare artistică.

Cum arăta procesul de creație al unei povești pentru copii? Țineați cont de anumite criterii?

Am scris proză scurtă, iar temele apăreau în viață, pe stradă, în discuții, în ce vedeai, în ce auzeai, în problemele de care te împiedicai… Forma depinde de abilitatea scriitorului. Cele mai importante aspecte: trebuia să fie pe înțelesul copilului, să-i trezească interesul și să nu se plictisească nici cel care-i citește. Pe deasupra, trebuia să treacă de cenzură. Atunci existau toate șansele ca, ajuns la maturitate, să-și amintească: „A! Da, ca-n povestea aceea…“.

Basmele, adaptate la condițiile sociale

În ultima vreme se tot vorbește despre corectitudine politică și în poveștile pentru copii, iar mulți părinți au renunțat să le mai citească acestora anumite povești din cauza prejudecăților și episoadelor violente pe care le prezintă. Este aceasta o măsură bună? Ce facem cu astfel de povești, le ignorăm, le rescriem sau le actualizăm?

Există o reacție în acest sens. În anii ’80, literatura pentru copii, alături de celelalte arte, a intrat în perioada postmodernismului ca o consecință a noilor condiții sociale determinate de schimbările istorice și tehnologice. Basmele sunt documente anonime care au fost legitimate în timp, adăugite și regândite prin circulația orală de multe generații, până în momentul în care au fost tezaurizate în scris. Ele exprimă ADN-ul spiritual al locului. Noi avem un tezaur remarcabil și trebuie să-l păstrăm ca atare. Desigur, unele basme se regăsesc și în folclorul altor țări, în variante specifice locului. Dar te poți inspira, poți scrie variante în funcție de mijlocul de exprimare, film, teatru sau pentru a aplica basmul spre înțelegerea unei situații actuale. Pentru copii, pot fi repovestite într-o limbă pe înțelesul lor, ceea ce se întâmplă de mult. De asemenea, pot fi adaptate la condițiile sociale, istorice. De altfel, basmul a fost înlocuit cu povestirile științifico-fantastice.

Imaginea 1/8:
Ilustrație realizată de Francisca Stoenescu

Una dintre acuzele care i se aduc basmului popular/poveștilor „tradiționale“ este faptul că rolul femeii este diminuat – de obicei, prințesa, foarte frumoasă și slabă, trebuie să aștepte să fie salvată de un prinț. Se mai regăsește această structură în poveștile de astăzi?

În ultima perioadă, rolul personajului principal în proză și poezie este ocupat în egală măsură și de fete, și de băieți.

O altfel de Scufiță

Chiar și „Scufița Roșie“ are o istorie specială. Care este povestea basmului?

„Scufița Roșie“ este un caz aparte, deoarece inițial basmul nu era pentru copii, ci în secolul al XVIII-lea a fost scris astfel de către Charles Perrault, iar în secolul următor a apărut varianta scrisă de Frații Grimm. Acum, în perioada postmodernismului, au apărut mai multe interpretări, printre care și una semnată de Roald Dahl. Eu am publicat în cartea „Aleargă, mânzule“ (1977) povestirea „Coșul cu plăcinte“ pe care am reluat-o în cartea „Ana și lupul. Scufița Roșie pentru cititori profesioniști“. Însă, cărțile semnate de autori, scrise în anumite condiții istorice, nu are nimeni dreptul să le modifice.

Cum îi expunem pe cei mici la partea mai puțin plăcută a lumii (răul) fără să îi înfricoșăm și cum ar trebui de fapt să fie reprezentate răul, agresivitatea în povești?

Desigur, copilul trebuie să afle că realitatea este complexă, există și răutate, trădare, minciună, boală, moarte – ca să poată învăța să se apere, să deosebească răul de bine, să fie înarmat în fața momentelor grele, să le poată prelucra. Este nevoie însă și de autocenzură, autorul trebuie să țină seama de responsabilitate majoră față de sufletul copilului curat, imaculat și care trebuie ocrotit cu iubire. Cititul trebuie să fie o plăcere. În acest sens încerc să eliberez textul de intenții pedagogice și de cenzura nivelului de înțelegere asupra exprimării.

„Literatura pentru copii încă este negată în anumite cercuri“

Cum ar trebui să alegem poveștile pe care le spunem copiilor în 2023?

Cărțile sunt împărțite pe criteriul vârstei, în unele țări, și subîmpărțite pe criteriul complexității – A, B, C –, dar cel mai important criteriu este interesul copilului, ce-i place!

Cum vi se pare că a evoluat piața cărților pentru copii de-a lungul timpului?

În ultima perioadă, literatura pentru copii și tineret și-a legitimat locul în literatură prin apariția unor cărți minunate cu care și-a cucerit cititorii. Datorită noilor condiții tehnologice de tipărire, a contactului cu alte literaturi, a libertății traducerilor și a numărului mare de edituri, s-a produs o explozie pe piața de carte. Apar un număr impresionant de cărți românești și traduceri. Narațiunea este exprimată prin imagine și cuvânt și datorită noilor tehnici care permit reproducerea impecabilă, iar cartea devine un obiect de artă, cu valoare comercială pentru edituri (mai toate publică și cărți pentru copii). Apar foarte multe titluri, dar în tiraje mici, promovate chiar de asociațiile de scriitori prin organizarea de întâlniri cu micii cititori și alte acțiuni la târgurile de carte, de exemplu. Cea mai importantă asociație a scriitorilor de literatură pentru copii și tineret este „De Basm“, care a tipărit și un catalog al scriitorilor pentru copii. Asociația a fost laureată la Gala Premiilor AFCN pentru Cel mai bun proiect de promovare a culturii scrise din anul 2022. De asemenea, filiala de literatură pentru copii și tineret din cadrul Uniunii Scriitorilor din România are acum, cu o nouă conducere, un rol activ în promovare acestei literaturi, deci, zile luminoase la orizont. În revistele de literatură nu există rubrici pentru această literatură, care este încă negată în anumite cercuri. Profesorii au o sarcină în plus pentru promovarea cărților.

Cartea îi îndeamnă pe copii la un mod activ de citire

Iar în perioada comunistă?

Pe vremea comunismului existau două edituri pentru acest gen. Apăreau puține titluri, dar în tiraje mari, uneori de 100.000 de exemplare. Cărțile erau promovate prin presă și distribuite la biblioteci, iar pe atunci nu era sat sau cătun care să nu aibă o bibliotecă (un efect pozitiv al controlului ideologic comunist). Se citea mult în acea perioadă, televiziune aproape că nu exista (două ore pe zi cu știri) și nici computerul. Cred că se citește și azi, dar ar trebui să existe promovare.

O citire activă

Despre cartea dumneavoastră „Ana și lupul. Scufița Roșie pentru cititori profesioniști“ se spune că este „una unică în literatura română pentru copii“. Ne-ați putea explica mai multe despre structura acestei cărți și cum îi îndeamnă sau ghidează pe copii să o citească în mod activ?

În cartea „Ana și lupul. Scufița Roșie pentru cititori profesioniști“ am încercat să provoc cititorul la un mod activ de lectură în sensul de a crea cu elementele povestirii, prin conexiuni cu alte informații, situații neașteptate: lupul cel rău poate deveni victima omului; moartea ultimei lupoaice, după ce haita a părăsit pădurea, pare a fi o sinucidere. În același timp, narațiunea trece de la basm la povestire, de la știre jurnalistică la blog. Am încercat astfel să provoc cititorul la comentarii care să ducă la o înțelegere creativă a textului.

Cea mai recentă carte a dumneavoastră, „Corăbii zburătoare“, publicată la Editura Brumar, este tot din lumea basmelor?

„Corăbii zburătoare“, apărută în 2022, se bazează pe un manuscris găsit într-o ladă cu cărți interzise în care se povestește despre călătoria pe uscat a căpitanului de corabie cu două catarge, Costa Al. Tâcu, și a marangozului Ilia, constructor de luntrii și corăbii, în căutarea comorii zmeilor și a poveștii uitate despre Ala, zmeoaica cu părul roșu. Călătoria a avut loc în secolul al IX-lea, pe teritoriul actual al României, iar drumul celor doi se intersectează cu drumul a trei basme – „Harap Alb“, „Simziana“ (Sînziana) și „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte“. Este o călătorie plină de aventuri și situații neprevăzute. Problemele din acea epocă sunt asemănătoare cu cele de astăzi. Cartea este, de fapt, un adevărat discurs de apărare a basmelor.