Actualitate
Marina Constantinescu: „La Revoluție am fost foarte inconștientă, dar responsabilă de visul meu“ | INTERVIU
Cu un trecut în care familia i-a fost persecutată de comuniști, dar cu un spirit liber „hrănit“ de părinții săi, criticul de teatru și realizatoarea TV Marina Constantinescu a fost mereu o rebelă luptătoare.
Marina Constantinescu, critic de teatru și realizatoare TV
Chiar dacă a gravitat mereu în jurul a
tot ceea ce înseamnă artă, Marina Constantinescu (56 de ani) a explorat și chiar a
coordonat pragmatic încercările și etapele vieții sale. A făcut alegeri asumate
– ca atunci când și-a dat seama, în facultate, că nu va urma o carieră în
învățământ, la catedră –, și-a susținut mereu principiile și credințele – spre
exemplu, orientarea monarhistă –, nu a „abdicat“ atunci când s-au ivit hopuri –
scoaterea de pe post, în două rânduri, a emisiunii „Nocturne“ –, a clădit ori
de câte ori a putut, dar mai ales în proiectul de care numele îi rămâne
iremediabil legat: Festivalul Național de Teatru.
Despre toate acestea, dar și despre copilărie
și părinți desprinși din filme, despre relația specială cu fiul său, pianistul
Luca Rusu, despre provocările din timpul pandemiei, despre prietenii adevărate,
Marina Constantinescu a vorbit într-un interviu acordat în exclusivitate pentru
„Weekend Adevărul“.
„Weekend
Adevărul“: Se spune despre primii ani ai copilăriei că sunt definitorii pentru
adultul de mai târziu, că atunci se formează toată structura lui, iar ce se
adaugă pe parcurs sunt tușe. Cum era copilul Marina Constantinescu?
Marina
Constantinescu: Pentru
mine, copilăria a fost un mic paradis. Am fost un copil foarte, foarte timid
până târziu. Am luptat cu această problemă și cu lipsa mea de comunicare, dar
am avut noroc, pentru că am un frate cu un an mai mic decât mine și am crescut
ca o structură gemelară. El era mai extrovertit și am fost dată în grija lui,
să spunem. Jucam fotbal doar ca să fiu cu fratele meu. Orice aș fi făcut, doar
ca să fiu și eu cu el, pentru că altfel eram singură. În plus, îl adoram. Am
numai amintiri minunate din copilărie: familia și valoarea familiei,
disciplina, educația, aventurile, excursiile, marea, munţii, petrecerile,
dezbaterile literare, cultul prieteniei. Şi, mai presus de orice, iubirea
necondiţionată. Sigur că după aceea urmează și munca ta, adaosurile și rafinările
tale. Este un joc ce nu se termină niciodată în acest imens puzzle al vieții.
Problema e că n-ai toate piesele pe masă de la început, ca să lucrezi la acest
puzzle, trebuie să aștepți să treacă vremea, ca să adaugi, să completezi, să
construieşti imaginea. Imaginea din desen este viaţa, parcursul. Pentru mine,
copilăria este baza a ceea ce sunt și, în orice caz, este partea de lumină din
mine. Deși eram foarte conectată la tot ceea ce se întâmpla – datorită
părinților mei, prietenilor părinților mei – mi se părea că se poate trece prin
infern pentru că ei există și știu cum să facem lucrul ăsta. Nu ni s-a ascuns
deloc adevărul, familiile părinților mei au fost încercate, ca multe, băgate în
pușcărie, cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan, li s-au luat averile. Poate că și
de asta accentul a căzut întotdeauna pe libertatea interioară și pe ceea ce
poți și trebuie să acumulezi, ca ax esenţial. Nu neapărat material, pentru că
asta se poate pierde. Tata nu ne spunea că pot veni comuniștii și îți iau tot,
ne spunea că poate să vină un cutremur în urma căruia rămâi fără absolut nimic.
Asta era imaginea pe care el o fabrica pentru noi şi pentru ceea ce ar putea să
fie mai rău.
Marina Constantinescu, în copilărie FOTO Arhivă personală
Ce
erau părinții dumneavoastră?
Tatăl meu a fost inginer proiectant
naval, a făcut Exploatare nave și porturi, asta este titulatura exactă. A
construit tot ce înseamnă partea aceasta de exploatare a multor porturi. Cred
că proiectul lui major este Portul Constanța. Este proiectul lui vast, modern,
suplu, cu foarte mare implicare, a durat foarte mulți ani, iar experiența lui
de unic specialist în țară și-a spus cuvântul. A făcut porturile de la Galați
și Brăila, porturi pe Dunăre, un mare pasionat al acestei profesiuni pe care nu
și-a ales-o decât din disperare, întrucât în București nu mai avea voie să dea
admitere. Nu mai avea casă și a căutat o facultate din provincie, undeva să-și
piardă urma, iar facultatea aceasta tocmai se înființa la Galați. Și a devenit
pentru el vocație și destin. Iar mama mea a făcut Chimie, la Universitatea din
București. L-a avut, printre alții, profesor pe Nenițescu (n.r. – Costin D.
Nenițescu, fondatorul și promotorul unor ramuri noi ale chimiei din România).
La examenul cu domnia sa a avut nota maximă. Povestea cu multă mândrie despre
el și pentru că Nenițescu a refuzat să-i dea doctoratul Elenei Ceaușescu.
Revoluția…
pierdută?
Familia
dumneavoastră a avut mult de suferit din cauza comuniștilor?
Familia maternă, foarte mulți din
Severin, verișori primari au fost duși în Bărăgan, cu domiciliul obligatoriu
acolo. Pe linia paternă, bunicul meu a luptat pe Frontul de Est, împotriva rușilor,
unde a fost rănit și nu a apucat să întoarcă armele, deci a devenit dușman al
poporului. Ca şi fratele bunicii mele paterne. Astea au atârnat în dosarele
părinților mei. Pe linia tatălui meu au fost liberali, pe linia mamei,
ţărănişti. Mama mea nu a fost membră de partid și avea foarte mult umor, într-o
inconștiență maximă. Era un personaj, de fapt, fiecare dintre părinții mei a
fost un personaj – și cuplul, o sumă de personaje (râde). Mamei i se spunea Gelso, de la personajul Gelsomina, din
„La strada“ (n.r. – celebra peliculă premiată cu Oscar, a lui Federico
Fellini). Era foarte expresivă, ca un clovn trist care își schimbă stările la
comandă. Ştia să facă foarte mult haz și de istoria recentă, și de ce trăia.
Părinţii mei au fost oameni foarte liberi și ne-au crescut așa, cu casa
deschisă, cu prieteni, cu petreceri, cu baluri născute din nimic, doar din
imaginație. Poate că aproape dezinteresul pentru acumulări materiale cu orice
preţ le susţinea starea asta. Uneori nu era mai nimic pe masă, dar peste tot în
casă se auzea o muzică extraordinară, se dansa și prietenii erau acolo. Urcam
pe munte, dormeam în cabane, la priciuri, am înotat în mare, am mers la schi,
am băut vin fiert. Viața mea cu ei a fost foarte, foarte intensă, și variată, și
nebună-nebună, cu anume inconştienţă pe alocuri. Datorită lor, am trăit
pasional… Poate și de asta, despărțirea mea de ei a fost atât de dură și cu
urmări până azi. Este un fel de punct: viața mea până acolo și de acolo
încoace. Mă bucur mult că totuși au apucat să petreacă câțiva ani cu fiul meu
şi cu nepotul meu, băiatul fratelui meu. Familia fratelui meu este stabilită în
Canada de aproape douăzeci şi şapte de ani. Noi am locuit într-un bloc, în
Cartierul Pajura… În apartamentul acela eu nu am mai intrat după moartea lor.
Ați
fost crescută cu un anumit tip de libertate pe care puțini și-l permiteau pe
vremea aceea. Dar libertatea reală a venit, practic, odată cu Revoluția. Cum
ați trăit-o, cum ați perceput-o?
Eu le sunt recunoscătoare părinților
mei, pentru că noi am învățat de la ei valoarea libertății și a demnității, a
faptului că trebuie să-ți spui punctul de vedere și să ți-l aperi cu argumente.
Asta am făcut,și am avut norocul că și la liceu, dar și la facultate am avut
profesori, somități europene, care ne-au învățat și ei ce înseamnă demnitatea și
să fim verticali, deci să fim liberi. Nu m-am gândit niciodată că se va
întâmpla ce s-a întâmplat în 1989, mi se părea ceva fără sfârșit întunericul în
care trăiam și dezastrul în care ne afundam din toate punctele de vedere. Totuși,
parcă ceva din interiorul meu aștepta lucrul ăsta și de aceea am și plecat
țintă, să fiu acolo… Deși știau foarte bine care sunt riscurile plecării din
casă în zilele acelea, o singură dată ne-au spus – de fapt, nu ne-au spus,
ochii lor ne-au rugat să nu mai ieșim, dar nu s-au putut opune și am plecat
acolo unde simțeam că este nevoie de noi. Întotdeauna luna decembrie este
complicată emoţional pentru mine. Sunt oameni care au murit, n-a ieșit nimeni
să moară, pe mine nu m-a scos nimeni pe stradă, dar am sperat, am crezut în
ceva și, când trec pe lângă Cimitirul Eroii Revoluției, îmi dau seama câtă
durere este încă în familiile lor și câtă nedreptate. Ce am sperat noi atunci
nu s-a dus până la capăt. Poate am luat-o prea repede, din nou, pe o cale greșită.
Chiar dacă au fost momente foarte dure și foarte nedrepte în televiziune, nu am plecat
Ați
luat calea jurnalismului după facultate, la începutul anilor ʼ90. Cum au fost
acei ani?
Eu nu sunt jurnalist. Ştiu că pe
Wikipedia așa sunt prezentată. Nu știu să lupt cu Wikipedia şi să mai modific
din erori. Am cunoscut jurnaliști importanți, cu foarte puţini am rămas
prietenă până astăzi, alţii au murit. În anii 1990 era o efervescență a
profesionalismului în acest domeniu. Eu am crezut că am să rămân după
terminarea facultății la mine, la Facultatea de Litere, și am să fac
lingvistică. Aşa cum îmi sugera profesorul meu Emanuel Kant Vasiliu. Sau Mihai
Marta. Şi profesorul meu Eugen Simion îmi vorbise despre o colaborare pe care
să o avem la catedra sa. Știam, însă, că nu prea aş fi vrut să fac învățământ.
Pe urmă, cu cel universitar am cochetat mai multă vreme. În fine. Devenea,
însă, o problemă dacă nu m-aş fi prezentat la un post de profesor. Nu eram prea
convinsă că am să mă duc să predau la şcoală. Părinții mei strângeau bani ca
să-mi plătească studiile. Așa era pe vremea lui Ceaușescu, dacă nu te prezentai
la post, la repartiție, trebuia să-ți achiți studiile, că statul a investit în
tine. Mă rog, mi se părea corect. Dar, exact în timpul acela, Ion Rațiu a
înființat „Cotidianul“ și suplimentul „Litere, arte, idei“, condus de Dan C.
Mihăilescu și Tania Radu, care căutau oameni. Acolo am început să fac
interviuri cu artiști și de acolo a început apropierea mea foarte clară de
teatru. De atunci a început drumul meu în lumea aceasta, în care chiar cred că
teatrul este cel care m-a salvat. La „Nocturne“ am învățat arta dialogului,
relaţia dintre cel care invită şi cel care este invitat. Arta dialogului este
ceva care a lipsit din România, din toate punctele de vedere. Fiindcă tocmai
asta nu era permis, dialogul. Eram „încarcerați“ în unități mici, în familie,
în grupuri mici, pentru că dialogul înseamnă provocarea minții, să mergi în
adâncime, să descoperi, să te descoperi. Unde se permite asta într-o țară cu
regim dictatorial? Nicăieri! Și cred că de asta m-a atras și mă atrage să aflu
povești, e o mare provocare pentru mine și cred că de asta și durează
„Nocturne“ de atâta timp, pentru că e ca în „O mie și una de nopți“.
Iosif
Sava, o întâlnire definitorie
În
toată „construcția“ aceasta, în care existau deja în viața dumneavoastră și presa
scrisă, și teatrul, și radioul, televiziunea a venit ca o alegere firească?
S-a întâmplat tot pe filiera
lingvisticii. Mihaela Macovei, un redactor remarcabil al Televiziunii Române, a
făcut o emisiune, „Limba noastră“, și i-a rugat pe profesorii noștri de la
facultate să recomande studenți meritorii care să lucreze cu ea. Am fost
recomandată și eu, iar împreună cu Mihaela Macovei am făcut acest format.
Scriam scenariile și exemplificam cu mici filmulețe. Partenerul meu de atunci
era Marian Râlea; juca rolul unui
personaj care vorbea foarte prost românește. După aceea, comentam şi explicam
academic aceste greșeli. Cam așa am început. Esențială în viața mea a fost
întâlnirea cu Iosif Sava, pe care eu l-am cunoscut înainte de 1989, când am
făcut practică la radio. După ce el nu a mai fost în TVR, dorința lui a fost să
facem cumva o ștafetă, să rămân eu acolo. Nu știu dacă televiziunea a fost o
alegere, eu am fost fascinată de radio, am făcut parte dintr-o echipă minunată
la Radio Europa Liberă. Dar Iosif Sava
întotdeauna mi-a spus: „Să vii aici, să rămâi aici, la televiziune se poate
face cultură“. Și, chiar dacă au fost momente foarte dure pentru mine și foarte
nedrepte în televiziune, nu am plecat. Am avut oferte, toate ofertele posibile,
le am și azi, dar nu am plecat pentru că mi s-a părut că trădez dacă fac așa
ceva.
Emisiunea
„Nocturne“ are 20 de ani de existență, cu excepția unor ani în care… nu a
existat. Ce credeți că s-a întâmplat atunci, cum vă explicați decizia scoaterii
ei de pe post? Câți ani ați lipsit?
Suficient de mulţi cât să mă îmbolnăvesc
de faptul că nu am înțeles de ce. Nu cred că a fost nimic politic. Poziția mea
politică este foarte clară, din 1990 încoace. Nu am alte opțiuni decât cele
cunoscute. La putere s-au succedat toate formațiunile politice și eu nu am avut
niciodată treabă cu lucrul ăsta. Am venit cu numele meu în televiziune și cu
tot magnetismul lui. Am adus ceva acestei instituții… Cred că sunt lucruri pe
care n-am să le înțeleg niciodată, de aceea nici nu știu să explic… Pe mine
nu m-a cenzurat nimeni, niciodată, nu am fost întrebată niciodată ce invitați
am. Dacă au fost niște reguli în campaniile electorale, să nu invităm anumiți
oameni implicaţi, nu am invitat. În două rânduri am fost scoasă foarte brutal
de pe post, fără niciun argument, fără nicio discuție. Dar nu am înțeles și nu
înțeleg nici până astăzi de ce s-a întâmplat asta. De ce, de pildă, mutau
emisiunea tot mai târziu, a fost și la 12 noaptea, nu erau reluări. Pe urmă,
schimbau ziua, ora, apăreau reluări, dispăreau. Nu era promovată nicicum. Un
fapt lipsit de demnitate, lăsând la o parte lipsa de profesionalism. În tot
acest timp dificil, pentru mine a fost important că echipa mea, minuscula mea
echipă, regizorul Aurel Badea şi „asistenta“ mea Oana Cucuruzeanu, a rămas
împreună cu mine și am traversat acest infern împreună. Cu multă suferinţă, dar
împreună. Fără să abdicăm de la niciunul dintre principiile noastre și, mai
ales, fără să ne pierdem bucuria. Iar asta este foarte greu când ți se întâmplă
lucruri de genul acesta. Înseamnă că sunt un om norocos, pentru că lucrez cu
oameni la fel ca mine.
Imaginea 1/5:
Marina Constantinescu Nocturne jpg
Între
televiziunea tradițională și YouTube
Credeți
că „Nocturne“ este o bulă, în sensul bun?
Trec anii și în bulă (râde). Poate la un moment dat – da,
pentru că „Nocturne“ e foarte „meteo“-dependentă de mine, de stările mele, de
perioadele vieții mele, de ce mi se întâmplă mie în mod direct, de experienţele
mele. Poate uneori am trăit mai în bulă, alteori am ieșit din bulă și
„Nocturnele“ odată cu mine. Nu cred că este o emisiune de nișă, a avut invitați
foarte, foarte variați, de aici, de afară. Mulți spun că este o emisiune despre
teatru, gândindu-se, probabil, la profesiunea mea de critic de teatru, dar nu
e. Au fost invitați extraordinari din România, din lumea asta toată, au fost
oameni cu poveşti, fascinanţi, de toate profesiunile. Foarte rar văd emisiunile
în timp real. Când încep, ies, mă plimb, mă agit, mă uit tot timpul la ceas ca
să ştiu cînd se termină. La momentul difuzării fac implozie de emoţie. Săptămână
de săptămână. Nu neapărat în studio, când le înregistrăm, deşi sunt trase în
regim de direct. Le revăd după o vreme cu mare concentrare. Unele mi se par
atât de proaspete, atât de sincere, cu un anumit tip de emoție și de
mărturisire, de învăluire, de viu şi atât de fragil, de sensibil…
Televiziunea
tradițională trece acum printr-o perioadă de reevaluare, pentru că publicul
începe să consume din ce în ce mai mult online…
Știu că există o
„deplasare“ a publicului către online. Probabil că e mai la îndemână, așa cum
cred că audiobookul devenise, la un moment dat, un mijloc mai comod de a te
informa, adică, în loc să citești, asculți. Citirea unui roman și când stai la
stop e o formulă a societății de consum, cred. Poate că nu e cea mai rea, poate
că nu-i cel mai rău să asculți un roman citit de Victor Rebengiuc sau însemnări
citite de Andrei Pleșu, în loc să asculți știu eu ce muzică sau să te cerți cu
cineva sau să țipi și să înjuri în trafic. Poate că nu-i cel mai rău lucru să
„stai“ în acelaşi spaţiu, în intimitate, cu Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu,
Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Marius Manole… Poate că este o societate
care își ia altfel informațiile, este alt tip de mimetism, alt tip de sinteză.
Poate că e totul mai la îndemână. Ai un telefon, apeși pe un buton și asculți
un podcast. Deși, și emisiunile mele se pot urmări la fel (râde). Apeși un buton și pe YouTube începe o poveste minunată!Şi
nu-ți mai vine să ieși din ea.
Pino a provocat în mine împingerea
tuturor limitelor, dincolo de orice frontieră
Ați spus despre
2021 că a fost unul dintre cei mai grei ani din viața dumneavoastră. Aţi mai
spus că 2021 a fost anul în care ați pierdut un prieten foarte bun, pe Ion
Caramitru. Ce a însemnat această pierdere și pentru dumneavoastră, la nivel
personal, și pentru lumea teatrului?
Marina Constantinescu: 2021 a fost anul
unei muchii de cuţit. Poate că şi pentru asta am iubit anul 2022 atât de mult.
De special… Aveam vârsta băiatului meu, 23 de ani, când l-am cunoscut pe Ion
Caramitru. Un împătimit de citit, venea la noi la facultate, adus de profesoara
mea de Teoria literaturii, Antoaneta Tănăsescu. Făceam analiză pe text, la
poezie. De multe ori îi copiam poezii, din cărți sau, mai ales, din manuscrise,
de la Biblioteca Academiei, când el nu a mai avut acces acolo. Ion Caramitru
vedea lumea prin ochii noștri foarte analitici, cu știința analizei pe text.
Atunci, i se deschideau alte perspective asupra textului. Din perioada
studenţiei mele a început o prietenie foarte lungă, până la sfârșit, cu o
dinamică aparte, nu o prietenie calmă. Am avut perioade de mari furtuni. Era
interesant că mai nimeni de lângă noi nu își dădea seama că noi suntem în
perioada aceea de război rece, în care, de fapt, nu vorbeam. Dar felul în care
susțineam anumite lucruri în care credeam amândoi, le susțineam pasional, îi
făcea pe toți să creadă că suntem, evident, bine. Am luptat pentru principii
amândoi. L-am însoțit în multe lucruri radicale și fundamentale, pe care le-a
făcut la UNITER și în lumea noastră. Politic vorbind, am fost monarhiști
amândoi, știu despre el lucruri pe care, din păcate, lumea nu le știe, ce a
făcut ca ministru pentru patrimoniul UNESCO, pentru legislație, cum l-a adus pe
Prințul Charles aici, cum l-a decorat Regina Elisabeta a Marii Britanii. Am
fost foarte apropiați, atâţia ani de zile, cu perioade de răceală, în care
niciunul nu l-a trădat pe celălalt și, mai ales, principiile în care am crezut.
Pino a provocat în mine împingerea tuturor limitelor mele, dincolo de orice
frontieră. Și pentru asta am să-i fiu toată viața recunoscătoare, pentru că el
a intuit în mine ceea ce nici eu nu ştiam, neavând prea mult timp să mă
privesc, să mă analizez. Am fugit de multe ori în ultimii ani să stau de vorbă
cu mine, să mă văd. Sunt foarte aspră cu mine și foarte critică și cumva fugeam
de încă o judecată. Am muncit enorm. N-am avut nici concediu prenatal, postnatal,
am scris cronica în fiecare săptămână pentru „România literară“, uneori,
înregistram în spital rubrica pentru Radio
Europa Liberă, am filmat şi două, trei ediţii „Nocturne“ în aceeaşi zi, îl
duceam pe Luca la şcoală, îl luam, mergeam peste tot cu el, pe urmă, la pian,
concursuri, pregătire aici, afară, la schi, la înot, la patinaj… Eu fugeam de
mine, iar Pino a înţeles asta şi m-a ajutat să mă descopăr. Foarte interesant
cum am funcționat. M-a ajutat să descopăr lucruri incredibile, puteri
incredibile. Știu că a fost foarte mândru… S-a supărat că am plecat, că n-am
mai vrut să continui ceva… că am plecat de la „Centrul Sava“, că n-am vrut să
facem echipă la Naţional, la UNITER… Este o pierdere foarte mare pentru mine,
pentru că el acoperă, ca și un părinte, o perioadă foarte lungă din anii mei și
cu multe lucruri complicate din viața mea. Era atât de discret și un prieten
adevărat. Știai că ce vorbești cu el sau ce vorbește el cu tine acolo rămâne.
M-a năucit dispariția lui. Ce a însemnat pentru ceilalți… încă nu mi-am
consumat stările mele în legătură cu dispariția lui. Însă cred că, în timp, tot
mai mulți își vor da seama cât îi datorează lui Pino. Numai cine nu vrea să
facă ceva și nu încearcă să construiască, numai acela nu greșește. În rest,
suntem o țară de comentatori și tot mai puțin de „constructori“. Poate că
oamenii mai au nevoie de timp să-și dea seama că Pino nu a fost doar un actor,
doar președintele UNITER, doar ministru al Culturii…
Ion Caramitru și Marina Constantinescu
Ați
spus că a fost supărat atunci când ați plecat. Este vorba despre plecarea
dumneavoastră din poziția de director al FNT? De ce s-a întâmplat acest lucru?
Nu pot să spun până la capăt, pentru că
încă este undeva în mine, băgat într-un sertar. Trebuie să scot sertarul acela și
să purtăm o discuție intimă. Întotdeauna a fost greu la Festival, pentru că
trebuia să fac multe lucruri în același timp, nu doar direcția artistică. Un
festival nu înseamnă doar o listă de spectacole, înseamnă o structură. I-am
construit această structură, am construit principiile, mi-am construit o
echipă, om cu om. Luni de zile studiam oamenii până să aleg pe cineva. Toate
astea mergeau împreună cu discuțiile şi negocierile cu primarii de toate
culorile, cu prim-miniștri de toate culorile, miniștri ai Culturii de toate
culorile. Am abordat povestea asta și cu o nebunie… cu o transă, cu spirit
ludic. Ieşind din realitate. Intrând într-un fel de ficţiune. Acolo ştiu să mă
descurc mai binişor… Cred că așa am fost și la Revoluție: foarte inconștientă,
dar responsabilă de visul meu, până la urmă. Am luptat să fac ca lucrurile
astea să se întâmple. Nu cred că am obosit, pentru că ar fi trebuit să obosesc
după primul an, când am preluat acest festival fără buget, fără nimic. L-am
făcut brand de țară, a fost primul festival de teatru care a avut Înaltul
Patronaj al Președintelui României. Era enorm totul, dar nu cred că m-a pus jos
nimic din munca asta efectivă, ci, poate, anumite chestiuni umane. Cel mai tare
mă dor rănile provocate de oameni… Pino nu a crezut atunci când s-a
întâmplat, deşi îl anunţasem cu un an înainte că nu mai rămân, că nu mai
prelungesc cu încă un mandat, nu m-a lăsat să scriu nicio scrisoare de „la
revedere“ către breaslă, după atâția ani. Pentru că el tot spera că o să mă mai
convingă să rămân. A fost foarte greu, deși eu cred că el a înțeles. Dar nu
voia să plec și eu nu mai puteam să rămân.
Vă
mai vedeți implicată în FNT?
Dacă mi se cer sfaturi, păreri,
consultări, în măsura în care am timp sau pot, o fac. Însă doar atât.
Dar
a rămas o parte din dumneavoastră acolo…
O parte foarte importantă, cu niște
întâmplări extraordinare. Mă gândesc dacă „a fost sau n-a fost“, vorba lui
Porumboiu. Ce întâlniri, ce spectacole, ce profesioniști, ce nume, oamenii de
lângă mine… A fost o avangardă începută de mine în 2005-2006-2007. Noi nu
cred că eram pregătiți pentru o ștachetă fixată atât de sus. Acum, Bucureștiul
merită marile spectacole de teatru, de dans, concertele, expoziţiile, pentru că
oamenii circulă mult, văd, sunt informaţi, pregătiţi. Atunci erau nepregătiți.
E greu să faci avangardă. Dar e minunat dacă poți.
Doamne, dar cum virusul ăsta lovește numai în locurile de artă, de educație şi de cultură? Ce grijă are el să nu lovească acolo unde sunt bani, unde circulă banii, unde se fac banii.
„Cu
fiul meu am învățat și exercițiul răbdării și al tăcerii“
Marina Constantinescu și fiul său, Luca
Luca,
fiul dumneavoastră, a venit pe lume când nu mai credeați în această șansă. Ce
considerați că i-ați dat, mai important, mai valoros, ca părinți?
Luca are o structură hipersensibilă,
este foarte inteligent, îți poate face o analiză foarte lucidă asupra unei
situații, o „radiografiază“. Cred că i-am transmis respectul față de niște
principii de viață. Sper. Este un om bun. Funciarmente bun. Așa s-a născut.
Este un om interesat de oameni, de umanitate, de problemele lumii, implicat.
Chiar și atunci când nu mă înțeleg cu fiul meu, îmi dau seama că semănăm foarte
mult, văd în el mult din ceea ce eram eu tânără. Chiar și militantismul,
dorința de dreptate. A învățat la școală, în Scoția, pe lângă muzică la cel mai
înalt şi mai rafinat nivel, cât de important este, de pildă, să faci
voluntariat, acolo sunt învățați de mici să facă lucrul acesta. Îmi place de el
că este un fel de Prâslea cel voinic, care vrea să răstoarne pământul și să-i
dea o ordine normală. Ca să găsim merele de aur.
Cum
vă seamănă?
Are culorile mele. Este rebel, ca mine.
Cu gura mare. Are inițiativă. Exact așa mi se părea și mie că pot să schimb
lumea. Că într-o zi lumea se va schimba și datorită mie. Este foarte devotat în
prietenii, prietenilor. Este în stare să facă lucruri nebunești pentru prieteni
și așa eram și eu.
Și
când nu vă-nțelegeți cu el, din ce motive nu vă înțelegeți?
A fost o perioadă lungă în care nu am
stat împreună, fiindcă el a plecat mic de acasă. A câștigat o bursă completă de
studiu în Scoţia, la un colegiu privat, de elită, din Edinburgh. Avea 16 ani și
jumătate când a plecat. A plecat un puștiulică și s-a întors un bărbat. Am
făcut împreună lockdownul și o parte din pandemie. Nu mai regăseam copilul meu,
băiatul meu, ne speriam în casă unul de celălalt, la ore aiurea. Sigur că se
gândea: „Oare ce vrea mama asta de la mine, sunt mare! Eu trăiesc singur de
atâția ani, cum să mă întrebe unde mă duc, când vin, pune-ți căciula, mănâncă“.
Aici au început diferențele. N-am prins chiar în plin adolescența lui, pentru
că era în Scoția, dar am prins maturizarea lui. Eu știu că nu i-a fost ușor și
nu poate să fie ușor să pleci mic, fragil, singur. Nu știu dacă l-am răsfățat
sau alintat, pentru că a crescut cu niște reguli, unele mai dure chiar. Mă
gândesc că nu i-a fost ușor să trăiască într-o cameră cât o chilie, la un
colegiu sever din Marea Britanie. Să urmeze după aceea Conservatorul Regal din
Glasgow, la pian, al treilea din lume ca ştachetă şi cotă în lumea muzicală. A
fost un decalaj de timp, ca o întârziere. Deşi am făcut o oarecare navetă la
Edinburgh şi la Glasgow. Nu doar pentru momentele grele sau frumoase… Am fost
tot timpul în legătură, dar nu împreună non-stop, ca până la plecare. Au
început anumite disensiuni, până ne-am pus în armonie, în realitatea timpului
în care trăim și, implicit, a vârstelor pe care le avem. Niciunul nu mai este
cel de acum șase ani. Poate unele lucruri le vedem diferit, avem polemici, dar
asta nu mă deranjează. Şi nici pe el. Am învățat și exercițiul răbdării și al
tăcerii în ceea ce îl privește. Ceea ce nu este cel mai uşor lucru de pe pământ.
Cu Luca am trecut miraculos peste lockdown. Ne-am apropiat mult, am gătit
amândoi, am cântat, am dansat, am aranjat cele mai frumoase mese, cu
sfeşnice… ne-am ajutat prieteni bolnavi. Am luptat pentru ei. Şi Luca m-a
susţinut cu iubire şi cu înţelegere. Tremurând şi el pentru viaţa fiecăruia,
pentru toţi prietenii noştri doctori, expuşi total.
Cât
a lovit pandemia în cultură, în artă, în teatru?
O mare încercare a fost faptul că nu am
înțeles de ce în pandemie educația, arta și cultura au fost îngenuncheate și
pedepsite. În malluri, oamenii puteau să meargă în voie, să mănânce, de pe litoral
vedeam imagini cum nu cred că am mai văzut vreodată, cu zeci de mii de oameni
băgați unii într-alții. În schimb, la teatru, în sălile de concert, în orice
spațiu de artă trebuia să purtăm măști, era distanțare. Azi aflam că avem voie
doar 30% în sală, mâine 50%, toți ne testam. Artiștii se testau, intrările erau
restricționate, măsurile respectate… Și am zis: Doamne, dar cum virusul ăsta
lovește numai în locurile de artă, de educație şi de cultură? Ce grijă are el
să nu lovească acolo unde sunt bani, unde circulă banii, unde se fac banii. Pe
mine asta m-a pus jos. Faptul că am fost, mondial vorbind, îngenuncheați fără
drept de exprimare, fără posibilitatea de a ne face profesiunea. Doar fiindcă ești
din lumea asta… Lumea asta care, de fapt, face mintea liberă. Dar asta este
cam periculos…
Actualitate
Descoperire macabră lângă Las Vegas. Peste 300 de grămezi de cenușă umană, aruncate în deșert
Peste 300 de grămezi de rămășițe umane au fost descoperite într-un deșert din Nevada, la o oră de Las Vegas. Autoritățile suspectează că o casă funerară a aruncat în masă cenușa, însă originea reală a acesteia rămâne un mister.
Descoperirea a fost făcută în deșertul Nevada FOTO The Sun
Rămășițele au fost găsite în apropierea localității rurale Searchlight, la aproximativ o oră de Las Vegas, pe 28 iulie. Nicio grămadă de cenușă nu mai conține informații care să permită identificarea persoanelor, lucru care i-a lăsat pe anchetatori fără răspunsuri, scrie The Sun.
În luna august, unele dintre grămezi conțineau bucăți de benzi de plastic, de tipul celor folosite de pompe funebre pentru sigilarea pungilor cu cenușă, precum și fragmente de urne.
La începutul acestei săptămâni, o casă funerară a preluat sarcina de a recupera rămășițele din deșertul din Nevada. Echipa de la Palm Mortuaries and Cemeteries a ajuns la fața locului și a găsit aproximativ 315 seturi de cenușă, care au fost apoi plasate în urne individuale.
Descoperirea vine după ce un reprezentant al Biroului pentru Administrarea Terenurilor (Bureau of Land Management) confirmase, încă din august, că grămezile conțineau „rămășițe umane incinerate”, iar departamentul a deschis o anchetă. Autoritățile cred că o firmă de servicii funerare ar fi aruncat în masă cenușa acelor persoane.
Deși în Nevada nu există o lege care să interzică împrăștierea rămășițelor pe terenuri private, legislația statului interzice aruncarea comercială a acestora, tratând-o drept poluare. Casele funerare sunt obligate prin lege să păstreze „demnitatea” rămășițelor aflate în grija lor, iar o acțiune de acest tip ar putea constitui o încălcare a legii federale.
Palm Mortuaries intenționează să depună sutele de urne într-un cripta din unul dintre cimitirele sale din sudul statului Nevada. Casa funerară speră ca astfel, familiile să aibă o șansă de a-și regăsi rudele și de a le aduce un omagiu.
„Cred că este important pentru noi să ne asigurăm că acești oameni nu sunt uitați și nu sunt abandonați”, a declarat Celena DiLullo, președinta Palm Mortuaries and Cemeteries. Ea a adăugat că „este important pentru comunitatea noastră și pentru profesia noastră să demonstrăm cât de mult ne pasă de acești oameni”.
Mai multe surse au declarat pentru postul 8 News Now că dezastrul ar fi fost cauzat de o casă funerară recent închisă, însă un reprezentant al firmei respective a negat acuzațiile. Autoritățile nu au făcut încă public numele instituției suspectate că ar fi responsabilă pentru aruncarea în masă a rămășițelor.
Actualitate
Sediul central al AUR a fost vandalizat. Pe pereți au apărut mesaje precum „Antifa” sau „Mai bine mort decât fascist”
Sediul partidului AUR a fost vandalizat în noaptea de miercuri spre joi, 29-30 octombrie. Autorii faptei au scris mesaje agresive cu graffiti de culoare neagră și roșie, fiind însoțite și de tag-uri precum simbolul anarhiei.
FOTO: Captură video Facebook/AUR
Pe pereții gardului care înconjoară sediul central AUR au apărut mesaje precum „ANTIFA”, „F**K FASCISTS” sau „MAI BINE MORT DECÂT FASCIST”.
Reprezentanții AUR au declarat că astfel de fapte „nu sunt acte de curaj, ci infracțiuni”.
„Vandalizarea nu este un act de curaj, ci o infracțiune. Ura și violența nu pot fi instrumente politice. Cine atacă sedii, simboluri și chipurile eroilor noștri nu apără democrația, o distruge. România are nevoie de lege, de respect și de oameni care construiesc, nu de cei care distrug”, au transmis reprezentanții AUR pe Facebook.
Sursă video: Facebook/AUR
Potrivit Digi24, Poliția Capitalei a transmis, într-un comunicat de presă, că joi, polițiști de la Direcția Generală de Poliție a Municipiului București – Secția 1 Poliție au fost sesizați de către o femeie, în vârstă de 41 de ani, reprezentant al unei organizații politice din Sectorul 1, cu privire la faptul că, pe gardul instituției, ar fi fost scrise mesaje cu caracter denigrant.
Totodată, au fost provocate distrugeri la nivelul unor bannere amplasate pe gardul respectiv.
„Polițiștii deplasați la fața locului au demarat activitățile specifice, în cauză fiind efectuate cercetări în vederea identificării și depistării persoanei bănuite de comiterea faptelor sesizate. Cercetările sunt continuate de către polițiștii Secției 1 Poliție, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de distrugere, sub supravegherea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1”, a mai spus sursa citată.
Actualitate
„Lui Trump îi va plăcea de Nicușor Dan”. Soluțiile unei experte de la Washington pentru reinventarea relațiilor româno- americane
Expert
în securitate, politologul Antonia Pup predă la prestigioasa
Universitate Georgetown din Washington şi este analist la Comisia
specială a Camerei Reprezentanţilor privind competiţia strategică
dintre SUA şi Partidul Comunist Chinez. Într-un interviu pentru
„Adevărul”, Antonia Pup recomandă urgentarea vizitei lui
Nicușor Dan la Casa Albă și explică cu ce argumente îi putem
determina pe americani să pună mai mult preț pe relațiile
bilaterale.
Donald Trump și Nicușor Dan s-au întâlnit la summitul NATO de la Haga. FOTO: Președinția României
Adevărul:
Redimensionarea forțelor militare americane de la baza Kogălniceanu,
termen „cosmetizat” pentru că ar trebui să o numim retragere
parțială, i-a luat pe mulți prin surprindere, deși despre
reorientarea SUA spre Indo-Pacific se tot vorbește de cel puțin 15
ani. Ce ar mai putea să facă acum autoritățile române?
Antonia
Pup: Președintele
României, la un minim, ar trebui să-l sune pe președintele
american Donald Trump pentru a afla la ce nivel al deciziei a fost
asumată această mutare a trupelor. Este vorba doar despre o decizie
a Pentagonului sau este o decizie asumată pe întreaga verticală de
putere a statului american? Această decizie bruscă de relocare a
trupelor impactează deocamdată doar România din întreagă Europa,
ceea ce este suspicios, mai ales că autoritățile de la București
au o fidelitate istorică în raport cu partenerul strategic
american.
Ce
riscuri decurg de aici, mai ales că avem o asimetrie tot mai
evidentă între nordul flancului estic și sudul acestuia?
Această
decizie va invita la și mai multă agresiune din partea Federației
Ruse, care este probabil foarte încântată să vadă această
mostră de dezbinare transatlantică. Ne putem aștepta la o creștere
a ritmului atacurilor hibride, la o activare a operațiunilor de
dezinformare, dar și la alte tipuri de provocări, pentru a fi
testați. Pe flancul estic al NATO astăzi s-a produs o falie, o
asimetrie, care a fost de fapt resimțită în întreagă perioadă
2016-2022, când în nordul flancului (Regiunea Baltică) am avut o
prezență de tipul „enhanced forward presence”, iar în sudul
flancului (regiunea Mării Negre) o prezență mai redusă, de tipul
„tailored forward presence”. Ca un rezultat, Marea Baltică este
astăzi un lac NATO, iar Marea Neagră este un teatru de război.
Președintele Dan ar trebui să convoace CSAT pentru a coordona un
plan de răspuns pentru a umple acest gol, iar ministrul de externe
să înceapă un turneu diplomatic la Londra, Paris, Berlin,
Bruxelles și Varșovia, de unde să adune resurse suplimentare
pentru a ne rezolva nevoile de descurajare.
Ce e de făcut
În
ce privește relațiile româno-americane, ce e de făcut și cu ce
ar trebui să începem?
Evident
că mai sunt multe alte paliere pe care cred că trebuie să lucrăm
în relația cu SUA, nu doar să ne îmbunătățim retorica față
de partenerul strategic. Sper să se grăbească și domnul
președinte cu o vizită aici pentru că zic eu că se închide o
fereastră de oportunitate cu cât vom merge mai în profunzimea
anului 2026.
Problema
este că la anul vor fi alegeri parțiale, „midterms”, alegeri
pentru Congres. Dacă ne uităm când o să aibă loc acele alegeri
vedem că ele vor fi în luna noiembrie a anului 2026 și putem trage
concluzia greșită că mai este suficient timp până atunci. În
realitate, problema este că în majoritatea statelor câștigătorul
se decide, de fapt, în alegerile primare. Acestea încep în martie
și țin ocupată toată perioada de primăvară. Și atunci toată
lumea aici deja este într-o cursă contra-cronometru pentru bani,
pentru fundraising (n.r. – strângere de fonduri), pentru atenția
administrației Trump, pentru tot felul de endorsements și așa mai
departe. Și zic eu că nu ar trebui să cădem în capcana asta și
să credem că avem tot timpul din lume pentru ca Statele Unite ale
Americii să-și ia alte angajamente internaționale față de state
terțe, fiindcă nu e deloc așa și chiar suntem destul de presați
de timp. Și de asta zic eu că poate că am avea nevoie ca
președintele să vină aici ceva mai repede, să prioritizeze. Deci
sfatul meu ar fi să se grăbească, pentru că această fereastră
de oportunitate este tot mai restrânsă și pentru că specificul
politicii externe americane în mandatul Trump este foarte intim
legat de percepția președintelui Trump față de anumiți lideri
sau alții. Și atunci eu înțeleg că aparatul politico-diplomatic
din România este cumva mai reținut în a organiza această vizită
până nu se, cum a zis chiar președintele, reglează lucrurile la
nivelurile inferioare ale administrației, adică până nu se
reglează lucrurile la nivel tehnic
Și
e o percepție greșită?
Problema
este că noi tindem să operăm cu aceste concepte de organizare a
aparatului decizional de politică externă americană care erau
valabile poate pe vremea președintelui Joe Biden sau în timpul primei
președinții a lui Donald Trump. Pe atunci conta foarte mult ce spune, sau
conta oricum mult mai mult decât contează acum ce hotărâri se iau
în eșaloanele inferioare ale deciziei americane.
Trump s-a schimbat
Dar
ce s-a schimbat mai exact la Washington?
Acum
suntem la Washington într-un scenariu în care instituții precum
Consiliul pentru Securitate Națională, care avea în atribuții să
contureze acele opțiuni de politică externă și de securitate
pentru președinte, nu mai contează atât de mult. Contează foarte
mult și epicentrul deciziei de politică externă s-a mutat, zic eu,
de la Departamentul de Stat și de la Consiliul pentru Securitate
Națională mult mai mult în proximitatea președintelui.
Și
ce ar fi de făcut în acest caz?
Pentru
asta e nevoie de un contact direct între cei doi președinți. Acest
lucru va putea să schimbe jocul în relația cu americanii și ar
trebui să privim asta cu mai puțin defetism.
Antonia Pup. FOTO: Arhivă personală
Cum
ați vedea viitoarea întâlnire dintre cei doi președinți?
Eu
cred că președintelui Trump îi va plăcea de președintele Nicușor
Dan și o să vă spun și de ce. Președintele Trump este un
afacerist. Oamenii, în general, dar mai ales oamenii de afaceri, cei
care vor să facă bani, prețuiesc oamenii deștepți. Și nu
deștepți neapărat din punct de vedere social, dar inteligenți și
bine mobilați pe partea aceasta de competențe STEM, competențe
matematice, gândire științifică, cum este profilul președintelui
Nicușor Dan. Așa că eu aș fi un pic mai încrezătoare în
capacitățile noastre de a crea această conexiune la nivelul cel
mai înalt.
Unde a greșit România față de Trump
Vorbeați
de defetism, așa că am să vă întreb dacă nu cumva România a
pariat exclusiv pe democrați și pe fostul președinte Joe Biden și
pe candidata Kamala Harris, la alegerile de anul trecut, ceea ce ar
fi mai greu de trecut cu vederea de către Trump și actuala sa
administrație?
Cred
că este nevoie un răspuns mai nuanțat aici. Într-adevăr, simt și
eu că majoritatea politicienilor români sau și chiar majoritatea
diplomaților de cealaltă parte a spectrului se simt mai confortabil
cu o administrație democrată. De ce? Pentru că este mai
predictibilă.
Pentru
că președintele Biden a fost ultimul transantlantist de la Casa
Albă. A fost un om care cunoștea valoarea NATO foarte intim pentru
că el a fost înainte președintele Comisiei de Afaceri Externe din
Senat. Într-adevăr, se resimte și din perspectiva asta că, poate,
conexiunile noastre cu partea democrată sunt mult mai solide, iar
cele cu republicanii suferă puțin.
De
cealaltă parte, am văzut că ambasadorul nostru Andrei Muraru a dat
un interviu în proximitatea alegerilor de anul trecut din SUA în
care a prezentat și relațiile foarte bune pe care România le are
cu Trump. Acum, evident, noi trebuie să facem cum a spus secretarul
general al NATO, Mark Rutte. Să negociem, să dansăm cu cine este
pe ringul de dans. Exact așa a spus Rutte. Adică, nu avem noi a
formula preferințe inclusiv atunci când vine vorba de alegeri. Ceea
ce noi trebuia să facem, în schimb, și nu cred că am făcut, iar
acum plătim un preț, este să ne conturăm niște scenarii la
nivelul administrației publice a României.
Dezvoltați
puțin ideea…
Dacă
vine Kamala Harris se întâmplă asta, dacă vine Donald Trump se
întâmplă asta pentru România și trebuie să facem această
schimbare foarte rapidă, să mergem cu niște scenarii
personalizate. Așa ar trebui procedat. Noi ne-am bazat pe faptul că
lucrurile au stat foarte bine și că modul în care se făcea
politică externă în timpul președinției Trump 1 ne-a convenit,
așa că am translatat asta la timpul prezent, la cel de-al doilea
mandat Trump. Dar cei doi președinți, dacă aș putea să spun așa,
primul președinte Trump și al doilea președinte Trump sunt foarte
diferiți!
Ce
s-a schimbat în toți acești ani la președintele Trump și în ce
măsură și-a schimbat felul de a vedea politica externă?
Spuneam
că cei „doi” Trump sunt diferiți. Și asta se vede din modul în
care percepe inclusiv competiția strategică cu China, la
preocupări. Acum avem un președinte Trump care este mult mai
preocupat de moștenirea sa personală, politică, de modul în care
acesta va putea să se branduiască ca un facilitator de pace și de
consens la nivelul scenei internaționale, pentru că miza sa acum
este să intre în galeria celor mai de succes președinți americani
cu niște mize foarte concrete. De aici și obsesia pentru Premiul
Nobel pentru pace. Și vedem că, inclusiv în acel proiect 2025 care
a fost lansat de Fundația Heritage, principalul think tank care
furnizează idei și personal pentru administrația americană
actuală, din câteva sute de pagini nu aveam nici măcar un capitol,
cred că doar o pagină cu referire la Europa. În schimb, același
document era mult mai cuprinzător în ce privește inclusiv regiunea
arctică sau asiatică, iar spațiul dedicat lor mult mai extins.
Unde
a greșit sau greșește România, dacă nu cumva toată Europa?
Eu
zic că am fost un pic prea naivi când a venit vorba de venirea
acestui președinte. În mediile intelectuale occidentale, de exemplu
în Franța, chiar și la Bruxelles, analiștii încă de atunci își
formulau aceste scenarii. Noi nu le-am avut și ne-am bazat pe faptul
că oricine va veni, ne va fi bine.
Trebuie să fim mai tranzacționari
Și
ce am putea face acum ca să redresăm cumva situația? Cum ar trebui
să negociem cu americanii?
Ne
va fi bine în măsura în care vom ști să ne adaptăm și în
măsura în care, zic eu, președintele Nicușor Dan va fi capabil să
pună pe masa americanilor, pe masa președintelui Trump, un pachet
concret de deal-uri, de tranzacții pe care să-l abordăm în
relația bilaterală, de investiții și de a promova România ca un
partener în care SUA vor putea să aibă încredere în Europa. Asta
am văzut inclusiv în alegerea termenilor în acea declarație care
a fost lansată de Departamentul de Stat după întâlnirea
ministrului de externe român cu șeful diplomației americane Marco
Rubio. S-a folosit termenul de furnizor de securitate pentru România
la Marea Neagră. Adică așteptările Statelor Unite de la România
sunt ceva mai mari. Pentru că am dovedit că suntem un partener
pentru această regiune. Faptul că găzduim acel centru de pregătire
F16, faptul că baza de la Mihail Kogălniceanu va fi modernizată
pentru a deveni o bază mai militară, mai importantă și mai
puternică decât Rammstein, pentru NATO.
Aici
trebuie să ne facem parte și să modernizăm și să investim și
să fim mai vigilenți în ceea ce privește corupția și alte
riscuri. Dar furnizori și nu beneficiari. Asta înseamnă că SUA,
pe măsură ce își schimbă prioritățile, și asta vom vedea în
strategia de apărare a Statelor Unite care urmează să fie lansată
în această toamnă, au nevoie de aliați de încredere în Europa
pentru a delega din aceste responsabilități de securitate și cred
că, cel puțin în ceea ce privește flancul estic al NATO, România
poate să fie un asemenea aliat.
Și
se așteaptă de la noi nu doar buget pentru apărare, la acel 3,5%
pentru cheltuieli de înzestrare care a fost agreat la nivelul NATO
la ultimul summit din Olanda, din iulie, dar, aș zice eu, și
inițiative politico-militare mai robuste, cum ar fi acest hub pentru
securitate la Marea Neagră pe care ne zbatem să îl
operaționalizăm. Am văzut că a fost chiar săptămâna aceasta
Reuniunea miniștrilor de Afaceri Externe din Uniunea Europeană în
formatul Consiliului pentru Afaceri Externe la nivel UE și ministrul
Oana Țoiu a spus că este imperativ să se operaționalizeze acest
hub. Problema este că Uniunea Europeană în acea abordare
strategică a Uniunii Europene față de securitate la Marea Neagră
a prevăzut acest hub să fie mai mult un rol reactiv, adică
colectăm informații, monitorizăm ceea ce se întâmplă în
spectrul maritim.
Aici
cu ce am putea veni în plus, în așa fel încât să le arătăm
americanilor și nu numai că putem fi și noi mai activi, că avem
idei și am fi capabili să ducem o politică mai proactivă?
Cred
că România ar putea să vină cu o viziune pentru operaționalizarea
acestui hub, inclusiv pentru a integra lecțiile de război ale
Ucrainei în partea aceasta de război naval modern. Și pe lângă
doar a monitoriza și doar a face schimb de informații, ar trebui să
facem și un pas pentru a creiona la partea sudică a flancului estic
al NATO, în regiunea Mării Negre, o veritabilă comunitate de
securitate așa cum avem în partea de nord a flancului. Pentru că
vedem că odată cu aderarea Suediei și Finlandei la NATO, Marea
Baltică a devenit un lac NATO. În schimb, Marea Neagră este acum
un teatru de război. Iar pentru asta avem nevoie să lucrăm și cu
parteneri precum Turcia. Românii ar trebui să invite Turcia să fie
un partener în acest hub de securitate și să avem inclusiv
exerciții militare comune, evident după ce situația din Ucraina se
va stabiliza, în aceste formate regionale. Doamna ministru Țoiu a
mai spus într-un interviu că este inacceptabil ca voința a 26 de
state membre ale Uniunii Europene să fie blocată de un singur vot.
Adică, practic, că s-ar dori eliminarea veto-ului în deciziile de
afaceri externe ale Uniunii Europene, de poziționare externă, dar
și subgrupa politicii externe și de securitate europeană, care
este politica de apărare comună. Și că asta se sesizăm că ar fi
ceva ce poate ministrul de Externe al României dorește să acceseze
împreună cu echipa dumneaei ca o oportunitate de afirmare pentru
România. Aici mă aflu în divergență față de poziția
Ministerului Afacerilor Externe. De ce? Eu nu cred că mai este o
miză acum să renunțăm la acest veto. Înțelegeam dacă eram mai
activ să renunțăm la acel veto pentru că aveam un interes imediat
să grăbim aderarea la zona Schengen. Am înțeles atunci, era vorba
de interesul național. Dar costurile politice ale unei asemenea
decizii care ar presupune modificarea Tratatului Uniunii Europene zic
eu că sunt foarte mari, iar beneficiile strategice pentru a elimina
acest veto sunt cam mici.
Cum va arăta viitorul Uniunii Europene
Și
cum ar trebui să arate viitorul politicii externe europene?
Cred
că viitorul politicii externe europene va fi în afara Tratatelor
Uniunii Europene. Va fi în formate mini-laterale, mai agile, pe
modelul coaliției celor binevoitori, Coalition of the Willing, în
care vom vedea, în loc să pierdem atât de mult timp, să modificăm
tratate, să ne asigurăm că toate statele se vor angaja la această
modificare și nu cred că va fi cazul. Pentru că cine ar vrea să
renunțe la dreptul de veto? Ungaria, Cehia, Slovacia, sigur nu. Așa
că este, din punctul meu de vedere, un demers falimentar din start.
Antonia Pup (stânga) la Forumul de Securitate de la Varșovia. FOTO: Arhivă personală
Și
atunci ce ar trebui să facă România?
Ar
trebui ca România, zic eu, și Ministerul Afacerilor Externe să
conducă acest efort, să se mobilizeze pentru a crea această
comunitate de securitate la Marea Neagră și pentru a aduce
parteneri europeni mai aproape de Marea Neagră. De exemplu, Regatul
Unit, în cel mai recent review strategic lansat de ministerul lor de
Apărare, a menționat Marea Neagră ca fiind o zonă de interes
strategic pentru britanici. M-aș mobiliza pentru a crea alianțe
militare cu Polonia, cu Turcia, de a lucra în aceste formate mai
mici, dar mai eficiente.
În
loc să ne afundăm în dezbateri nesfârșite despre cum luăm acele
decizii, haideți să le luăm și să acționăm înainte de toate,
pentru că situația de securitate europeană o impune. Și dacă
acum cinci ani, când a avut loc conferința pentru viitorul Uniunii
Europene, avea rost să discutăm despre modificarea tratatelor
pentru o politică externă mai agilă, mai rapidă, mai puțin
reactivă, acum nu cred că mai avem acest lux și ar trebui să
acționăm. Și mai mult decât să acționăm, să o facem inclusiv
cu partenerii care sunt în afara Uniunii Europene, dar fără de
care nu putem vorbi de securitate europeană. Și aici nu e vorba
doar de Turcia, ci și Regatul Unit.
Revenind
la americani, ce proiecte comune le-ar reține atenția și ar avea potențial să ne facă să câștigăm și noi din ele?
O
să încep cu două proiecte pe care le consider foarte importante.
Noi vorbim foarte mult despre faptul că avem resurse energetice,
avem o situație energetică favorabilă nouă, că suntem siguri din
acest punct de vedere, pentru că avem aceste resurse importante, mai
ales cele din Marea Neagră, dar și proiectele pe care noi ne-am
angajat să le facem cu Statele Unite pentru a deveni mai siguri din
această perspectivă. De exemplu, proiectul cu reactoarele modulare
mici, unde avem statutul de pionieri.
Problema
este că noi folosim această carte a independenței energetice mai
mult cu valoare retorică decât cu valoarea de a o mobiliza către
proiecte concrete. Și eu aș cupla această conversație a
independenței energetice cu posibilitatea ca noi să folosim aceste
resurse energetice în dialog cu companiile de tehnologie americane.
Ca să atragem companii, de exemplu, care sunt active pe zona de
inteligență artificială, pentru că România va putea deveni o
destinație foarte bună pentru centre de date pe zona aceasta de
inteligență artificială, având în vedere faptul că ele au mare
nevoie de energie. Și aici mă bucur că Ministerul Energiei și
Guvernul au început timid o reforma în energie pentru a scădea
taxele și a scădea prețurile în domeniu.
Cred
eu că aici este un teritoriu unde trebuie să fim mai ambițioși.
Asta ar trebui să punem în practică, să cuplăm partea de energie
cu partea de a atrage transfer tehnologic. Și avem și oportunitatea
faptului că președintele Trump a renunțat la acel cadru de
difuzare a soluțiilor AI, care ne plasa nu într-o lumină foarte
favorabilă, pentru că noi nu eram văzuți în administrația
precedentă ca un partener foarte sigur pentru a atrage soluții de
inteligență artificială, ci doar un partener de rangul al doilea.
Acum
avem acel AI Action Plan lansat de președintele Trump, care spune că
Statele Unite se vor preocupa să negocieze bilateral cu partenerii
în care pot avea încredere pentru a transmite aceste soluții de
inteligență artificială americane în statele partenere. Și acest
framework bilateral, acest cadru bilateral, zic eu că este mai
avantajos pentru România. Tocmai că avem aceste resurse energetice
și avem un parteneriat strategic cu SUA în domeniul energiei foarte
solid.
Vedeți
semnale pozitive aici?
Prima
întâlnire bilaterală cu un oficial al administrației Trump a fost
între miniștrii de energie, între, era la acel moment, Sebastian
Burduja și secretarul Wright de la Departamentul de Energie. Deci
asta spune multe pentru că Ministerul Energiei poate să fie văzut
ca un al doilea minister al Afacerilor Externe pentru a relansa acest
parteneriat strategic cu Statele Unite.
Și
cum altfel ne-am mai putea crește valoarea de întrebuințare,
pentru a fi mai importanți în negocierile cu Trump?
Consider
că ar trebui să ne actualizăm o altă dimensiune a parteneriatului
strategic dincolo de palierul militar, palierul energetic și anume
diplomația mineralelor critice. România are resurse importante de
minerale critice. Am putea să devenim și mai importanți, și asta
printr-o investiție a unui partener american care deja este pe piața
românească, e o investiție de un miliard de dolari. Amerocap
se numește, e o firmă de capital privat care investește într-un
proiect pentru a genera magneziu, pentru a prelucra magneziu. În
momentul de față, Uniunea Europeană depinde în proporții de
peste 90% de importurile de magneziu din China. Când acest proiect
va putea să devină unul final, România va putea să genereze până
la 50% din nevoia Uniunii Europene în acest sens.
În
ce măsură sunt interesați americanii de resursele României?
Guvernul
României a accesat trei proiecte strategice prin instrumentul de
finanțare european pentru a-și dezvolta aceste capacități de
extragere și de producție. În momentul de față la Washington –
și am văzut asta în întâlnirea dintre prim-ministrul australian
și președintele Trump, că aproape toată agenda discuțiilor a
fost conturată în jurul acestor minerale critice, de care Statele
Unite are nevoie pentru a deveni mai puțin dependentă de China și
pentru a-și putea asigura necesarul în cazul unui război care ar
putea începe în Indo-Pacific. Și mai avem resurse importante de
grafit, de exemplu, tot la fel foarte important inclusiv pentru
aplicații militare, dar și pământuri rare pe care România ar
putea să le exploreze.
Nu ne-am preocupat nici măcar de propria avuție
Și
ce ne oprește să facem acest lucru și să le exploatăm în
sfârșit?
Întâi
de toate ar trebui, și asta este o problemă pe care inclusiv
Ucraina o are, nu avem mapate aceste resurse. Și din cauza asta le-a
fost foarte greu ucrainenilor, de exemplu, atunci când au parafat
acordul din luna mai cu Statele Unite pentru a exploata aceste
minerale critice în comun. Ar trebui mai întâi să le cartografiem
și să știm exact unde sunt, pentru ca apoi să mergem în dialogul
cu companiile americane și să atragem capital pentru a ne dezvolta
capacitățile, nu doar de a le extrage, dar și de a le prelucra.
Asta
este important pentru că tot ceea ce văd acum de aici, în materie
de redesenare a relațiilor externe, se face ținând cont de acest
pilon al materialelor critice.
Mai devreme sau mai târziu se va încheia războiul din Ucraina și se va trece la reconstrucția acestei țări. Cum ar putea să participe România și cum am putea să colaborăm aici cu americanii?
Eu
aș mai miza pe faptul că România va putea să joace un rol foarte
important în arhitectura de securitate europeană post-războiul din
Ucraina. Și nu doar având în vedere poziția noastră
geostrategică, pentru că tindem să ne focalizăm doar pe poziție,
doar pe ceea ce avem deja, ce ne-a fost dat, resurse minerale,
poziție geografică.
Nu
atâta de mult investim în a mobiliza, să transformăm aceste
poziții statice în beneficii concrete pentru interlocutorii noștri
geopolitici. Această bază Mihail Kogălniceanu din Constanța va fi
foarte importantă în cazul în care Statele Unite vor decide să
participe la acordarea de garanții de securitate pentru Ucraina pe
partea aeriană, nu există un alt loc mai bun pentru a observa ceea
ce se întâmplă în Ucraina și a putea interveni pe partea aeriană
decât România. Și mai mult decât atât, mai vreau să introduc un
aspect.
România
are instrumente de politici publice foarte robuste pentru a face
acest screening în materie de investiții străine, pentru a bloca
investiții străine dubioase din partea actorilor care au o agenda
strategică opusă nouă, partenerilor euroatlantici. Noi avem o
comisie de screening a investițiilor străine, una dintre primele
care au devenit operaționale în România, care este modelată după
comitetul american de screening a investițiilor străine. O temă la
care eu lucrez acum este să mă uit la cum ar putea arăta influența
Chinei în reconstrucția Ucrainiei.
Reconstrucția
Ucrainei este un proiect care, potrivit ultimelor estimări ale
Băncii Mondiale, ar costa undeva peste 500 de miliarde de dolari. Am
avut din 2022 până în 2025 numeroase conferințe în care s-a tot
discutat sprijinul pentru reconstrucția Ucrainei și s-au colectat
la nivel de acorduri, de declarații de intenție, în valoare de cam
200 de miliarde, deci jumătate din cât e nevoie. Va fi un proiect
imens.
Și
noi nu avem ca europeni, și nici măcar americanii nu au, spațiul
fiscal, bugetar, pentru a susține un effort atât de mare. Și
atunci cine ar putea să vină să își arate generozitatea? China,
partenerul principal rival strategic al Statelor Unite. Eu pledez
pentru ca Statele Unite și România să articuleze un scut pentru
securitate economică pe flancul estic. Deci vom avea nevoie de un
astfel de scut economic, pentru că țări ca Rusia și China vor
încerca să profite și să vulnerabilizeze zona.
Descoperire macabră lângă Las Vegas. Peste 300 de grămezi de cenușă umană, aruncate în deșert
Peste 300 de grămezi de rămășițe umane au fost descoperite într-un deșert din Nevada, la o oră de Las Vegas....
Sediul central al AUR a fost vandalizat. Pe pereți au apărut mesaje precum „Antifa” sau „Mai bine mort decât fascist”
Sediul partidului AUR a fost vandalizat în noaptea de miercuri spre joi, 29-30 octombrie. Autorii faptei au scris mesaje agresive cu...
„Lui Trump îi va plăcea de Nicușor Dan”. Soluțiile unei experte de la Washington pentru reinventarea relațiilor româno- americane
Expert în securitate, politologul Antonia Pup predă la prestigioasa Universitate Georgetown din Washington şi este analist la Comisia specială a...
Marine Le Pen, victorie istorică: Adunarea Națională a Franței adoptă pentru prima dată un text propus de extrema dreaptă
Adunarea Naţională a Franţei a adoptat joi, pentru prima dată în istorie, un text propus de grupul parlamentar de extremă...
Ucraina se confruntă cu perspectiva unei ierni „catastrofale” pe fondul atacurilor ruse asupra infrastructurii energetice
Rusia continuă să lovească sistematic infrastructura energetică a Ucrainei, într-o campanie menită să lase țara fără electricitate și căldură în...
Oameni din mai multe orașe au ieșit în stradă la 10 ani de la Colectiv. La București au pornit în marş de la Piaţa Universităţii
La zece ani de la incendiul din clubul Colectiv, care a avut loc pe 30 octombrie 2015 și s-a soldat...
GiftIdea te inspiră să alegi cadouri cu sens, nu doar cu ambalaj
Oferirea unui cadou nu ar trebui să fie un gest făcut din obligație, ci o formă de a transmite emoție,...
-
Actualitateacum 3 zileMii de credincioși stau la coadă pentru a intra în Catedrala Națională, până în Piața Constituției. Timpul de așteptare este între 6 și 8 ore
-
Actualitateacum 3 zileMinistrul Apărării Națioanale anunță ce va face România după retragerea soldaților americani: „Armata Română este principala forță de apărare”
-
Actualitateacum 3 zileAdevărul despre un aparat dentar invizibil, dezvăluit de medici și pacienți!
-
Breakingacum 3 zileFurie la Pentagon din cauza celui mai nou film de pe Netflix. „A House of Dynamite” imaginează un eșec al scutului anti-rachetă al SUA
-
Breakingacum 3 zileOana Gheorghiu își pune cenușă în cap cu postarea cu „golanii” de la Casa Albă. Primul mesaj al cofondatoarei Dăruiește Viața, după ce Grindeanu a cerut retragerea ei din funcția de vicepremier
-
Actualitateacum 2 zileParlamentul înființează o comisie de anchetă privind explozia din Rahova, pentru „a clarifica circumstanțele care au condus la pierderea de vieți”
-
Comunicateacum 2 zileDespre optimizarea si adaptarea SEO in era inteligentei artificiale
-
Actualitateacum o zi
Oameni din mai multe orașe au ieșit în stradă la 10 ani de la Colectiv. La București au pornit în marş de la Piaţa Universităţii