Actualitate
Marina Constantinescu: „La Revoluție am fost foarte inconștientă, dar responsabilă de visul meu“ | INTERVIU
Cu un trecut în care familia i-a fost persecutată de comuniști, dar cu un spirit liber „hrănit“ de părinții săi, criticul de teatru și realizatoarea TV Marina Constantinescu a fost mereu o rebelă luptătoare.
Marina Constantinescu, critic de teatru și realizatoare TV
Chiar dacă a gravitat mereu în jurul a
tot ceea ce înseamnă artă, Marina Constantinescu (56 de ani) a explorat și chiar a
coordonat pragmatic încercările și etapele vieții sale. A făcut alegeri asumate
– ca atunci când și-a dat seama, în facultate, că nu va urma o carieră în
învățământ, la catedră –, și-a susținut mereu principiile și credințele – spre
exemplu, orientarea monarhistă –, nu a „abdicat“ atunci când s-au ivit hopuri –
scoaterea de pe post, în două rânduri, a emisiunii „Nocturne“ –, a clădit ori
de câte ori a putut, dar mai ales în proiectul de care numele îi rămâne
iremediabil legat: Festivalul Național de Teatru.
Despre toate acestea, dar și despre copilărie
și părinți desprinși din filme, despre relația specială cu fiul său, pianistul
Luca Rusu, despre provocările din timpul pandemiei, despre prietenii adevărate,
Marina Constantinescu a vorbit într-un interviu acordat în exclusivitate pentru
„Weekend Adevărul“.
„Weekend
Adevărul“: Se spune despre primii ani ai copilăriei că sunt definitorii pentru
adultul de mai târziu, că atunci se formează toată structura lui, iar ce se
adaugă pe parcurs sunt tușe. Cum era copilul Marina Constantinescu?
Marina
Constantinescu: Pentru
mine, copilăria a fost un mic paradis. Am fost un copil foarte, foarte timid
până târziu. Am luptat cu această problemă și cu lipsa mea de comunicare, dar
am avut noroc, pentru că am un frate cu un an mai mic decât mine și am crescut
ca o structură gemelară. El era mai extrovertit și am fost dată în grija lui,
să spunem. Jucam fotbal doar ca să fiu cu fratele meu. Orice aș fi făcut, doar
ca să fiu și eu cu el, pentru că altfel eram singură. În plus, îl adoram. Am
numai amintiri minunate din copilărie: familia și valoarea familiei,
disciplina, educația, aventurile, excursiile, marea, munţii, petrecerile,
dezbaterile literare, cultul prieteniei. Şi, mai presus de orice, iubirea
necondiţionată. Sigur că după aceea urmează și munca ta, adaosurile și rafinările
tale. Este un joc ce nu se termină niciodată în acest imens puzzle al vieții.
Problema e că n-ai toate piesele pe masă de la început, ca să lucrezi la acest
puzzle, trebuie să aștepți să treacă vremea, ca să adaugi, să completezi, să
construieşti imaginea. Imaginea din desen este viaţa, parcursul. Pentru mine,
copilăria este baza a ceea ce sunt și, în orice caz, este partea de lumină din
mine. Deși eram foarte conectată la tot ceea ce se întâmpla – datorită
părinților mei, prietenilor părinților mei – mi se părea că se poate trece prin
infern pentru că ei există și știu cum să facem lucrul ăsta. Nu ni s-a ascuns
deloc adevărul, familiile părinților mei au fost încercate, ca multe, băgate în
pușcărie, cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan, li s-au luat averile. Poate că și
de asta accentul a căzut întotdeauna pe libertatea interioară și pe ceea ce
poți și trebuie să acumulezi, ca ax esenţial. Nu neapărat material, pentru că
asta se poate pierde. Tata nu ne spunea că pot veni comuniștii și îți iau tot,
ne spunea că poate să vină un cutremur în urma căruia rămâi fără absolut nimic.
Asta era imaginea pe care el o fabrica pentru noi şi pentru ceea ce ar putea să
fie mai rău.
Marina Constantinescu, în copilărie FOTO Arhivă personală
Ce
erau părinții dumneavoastră?
Tatăl meu a fost inginer proiectant
naval, a făcut Exploatare nave și porturi, asta este titulatura exactă. A
construit tot ce înseamnă partea aceasta de exploatare a multor porturi. Cred
că proiectul lui major este Portul Constanța. Este proiectul lui vast, modern,
suplu, cu foarte mare implicare, a durat foarte mulți ani, iar experiența lui
de unic specialist în țară și-a spus cuvântul. A făcut porturile de la Galați
și Brăila, porturi pe Dunăre, un mare pasionat al acestei profesiuni pe care nu
și-a ales-o decât din disperare, întrucât în București nu mai avea voie să dea
admitere. Nu mai avea casă și a căutat o facultate din provincie, undeva să-și
piardă urma, iar facultatea aceasta tocmai se înființa la Galați. Și a devenit
pentru el vocație și destin. Iar mama mea a făcut Chimie, la Universitatea din
București. L-a avut, printre alții, profesor pe Nenițescu (n.r. – Costin D.
Nenițescu, fondatorul și promotorul unor ramuri noi ale chimiei din România).
La examenul cu domnia sa a avut nota maximă. Povestea cu multă mândrie despre
el și pentru că Nenițescu a refuzat să-i dea doctoratul Elenei Ceaușescu.
Revoluția…
pierdută?
Familia
dumneavoastră a avut mult de suferit din cauza comuniștilor?
Familia maternă, foarte mulți din
Severin, verișori primari au fost duși în Bărăgan, cu domiciliul obligatoriu
acolo. Pe linia paternă, bunicul meu a luptat pe Frontul de Est, împotriva rușilor,
unde a fost rănit și nu a apucat să întoarcă armele, deci a devenit dușman al
poporului. Ca şi fratele bunicii mele paterne. Astea au atârnat în dosarele
părinților mei. Pe linia tatălui meu au fost liberali, pe linia mamei,
ţărănişti. Mama mea nu a fost membră de partid și avea foarte mult umor, într-o
inconștiență maximă. Era un personaj, de fapt, fiecare dintre părinții mei a
fost un personaj – și cuplul, o sumă de personaje (râde). Mamei i se spunea Gelso, de la personajul Gelsomina, din
„La strada“ (n.r. – celebra peliculă premiată cu Oscar, a lui Federico
Fellini). Era foarte expresivă, ca un clovn trist care își schimbă stările la
comandă. Ştia să facă foarte mult haz și de istoria recentă, și de ce trăia.
Părinţii mei au fost oameni foarte liberi și ne-au crescut așa, cu casa
deschisă, cu prieteni, cu petreceri, cu baluri născute din nimic, doar din
imaginație. Poate că aproape dezinteresul pentru acumulări materiale cu orice
preţ le susţinea starea asta. Uneori nu era mai nimic pe masă, dar peste tot în
casă se auzea o muzică extraordinară, se dansa și prietenii erau acolo. Urcam
pe munte, dormeam în cabane, la priciuri, am înotat în mare, am mers la schi,
am băut vin fiert. Viața mea cu ei a fost foarte, foarte intensă, și variată, și
nebună-nebună, cu anume inconştienţă pe alocuri. Datorită lor, am trăit
pasional… Poate și de asta, despărțirea mea de ei a fost atât de dură și cu
urmări până azi. Este un fel de punct: viața mea până acolo și de acolo
încoace. Mă bucur mult că totuși au apucat să petreacă câțiva ani cu fiul meu
şi cu nepotul meu, băiatul fratelui meu. Familia fratelui meu este stabilită în
Canada de aproape douăzeci şi şapte de ani. Noi am locuit într-un bloc, în
Cartierul Pajura… În apartamentul acela eu nu am mai intrat după moartea lor.
Ați
fost crescută cu un anumit tip de libertate pe care puțini și-l permiteau pe
vremea aceea. Dar libertatea reală a venit, practic, odată cu Revoluția. Cum
ați trăit-o, cum ați perceput-o?
Eu le sunt recunoscătoare părinților
mei, pentru că noi am învățat de la ei valoarea libertății și a demnității, a
faptului că trebuie să-ți spui punctul de vedere și să ți-l aperi cu argumente.
Asta am făcut,și am avut norocul că și la liceu, dar și la facultate am avut
profesori, somități europene, care ne-au învățat și ei ce înseamnă demnitatea și
să fim verticali, deci să fim liberi. Nu m-am gândit niciodată că se va
întâmpla ce s-a întâmplat în 1989, mi se părea ceva fără sfârșit întunericul în
care trăiam și dezastrul în care ne afundam din toate punctele de vedere. Totuși,
parcă ceva din interiorul meu aștepta lucrul ăsta și de aceea am și plecat
țintă, să fiu acolo… Deși știau foarte bine care sunt riscurile plecării din
casă în zilele acelea, o singură dată ne-au spus – de fapt, nu ne-au spus,
ochii lor ne-au rugat să nu mai ieșim, dar nu s-au putut opune și am plecat
acolo unde simțeam că este nevoie de noi. Întotdeauna luna decembrie este
complicată emoţional pentru mine. Sunt oameni care au murit, n-a ieșit nimeni
să moară, pe mine nu m-a scos nimeni pe stradă, dar am sperat, am crezut în
ceva și, când trec pe lângă Cimitirul Eroii Revoluției, îmi dau seama câtă
durere este încă în familiile lor și câtă nedreptate. Ce am sperat noi atunci
nu s-a dus până la capăt. Poate am luat-o prea repede, din nou, pe o cale greșită.
Chiar dacă au fost momente foarte dure și foarte nedrepte în televiziune, nu am plecat
Ați
luat calea jurnalismului după facultate, la începutul anilor ʼ90. Cum au fost
acei ani?
Eu nu sunt jurnalist. Ştiu că pe
Wikipedia așa sunt prezentată. Nu știu să lupt cu Wikipedia şi să mai modific
din erori. Am cunoscut jurnaliști importanți, cu foarte puţini am rămas
prietenă până astăzi, alţii au murit. În anii 1990 era o efervescență a
profesionalismului în acest domeniu. Eu am crezut că am să rămân după
terminarea facultății la mine, la Facultatea de Litere, și am să fac
lingvistică. Aşa cum îmi sugera profesorul meu Emanuel Kant Vasiliu. Sau Mihai
Marta. Şi profesorul meu Eugen Simion îmi vorbise despre o colaborare pe care
să o avem la catedra sa. Știam, însă, că nu prea aş fi vrut să fac învățământ.
Pe urmă, cu cel universitar am cochetat mai multă vreme. În fine. Devenea,
însă, o problemă dacă nu m-aş fi prezentat la un post de profesor. Nu eram prea
convinsă că am să mă duc să predau la şcoală. Părinții mei strângeau bani ca
să-mi plătească studiile. Așa era pe vremea lui Ceaușescu, dacă nu te prezentai
la post, la repartiție, trebuia să-ți achiți studiile, că statul a investit în
tine. Mă rog, mi se părea corect. Dar, exact în timpul acela, Ion Rațiu a
înființat „Cotidianul“ și suplimentul „Litere, arte, idei“, condus de Dan C.
Mihăilescu și Tania Radu, care căutau oameni. Acolo am început să fac
interviuri cu artiști și de acolo a început apropierea mea foarte clară de
teatru. De atunci a început drumul meu în lumea aceasta, în care chiar cred că
teatrul este cel care m-a salvat. La „Nocturne“ am învățat arta dialogului,
relaţia dintre cel care invită şi cel care este invitat. Arta dialogului este
ceva care a lipsit din România, din toate punctele de vedere. Fiindcă tocmai
asta nu era permis, dialogul. Eram „încarcerați“ în unități mici, în familie,
în grupuri mici, pentru că dialogul înseamnă provocarea minții, să mergi în
adâncime, să descoperi, să te descoperi. Unde se permite asta într-o țară cu
regim dictatorial? Nicăieri! Și cred că de asta m-a atras și mă atrage să aflu
povești, e o mare provocare pentru mine și cred că de asta și durează
„Nocturne“ de atâta timp, pentru că e ca în „O mie și una de nopți“.
Iosif
Sava, o întâlnire definitorie
În
toată „construcția“ aceasta, în care existau deja în viața dumneavoastră și presa
scrisă, și teatrul, și radioul, televiziunea a venit ca o alegere firească?
S-a întâmplat tot pe filiera
lingvisticii. Mihaela Macovei, un redactor remarcabil al Televiziunii Române, a
făcut o emisiune, „Limba noastră“, și i-a rugat pe profesorii noștri de la
facultate să recomande studenți meritorii care să lucreze cu ea. Am fost
recomandată și eu, iar împreună cu Mihaela Macovei am făcut acest format.
Scriam scenariile și exemplificam cu mici filmulețe. Partenerul meu de atunci
era Marian Râlea; juca rolul unui
personaj care vorbea foarte prost românește. După aceea, comentam şi explicam
academic aceste greșeli. Cam așa am început. Esențială în viața mea a fost
întâlnirea cu Iosif Sava, pe care eu l-am cunoscut înainte de 1989, când am
făcut practică la radio. După ce el nu a mai fost în TVR, dorința lui a fost să
facem cumva o ștafetă, să rămân eu acolo. Nu știu dacă televiziunea a fost o
alegere, eu am fost fascinată de radio, am făcut parte dintr-o echipă minunată
la Radio Europa Liberă. Dar Iosif Sava
întotdeauna mi-a spus: „Să vii aici, să rămâi aici, la televiziune se poate
face cultură“. Și, chiar dacă au fost momente foarte dure pentru mine și foarte
nedrepte în televiziune, nu am plecat. Am avut oferte, toate ofertele posibile,
le am și azi, dar nu am plecat pentru că mi s-a părut că trădez dacă fac așa
ceva.
Emisiunea
„Nocturne“ are 20 de ani de existență, cu excepția unor ani în care… nu a
existat. Ce credeți că s-a întâmplat atunci, cum vă explicați decizia scoaterii
ei de pe post? Câți ani ați lipsit?
Suficient de mulţi cât să mă îmbolnăvesc
de faptul că nu am înțeles de ce. Nu cred că a fost nimic politic. Poziția mea
politică este foarte clară, din 1990 încoace. Nu am alte opțiuni decât cele
cunoscute. La putere s-au succedat toate formațiunile politice și eu nu am avut
niciodată treabă cu lucrul ăsta. Am venit cu numele meu în televiziune și cu
tot magnetismul lui. Am adus ceva acestei instituții… Cred că sunt lucruri pe
care n-am să le înțeleg niciodată, de aceea nici nu știu să explic… Pe mine
nu m-a cenzurat nimeni, niciodată, nu am fost întrebată niciodată ce invitați
am. Dacă au fost niște reguli în campaniile electorale, să nu invităm anumiți
oameni implicaţi, nu am invitat. În două rânduri am fost scoasă foarte brutal
de pe post, fără niciun argument, fără nicio discuție. Dar nu am înțeles și nu
înțeleg nici până astăzi de ce s-a întâmplat asta. De ce, de pildă, mutau
emisiunea tot mai târziu, a fost și la 12 noaptea, nu erau reluări. Pe urmă,
schimbau ziua, ora, apăreau reluări, dispăreau. Nu era promovată nicicum. Un
fapt lipsit de demnitate, lăsând la o parte lipsa de profesionalism. În tot
acest timp dificil, pentru mine a fost important că echipa mea, minuscula mea
echipă, regizorul Aurel Badea şi „asistenta“ mea Oana Cucuruzeanu, a rămas
împreună cu mine și am traversat acest infern împreună. Cu multă suferinţă, dar
împreună. Fără să abdicăm de la niciunul dintre principiile noastre și, mai
ales, fără să ne pierdem bucuria. Iar asta este foarte greu când ți se întâmplă
lucruri de genul acesta. Înseamnă că sunt un om norocos, pentru că lucrez cu
oameni la fel ca mine.
Imaginea 1/5:
Marina Constantinescu Nocturne jpg
Între
televiziunea tradițională și YouTube
Credeți
că „Nocturne“ este o bulă, în sensul bun?
Trec anii și în bulă (râde). Poate la un moment dat – da,
pentru că „Nocturne“ e foarte „meteo“-dependentă de mine, de stările mele, de
perioadele vieții mele, de ce mi se întâmplă mie în mod direct, de experienţele
mele. Poate uneori am trăit mai în bulă, alteori am ieșit din bulă și
„Nocturnele“ odată cu mine. Nu cred că este o emisiune de nișă, a avut invitați
foarte, foarte variați, de aici, de afară. Mulți spun că este o emisiune despre
teatru, gândindu-se, probabil, la profesiunea mea de critic de teatru, dar nu
e. Au fost invitați extraordinari din România, din lumea asta toată, au fost
oameni cu poveşti, fascinanţi, de toate profesiunile. Foarte rar văd emisiunile
în timp real. Când încep, ies, mă plimb, mă agit, mă uit tot timpul la ceas ca
să ştiu cînd se termină. La momentul difuzării fac implozie de emoţie. Săptămână
de săptămână. Nu neapărat în studio, când le înregistrăm, deşi sunt trase în
regim de direct. Le revăd după o vreme cu mare concentrare. Unele mi se par
atât de proaspete, atât de sincere, cu un anumit tip de emoție și de
mărturisire, de învăluire, de viu şi atât de fragil, de sensibil…
Televiziunea
tradițională trece acum printr-o perioadă de reevaluare, pentru că publicul
începe să consume din ce în ce mai mult online…
Știu că există o
„deplasare“ a publicului către online. Probabil că e mai la îndemână, așa cum
cred că audiobookul devenise, la un moment dat, un mijloc mai comod de a te
informa, adică, în loc să citești, asculți. Citirea unui roman și când stai la
stop e o formulă a societății de consum, cred. Poate că nu e cea mai rea, poate
că nu-i cel mai rău să asculți un roman citit de Victor Rebengiuc sau însemnări
citite de Andrei Pleșu, în loc să asculți știu eu ce muzică sau să te cerți cu
cineva sau să țipi și să înjuri în trafic. Poate că nu-i cel mai rău lucru să
„stai“ în acelaşi spaţiu, în intimitate, cu Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu,
Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Marius Manole… Poate că este o societate
care își ia altfel informațiile, este alt tip de mimetism, alt tip de sinteză.
Poate că e totul mai la îndemână. Ai un telefon, apeși pe un buton și asculți
un podcast. Deși, și emisiunile mele se pot urmări la fel (râde). Apeși un buton și pe YouTube începe o poveste minunată!Şi
nu-ți mai vine să ieși din ea.
Pino a provocat în mine împingerea
tuturor limitelor, dincolo de orice frontieră
Ați spus despre
2021 că a fost unul dintre cei mai grei ani din viața dumneavoastră. Aţi mai
spus că 2021 a fost anul în care ați pierdut un prieten foarte bun, pe Ion
Caramitru. Ce a însemnat această pierdere și pentru dumneavoastră, la nivel
personal, și pentru lumea teatrului?
Marina Constantinescu: 2021 a fost anul
unei muchii de cuţit. Poate că şi pentru asta am iubit anul 2022 atât de mult.
De special… Aveam vârsta băiatului meu, 23 de ani, când l-am cunoscut pe Ion
Caramitru. Un împătimit de citit, venea la noi la facultate, adus de profesoara
mea de Teoria literaturii, Antoaneta Tănăsescu. Făceam analiză pe text, la
poezie. De multe ori îi copiam poezii, din cărți sau, mai ales, din manuscrise,
de la Biblioteca Academiei, când el nu a mai avut acces acolo. Ion Caramitru
vedea lumea prin ochii noștri foarte analitici, cu știința analizei pe text.
Atunci, i se deschideau alte perspective asupra textului. Din perioada
studenţiei mele a început o prietenie foarte lungă, până la sfârșit, cu o
dinamică aparte, nu o prietenie calmă. Am avut perioade de mari furtuni. Era
interesant că mai nimeni de lângă noi nu își dădea seama că noi suntem în
perioada aceea de război rece, în care, de fapt, nu vorbeam. Dar felul în care
susțineam anumite lucruri în care credeam amândoi, le susțineam pasional, îi
făcea pe toți să creadă că suntem, evident, bine. Am luptat pentru principii
amândoi. L-am însoțit în multe lucruri radicale și fundamentale, pe care le-a
făcut la UNITER și în lumea noastră. Politic vorbind, am fost monarhiști
amândoi, știu despre el lucruri pe care, din păcate, lumea nu le știe, ce a
făcut ca ministru pentru patrimoniul UNESCO, pentru legislație, cum l-a adus pe
Prințul Charles aici, cum l-a decorat Regina Elisabeta a Marii Britanii. Am
fost foarte apropiați, atâţia ani de zile, cu perioade de răceală, în care
niciunul nu l-a trădat pe celălalt și, mai ales, principiile în care am crezut.
Pino a provocat în mine împingerea tuturor limitelor mele, dincolo de orice
frontieră. Și pentru asta am să-i fiu toată viața recunoscătoare, pentru că el
a intuit în mine ceea ce nici eu nu ştiam, neavând prea mult timp să mă
privesc, să mă analizez. Am fugit de multe ori în ultimii ani să stau de vorbă
cu mine, să mă văd. Sunt foarte aspră cu mine și foarte critică și cumva fugeam
de încă o judecată. Am muncit enorm. N-am avut nici concediu prenatal, postnatal,
am scris cronica în fiecare săptămână pentru „România literară“, uneori,
înregistram în spital rubrica pentru Radio
Europa Liberă, am filmat şi două, trei ediţii „Nocturne“ în aceeaşi zi, îl
duceam pe Luca la şcoală, îl luam, mergeam peste tot cu el, pe urmă, la pian,
concursuri, pregătire aici, afară, la schi, la înot, la patinaj… Eu fugeam de
mine, iar Pino a înţeles asta şi m-a ajutat să mă descopăr. Foarte interesant
cum am funcționat. M-a ajutat să descopăr lucruri incredibile, puteri
incredibile. Știu că a fost foarte mândru… S-a supărat că am plecat, că n-am
mai vrut să continui ceva… că am plecat de la „Centrul Sava“, că n-am vrut să
facem echipă la Naţional, la UNITER… Este o pierdere foarte mare pentru mine,
pentru că el acoperă, ca și un părinte, o perioadă foarte lungă din anii mei și
cu multe lucruri complicate din viața mea. Era atât de discret și un prieten
adevărat. Știai că ce vorbești cu el sau ce vorbește el cu tine acolo rămâne.
M-a năucit dispariția lui. Ce a însemnat pentru ceilalți… încă nu mi-am
consumat stările mele în legătură cu dispariția lui. Însă cred că, în timp, tot
mai mulți își vor da seama cât îi datorează lui Pino. Numai cine nu vrea să
facă ceva și nu încearcă să construiască, numai acela nu greșește. În rest,
suntem o țară de comentatori și tot mai puțin de „constructori“. Poate că
oamenii mai au nevoie de timp să-și dea seama că Pino nu a fost doar un actor,
doar președintele UNITER, doar ministru al Culturii…
Ion Caramitru și Marina Constantinescu
Ați
spus că a fost supărat atunci când ați plecat. Este vorba despre plecarea
dumneavoastră din poziția de director al FNT? De ce s-a întâmplat acest lucru?
Nu pot să spun până la capăt, pentru că
încă este undeva în mine, băgat într-un sertar. Trebuie să scot sertarul acela și
să purtăm o discuție intimă. Întotdeauna a fost greu la Festival, pentru că
trebuia să fac multe lucruri în același timp, nu doar direcția artistică. Un
festival nu înseamnă doar o listă de spectacole, înseamnă o structură. I-am
construit această structură, am construit principiile, mi-am construit o
echipă, om cu om. Luni de zile studiam oamenii până să aleg pe cineva. Toate
astea mergeau împreună cu discuțiile şi negocierile cu primarii de toate
culorile, cu prim-miniștri de toate culorile, miniștri ai Culturii de toate
culorile. Am abordat povestea asta și cu o nebunie… cu o transă, cu spirit
ludic. Ieşind din realitate. Intrând într-un fel de ficţiune. Acolo ştiu să mă
descurc mai binişor… Cred că așa am fost și la Revoluție: foarte inconștientă,
dar responsabilă de visul meu, până la urmă. Am luptat să fac ca lucrurile
astea să se întâmple. Nu cred că am obosit, pentru că ar fi trebuit să obosesc
după primul an, când am preluat acest festival fără buget, fără nimic. L-am
făcut brand de țară, a fost primul festival de teatru care a avut Înaltul
Patronaj al Președintelui României. Era enorm totul, dar nu cred că m-a pus jos
nimic din munca asta efectivă, ci, poate, anumite chestiuni umane. Cel mai tare
mă dor rănile provocate de oameni… Pino nu a crezut atunci când s-a
întâmplat, deşi îl anunţasem cu un an înainte că nu mai rămân, că nu mai
prelungesc cu încă un mandat, nu m-a lăsat să scriu nicio scrisoare de „la
revedere“ către breaslă, după atâția ani. Pentru că el tot spera că o să mă mai
convingă să rămân. A fost foarte greu, deși eu cred că el a înțeles. Dar nu
voia să plec și eu nu mai puteam să rămân.
Vă
mai vedeți implicată în FNT?
Dacă mi se cer sfaturi, păreri,
consultări, în măsura în care am timp sau pot, o fac. Însă doar atât.
Dar
a rămas o parte din dumneavoastră acolo…
O parte foarte importantă, cu niște
întâmplări extraordinare. Mă gândesc dacă „a fost sau n-a fost“, vorba lui
Porumboiu. Ce întâlniri, ce spectacole, ce profesioniști, ce nume, oamenii de
lângă mine… A fost o avangardă începută de mine în 2005-2006-2007. Noi nu
cred că eram pregătiți pentru o ștachetă fixată atât de sus. Acum, Bucureștiul
merită marile spectacole de teatru, de dans, concertele, expoziţiile, pentru că
oamenii circulă mult, văd, sunt informaţi, pregătiţi. Atunci erau nepregătiți.
E greu să faci avangardă. Dar e minunat dacă poți.
Doamne, dar cum virusul ăsta lovește numai în locurile de artă, de educație şi de cultură? Ce grijă are el să nu lovească acolo unde sunt bani, unde circulă banii, unde se fac banii.
„Cu
fiul meu am învățat și exercițiul răbdării și al tăcerii“
Marina Constantinescu și fiul său, Luca
Luca,
fiul dumneavoastră, a venit pe lume când nu mai credeați în această șansă. Ce
considerați că i-ați dat, mai important, mai valoros, ca părinți?
Luca are o structură hipersensibilă,
este foarte inteligent, îți poate face o analiză foarte lucidă asupra unei
situații, o „radiografiază“. Cred că i-am transmis respectul față de niște
principii de viață. Sper. Este un om bun. Funciarmente bun. Așa s-a născut.
Este un om interesat de oameni, de umanitate, de problemele lumii, implicat.
Chiar și atunci când nu mă înțeleg cu fiul meu, îmi dau seama că semănăm foarte
mult, văd în el mult din ceea ce eram eu tânără. Chiar și militantismul,
dorința de dreptate. A învățat la școală, în Scoția, pe lângă muzică la cel mai
înalt şi mai rafinat nivel, cât de important este, de pildă, să faci
voluntariat, acolo sunt învățați de mici să facă lucrul acesta. Îmi place de el
că este un fel de Prâslea cel voinic, care vrea să răstoarne pământul și să-i
dea o ordine normală. Ca să găsim merele de aur.
Cum
vă seamănă?
Are culorile mele. Este rebel, ca mine.
Cu gura mare. Are inițiativă. Exact așa mi se părea și mie că pot să schimb
lumea. Că într-o zi lumea se va schimba și datorită mie. Este foarte devotat în
prietenii, prietenilor. Este în stare să facă lucruri nebunești pentru prieteni
și așa eram și eu.
Și
când nu vă-nțelegeți cu el, din ce motive nu vă înțelegeți?
A fost o perioadă lungă în care nu am
stat împreună, fiindcă el a plecat mic de acasă. A câștigat o bursă completă de
studiu în Scoţia, la un colegiu privat, de elită, din Edinburgh. Avea 16 ani și
jumătate când a plecat. A plecat un puștiulică și s-a întors un bărbat. Am
făcut împreună lockdownul și o parte din pandemie. Nu mai regăseam copilul meu,
băiatul meu, ne speriam în casă unul de celălalt, la ore aiurea. Sigur că se
gândea: „Oare ce vrea mama asta de la mine, sunt mare! Eu trăiesc singur de
atâția ani, cum să mă întrebe unde mă duc, când vin, pune-ți căciula, mănâncă“.
Aici au început diferențele. N-am prins chiar în plin adolescența lui, pentru
că era în Scoția, dar am prins maturizarea lui. Eu știu că nu i-a fost ușor și
nu poate să fie ușor să pleci mic, fragil, singur. Nu știu dacă l-am răsfățat
sau alintat, pentru că a crescut cu niște reguli, unele mai dure chiar. Mă
gândesc că nu i-a fost ușor să trăiască într-o cameră cât o chilie, la un
colegiu sever din Marea Britanie. Să urmeze după aceea Conservatorul Regal din
Glasgow, la pian, al treilea din lume ca ştachetă şi cotă în lumea muzicală. A
fost un decalaj de timp, ca o întârziere. Deşi am făcut o oarecare navetă la
Edinburgh şi la Glasgow. Nu doar pentru momentele grele sau frumoase… Am fost
tot timpul în legătură, dar nu împreună non-stop, ca până la plecare. Au
început anumite disensiuni, până ne-am pus în armonie, în realitatea timpului
în care trăim și, implicit, a vârstelor pe care le avem. Niciunul nu mai este
cel de acum șase ani. Poate unele lucruri le vedem diferit, avem polemici, dar
asta nu mă deranjează. Şi nici pe el. Am învățat și exercițiul răbdării și al
tăcerii în ceea ce îl privește. Ceea ce nu este cel mai uşor lucru de pe pământ.
Cu Luca am trecut miraculos peste lockdown. Ne-am apropiat mult, am gătit
amândoi, am cântat, am dansat, am aranjat cele mai frumoase mese, cu
sfeşnice… ne-am ajutat prieteni bolnavi. Am luptat pentru ei. Şi Luca m-a
susţinut cu iubire şi cu înţelegere. Tremurând şi el pentru viaţa fiecăruia,
pentru toţi prietenii noştri doctori, expuşi total.
Cât
a lovit pandemia în cultură, în artă, în teatru?
O mare încercare a fost faptul că nu am
înțeles de ce în pandemie educația, arta și cultura au fost îngenuncheate și
pedepsite. În malluri, oamenii puteau să meargă în voie, să mănânce, de pe litoral
vedeam imagini cum nu cred că am mai văzut vreodată, cu zeci de mii de oameni
băgați unii într-alții. În schimb, la teatru, în sălile de concert, în orice
spațiu de artă trebuia să purtăm măști, era distanțare. Azi aflam că avem voie
doar 30% în sală, mâine 50%, toți ne testam. Artiștii se testau, intrările erau
restricționate, măsurile respectate… Și am zis: Doamne, dar cum virusul ăsta
lovește numai în locurile de artă, de educație şi de cultură? Ce grijă are el
să nu lovească acolo unde sunt bani, unde circulă banii, unde se fac banii. Pe
mine asta m-a pus jos. Faptul că am fost, mondial vorbind, îngenuncheați fără
drept de exprimare, fără posibilitatea de a ne face profesiunea. Doar fiindcă ești
din lumea asta… Lumea asta care, de fapt, face mintea liberă. Dar asta este
cam periculos…
Organizarea spațiului de lucru reprezintă unul dintre factorii determinanți ai productivității și siguranței în orice mediu profesional. De la ateliere industriale și fabrici, până la centre logistice și săli de sport corporative, ordinea și modul de depozitare a echipamentelor influențează direct eficiența angajaților și atmosfera generală de lucru. În acest context, vestiarele metalice s-au impus ca o soluție practică și durabilă pentru gestionarea uniformelor, echipamentelor personale și uneltelor de lucru.
Vestiarele metalice nu doar că oferă spațiu de depozitare, dar contribuie la reducerea dezordinii, la creșterea productivității și la crearea unui mediu de lucru mai sigur și mai curat. Articolul de față analizează impactul lor asupra organizării muncii și modul în care acestea transformă spațiile profesionale.
Reducerea dezordinii și a distragerilor
Unul dintre cele mai evidente efecte ale vestiarelor metalice este capacitatea lor de a reduce dezordinea. În lipsa unui sistem de depozitare bine structurat, uniformele, echipamentele și obiectele personale ajung să fie lăsate pe scaune, bănci sau pe jos, creând un spațiu aglomerat și neplăcut vizual. Această dezordine nu doar că afectează aspectul general al încăperii, dar generează și distrageri care pot reduce concentrarea angajaților.
Vestiarele metalice permit fiecărui angajat să aibă propriul spațiu clar delimitat, în care își poate depozita hainele de lucru, încălțămintea sau accesoriile personale. Sertarele și rafturile integrate facilitează separarea obiectelor pe categorii, iar ușile închise împiedică răspândirea vizuală a echipamentelor. În practică, acest lucru reduce timpul petrecut în căutarea obiectelor și minimizează distragerile, permițând angajaților să se concentreze pe sarcinile esențiale.
De asemenea, ordinea vizuală creată de vestiarele metalice are un impact psihologic pozitiv. Spațiile bine organizate induc o senzație de control și profesionalism, ceea ce poate încuraja angajații să mențină disciplina și să adopte comportamente mai eficiente în desfășurarea activităților lor.
Creșterea productivității angajaților
Productivitatea angajaților este strâns legată de eficiența modului în care aceștia accesează și depozitează echipamentele necesare muncii lor. Fiecare minut pierdut în căutarea uniformei sau a uneltei potrivite reprezintă timp în care activitatea productivă este suspendată. Vestiarele metalice contribuie semnificativ la reducerea acestei pierderi de timp, oferind un sistem de organizare clar și rapid.
Sertarele etichetate și spațiile dedicate pentru fiecare tip de echipament permit angajaților să găsească totul imediat. Aceasta reduce frustrările și crește satisfacția profesională, iar studiile au demonstrat că un mediu de lucru organizat stimulează implicarea și eficiența personalului.
În plus, angajații sunt mai motivați să respecte procedurile de depozitare și igienă atunci când spațiul le oferă soluții practice. Vestiarele metalice facilitează acest comportament, contribuind la crearea unui flux de lucru coerent și la reducerea timpilor morți în activitățile zilnice.
Un spațiu de lucru mai curat și sigur
Siguranța și igiena sunt două componente fundamentale ale unui mediu profesional eficient. Dezordinea și echipamentele lăsate la întâmplare pot genera accidente, precum alunecări, împiedicări sau căderi de obiecte. Vestiarele metalice ajută la prevenirea acestor riscuri, deoarece permit depozitarea uniformelor, încălțămintei și echipamentului voluminos într-un mod ordonat și securizat.
Mai mult, metalul este un material ușor de curățat și rezistent la uzură. Suprafețele vestiarelor pot fi dezinfectate rapid, iar structura solidă previne deteriorările cauzate de utilizarea zilnică intensă. Prin urmare, un spațiu echipat cu vestiare metalice rămâne curat și igienic, reducând riscul contaminării sau al accidentelor de muncă.
Vestiarele metalice contribuie, de asemenea, la protecția obiectelor personale ale angajaților. Sistemele de încuietori robuste previn furtul sau accesul neautorizat, creând un mediu sigur în care personalul se poate concentra pe activitatea lor fără grija bunurilor personale.
Concluzie
Impactul vestiarelor metalice asupra organizării muncii este evident și multidimensional. Ele reduc dezordinea și distragerile, permit creșterea productivității prin acces rapid la echipamente și contribuie la menținerea unui spațiu de lucru curat și sigur. Prin combinarea durabilității, funcționalității și securității, aceste vestiare devin un element esențial al oricărui mediu profesional, fie el industrial, sportiv sau logistic.
Investiția într-un vestiar metalic nu este doar o alegere practică, ci și strategică. Ea sprijină disciplina organizațională, eficiența personalului și crearea unei atmosfere profesionale, contribuind semnificativ la succesul și siguranța activităților desfășurate.
În ultimii ani, programele de reabilitare termică au devenit o prioritate atât pentru clădirile rezidențiale, cât și pentru instituții publice sau spații comerciale. Creșterea costurilor la energie, dorința de confort sporit și preocupările legate de eficiența energetică fac ca investițiile în termoizolație să fie mai importante ca oricând. Deși cei mai mulți asociază reabilitarea termică în primul rând cu polistirenul de pe fațadă, în realitate tâmplăria PVC joacă un rol central în performanța energetică a unei clădiri.
Ferestrele sunt punctele cele mai vulnerabile ale anvelopei: prin ele se pierd cantități mari de căldură, se creează punți termice, apare condensul, iar confortul interior se schimbă semnificativ în funcție de calitatea lor. Totodată, ferestrele sunt primele care intră în contact direct cu radiația solară, cu diferențele mari de temperatură și cu factorii de mediu, ceea ce le face esențiale în orice proiect de reabilitare.
Un proces de modernizare energetică eficient nu înseamnă doar izolarea pereților, ci îmbinarea corectă a tuturor elementelor – iar fereastra din PVC este una dintre primele decizii care trebuie luate.
Coordonarea montajului cu anveloparea clădirii (termosistemul)
Una dintre cele mai frecvente greșeli în proiectele de reabilitare este lipsa coordonării dintre echipa care montează ferestrele și echipa responsabilă de termosistemul clădirii. De multe ori, tâmplăria se schimbă înainte sau după anvelopare fără a se ține cont de poziția corectă în stratul termoizolant.
Ideal, fereastra trebuie inclusă în planul de izolare al pereților, nu lăsată „în spate” față de termosistem. Astfel se obține:
- Reducerea pierderilor de căldură prin perimetru;
- Eliminarea diferențelor de temperatură în jurul ferestrei;
- Creșterea confortului interior;
- Prevenirea condensului pe margini.
Pentru clădirile reabilitate corect, fereastra se montează în zona termoizolației, nu în zidul rece. Această poziționare poate necesita console speciale sau spumă cu dilatare controlată, dar rezultatul este una dintre cele mai eficiente măsuri de creștere a eficienței energetice.
Evitarea punților termice la îmbinarea cu zidul
O altă problemă des întâlnită în reabilitare o reprezintă punțile termice din jurul ferestrei. Acestea apar atunci când zona de contact între profilul PVC și zidărie nu este corect izolată sau este izolată doar cu spumă poliuretanică, fără etanșare suplimentară. Spuma este necesară, dar nu este suficientă pentru a asigura etanșare la aer și vapori.
Pentru o tâmplărie performantă, îmbinarea trebuie realizată cu:
- Benzi de etanșare hidro și termoizolante (interior și exterior);
- Spumă poliuretanică cu celulă închisă, adaptată pentru eficiență energetică;
- Profile de colț și glafuri corect montate, care să evite pierderile locale de căldură.
Dacă acest detaliu este ignorat, pe lângă pierderile de energie, pot apărea probleme suplimentare: condens, mucegai, miros de umezeală sau deformarea finisajelor în jurul ferestrei. Investiția într-o fereastră performantă poate fi inutilă dacă montajul nu este tratat ca parte a termoizolației clădirii.
Măsurarea performanței înainte și după schimbare
O reabilitare corectă are la bază nu doar intuiție sau recomandări, ci date măsurabile. Tâmplăria PVC performantă nu ar trebui aleasă doar după preț, ci după specificații și rezultate testabile. Pentru clădirile mari sau pentru proiectele cu finanțare publică, măsurătorile sunt obligatorii, dar ele ar trebui utilizate și la nivel rezidențial.
Evaluarea performanței se poate face prin:
- Termografie, care evidențiază pierderile de căldură înainte și după montaj;
- Testul blower-door, care indică etanșeitatea clădirii;
- Analiza coeficienților ferestrelor: Uf (profil), Ug (geam), Uw (fereastră completă).
După montaj, aceste măsurători nu sunt doar confirmări tehnice, ci pot demonstra eficiența lucrărilor și pot oferi garanția unei investiții corecte. De exemplu, o fereastră PVC cu geam triplu poate reduce pierderile de energie chiar cu 40–60% în comparație cu tâmplăria veche din lemn sau aluminiu neizolat.
Concluzie
Reabilitarea termică a unei clădiri nu înseamnă doar lipirea unui strat de polistiren pe fațadă. Fereastra joacă un rol central în performanța energetică, confortul interior și durabilitatea lucrării. Tâmplăria PVC, datorită eficienței termoizolante, etanșeității crescute și raportului excelent calitate–cost, este una dintre cele mai inteligente investiții dintr-un astfel de proiect.
Totuși, performanța ei depinde în mod direct de modul în care este integrată în anvelopa clădirii. Montajul corect, eliminarea punților termice și verificarea rezultatelor prin măsurători sunt elemente care transformă o simplă lucrare într-o reabilitare energetică reală. În final, succesul proiectului nu stă doar în materiale, ci în modul în care acestea lucrează împreună, creând o clădire eficientă, confortabilă și pregătită pentru viitor.
Glafurile interioare din PVC reprezintă unul dintre acele elemente aparent mărunte, dar extrem de importante pentru aspectul final al unei ferestre. Ele completează vizual tâmplăria, ascund marginile zidului și creează un spațiu util în apropierea geamului. Deși adesea lăsat la urmă în procesul de amenajare, glaful interior are un rol atât estetic, cât și funcțional, iar una dintre caracteristicile sale esențiale este adâncimea.
Adâncimea unui glaf nu se rezumă doar la cât „iese” în afara peretelui, ci influențează felul în care circulă aerul cald de la calorifer, modul în care lumina pătrunde în încăpere, dar și posibilitățile de decorare a ferestrei. Un glaf prea scurt poate arăta neproporționat, iar unul prea adânc poate crea probleme de circulație a aerului și poate favoriza apariția condensului pe geam. De aceea, este esențial ca alegerea adâncimii glafului să fie adaptată atât ferestrei, cât și spațiului în care este instalat.
Regula de bază – Cât ar trebui să iasă glaful în afara peretelui?
O regulă simplă, dar importantă, spune că glaful ar trebui să depășească peretele cu aproximativ 3–5 cm, în funcție de grosimea zidului și de designul interior. Această depășire permite o protecție eficientă a tencuielii și creează o linie vizuală armonioasă în jurul ferestrei. Totuși, există situații în care se optează pentru glafuri semnificativ mai adânci, fie din rațiuni estetice, fie pentru a obține un spațiu suplimentar utilizabil.
Un glaf prea scurt poate părea „tăiat”, lăsând impresia unei finisări incomplete, în timp ce unul exagerat de lung poate deveni incomod în utilizare sau poate obtura curgerea eficientă a aerului cald din calorifer spre fereastră. Așadar, adâncimea trebuie aleasă echilibrat și evaluată în raport cu amplasarea radiatorului, distanța față de geam și stilul camerei. Pentru ferestre montate pe pereți groși sau în clădiri cu un design mai masiv, glafurile mai adânci pot oferi un aspect elegant, cu linii puternice. În schimb, în spațiile moderne, minimaliste, se poate prefera un glaf mai discret, aproape la nivelul peretelui, pentru a păstra simplitatea vizuală.
Spațiul pentru decorațiuni, plante și obiecte utile
Unul dintre cele mai apreciate avantaje ale unui glaf adânc este posibilitatea de a-l folosi ca spațiu funcțional sau decorativ. Locul din dreptul ferestrei este ideal pentru plante, fiind zona cu cea mai multă lumină naturală. Pe lângă plante, glafurile pot găzdui obiecte decorative, lumânări, fotografii sau chiar elemente utile precum telecomenzi, difuzoare de aromă ori cărți.
Alegerea adâncimii influențează direct acest potențial. Un glaf îngust limitează posibilitățile, împingând proprietarul să renunțe la decorare, în timp ce unul suficient de adânc poate deveni un mic spațiu „activ”, integrat vieții zilnice. Totuși, utilizarea decorativă trebuie făcută responsabil. Un glaf excesiv încărcat poate bloca circulația aerului cald, favorizând răcirea geamului și apariția condensului în sezonul rece. Este important să fie păstrată o zonă liberă sau aerisită pentru ca aerul cald să urce corespunzător spre fereastră.
Evitarea supraîncălzirii glafului de căldura de la calorifer
Un aspect mai puțin discutat, dar extrem de important, este interacțiunea dintre glaf și radiator. În majoritatea camerelor, caloriferul se află sub geam, iar aerul cald urcă în mod natural în sus. Dacă glafurile sunt prea adânci, ele pot acționa ca o barieră, împiedicând aerul să ajungă la sticla ferestrei. Rezultatul? Fereastra se răcește excesiv, ceea ce crește riscul de condens și chiar mucegai. Pe lângă această problemă, glafurile din PVC sunt sensibile la temperaturi extreme. Deși rezistente, ele pot suferi în timp dacă sunt supuse constant la supraîncălzire directă, mai ales dacă suprafața este acoperită cu vopsele, folii sau decoruri care absorb căldura.
Pentru a evita aceste inconveniențe, se recomandă:
- Păstrarea unei grosimi echilibrate a glafului în funcție de puterea caloriferului;
- Evitarea acoperirii complete cu obiecte care blochează aerul;
- Montarea unor grile de ventilație în cazul glafurilor foarte late.
Aceste soluții simple permit radiatorului să funcționeze optim, menținând geamul cald, reducând riscul de condens și protejând în același timp materialul PVC.
Concluzie
Deși pare doar un element decorativ, adâncimea glafului PVC de interior are un impact real asupra confortului, esteticii și chiar eficienței energetice a locuinței. Alegerea unui glaf dimensionat corect contribuie la un aspect armonios al ferestrelor, oferă un spațiu util pentru decorațiuni sau plante și, foarte important, promovează circulația optimă a aerului cald.
În final, un glaf bine ales nu este doar frumos, ci funcțional. Iar în amenajarea locuinței, cele mai reușite rezultate apar atunci când estetica merge mână în mână cu utilitatea. Un detaliu aparent minor devine astfel un element care schimbă cu adevărat felul în care ne bucurăm de spațiul de lângă fereastră.
Impactul vestiarelor metalice asupra organizării muncii
Organizarea spațiului de lucru reprezintă unul dintre factorii determinanți ai productivității și siguranței în orice mediu profesional. De la ateliere...
Reabilitarea termică – Rolul central al tâmplăriei PVC în proiect
În ultimii ani, programele de reabilitare termică au devenit o prioritate atât pentru clădirile rezidențiale, cât și pentru instituții publice...
Adâncimea glafului PVC de interior – Cum afectează estetica și funcționalitatea
Glafurile interioare din PVC reprezintă unul dintre acele elemente aparent mărunte, dar extrem de importante pentru aspectul final al unei...
Igienă vs over-cleaning! Linia fină despre care specialiștii vorbesc prea puțin
Oamenii adoră senzația de păr curat și proaspăt imediat după spălare, însă uneori exagerează cu tratamentele din dorința de a-l...
Claudiu Târziu: „Românii nu trebuie să plătească factura jafului din pandemie”
Europarlamentarul Claudiu Târziu, președintele partidului conservator Acțiunea Conservatoare, a reacționat ferm la informațiile potrivit cărora compania Pfizer solicită României plata...
Servicii de optimizare SEO în Timișoara, pe fondul extinderii comunicării digitale în mediul de afaceri
Timișoara se află între orașele cu activitate economică diversificată, în care companiile din producție, tehnologie și servicii utilizează tot mai...
Importanța regulilor clare în gestionarea documentelor
Gestionarea documentelor într-o organizație nu reprezintă doar o obligație administrativă, ci și un element esențial pentru funcționarea eficientă și protecția...
-
Actualitateacum 2 zile
Reabilitarea termică – Rolul central al tâmplăriei PVC în proiect
-
Actualitateacum 2 zile
Adâncimea glafului PVC de interior – Cum afectează estetica și funcționalitatea
-
Actualitateacum o zi
Impactul vestiarelor metalice asupra organizării muncii
-
Lifeacum 2 zileAvantajele utilizării aparatelor de încălzit moderne pentru familiile cu copii
-
Comunicateacum o ziComunicat de presă lansare procedura de achizitie competitiva COSIM SRL
-
Lifeacum 2 zilePerformanță sub presiune: de ce industria se bazează pe țevi din oțel fără sudură pentru fluide critice?
-
Comunicateacum 2 zileParadoxul 2026: anul în care banii ținuți cash pierd sigur, iar imobiliarele și refinanțarea devin decizii de protecție a capitalului
-
Comunicateacum 2 zileÎngrijire completă pentru pori dilatați: Hidratare și curățare în același timp