Actualitate
Marina Constantinescu: „La Revoluție am fost foarte inconștientă, dar responsabilă de visul meu“ | INTERVIU
Cu un trecut în care familia i-a fost persecutată de comuniști, dar cu un spirit liber „hrănit“ de părinții săi, criticul de teatru și realizatoarea TV Marina Constantinescu a fost mereu o rebelă luptătoare.
Marina Constantinescu, critic de teatru și realizatoare TV
Chiar dacă a gravitat mereu în jurul a
tot ceea ce înseamnă artă, Marina Constantinescu (56 de ani) a explorat și chiar a
coordonat pragmatic încercările și etapele vieții sale. A făcut alegeri asumate
– ca atunci când și-a dat seama, în facultate, că nu va urma o carieră în
învățământ, la catedră –, și-a susținut mereu principiile și credințele – spre
exemplu, orientarea monarhistă –, nu a „abdicat“ atunci când s-au ivit hopuri –
scoaterea de pe post, în două rânduri, a emisiunii „Nocturne“ –, a clădit ori
de câte ori a putut, dar mai ales în proiectul de care numele îi rămâne
iremediabil legat: Festivalul Național de Teatru.
Despre toate acestea, dar și despre copilărie
și părinți desprinși din filme, despre relația specială cu fiul său, pianistul
Luca Rusu, despre provocările din timpul pandemiei, despre prietenii adevărate,
Marina Constantinescu a vorbit într-un interviu acordat în exclusivitate pentru
„Weekend Adevărul“.
„Weekend
Adevărul“: Se spune despre primii ani ai copilăriei că sunt definitorii pentru
adultul de mai târziu, că atunci se formează toată structura lui, iar ce se
adaugă pe parcurs sunt tușe. Cum era copilul Marina Constantinescu?
Marina
Constantinescu: Pentru
mine, copilăria a fost un mic paradis. Am fost un copil foarte, foarte timid
până târziu. Am luptat cu această problemă și cu lipsa mea de comunicare, dar
am avut noroc, pentru că am un frate cu un an mai mic decât mine și am crescut
ca o structură gemelară. El era mai extrovertit și am fost dată în grija lui,
să spunem. Jucam fotbal doar ca să fiu cu fratele meu. Orice aș fi făcut, doar
ca să fiu și eu cu el, pentru că altfel eram singură. În plus, îl adoram. Am
numai amintiri minunate din copilărie: familia și valoarea familiei,
disciplina, educația, aventurile, excursiile, marea, munţii, petrecerile,
dezbaterile literare, cultul prieteniei. Şi, mai presus de orice, iubirea
necondiţionată. Sigur că după aceea urmează și munca ta, adaosurile și rafinările
tale. Este un joc ce nu se termină niciodată în acest imens puzzle al vieții.
Problema e că n-ai toate piesele pe masă de la început, ca să lucrezi la acest
puzzle, trebuie să aștepți să treacă vremea, ca să adaugi, să completezi, să
construieşti imaginea. Imaginea din desen este viaţa, parcursul. Pentru mine,
copilăria este baza a ceea ce sunt și, în orice caz, este partea de lumină din
mine. Deși eram foarte conectată la tot ceea ce se întâmpla – datorită
părinților mei, prietenilor părinților mei – mi se părea că se poate trece prin
infern pentru că ei există și știu cum să facem lucrul ăsta. Nu ni s-a ascuns
deloc adevărul, familiile părinților mei au fost încercate, ca multe, băgate în
pușcărie, cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan, li s-au luat averile. Poate că și
de asta accentul a căzut întotdeauna pe libertatea interioară și pe ceea ce
poți și trebuie să acumulezi, ca ax esenţial. Nu neapărat material, pentru că
asta se poate pierde. Tata nu ne spunea că pot veni comuniștii și îți iau tot,
ne spunea că poate să vină un cutremur în urma căruia rămâi fără absolut nimic.
Asta era imaginea pe care el o fabrica pentru noi şi pentru ceea ce ar putea să
fie mai rău.
Marina Constantinescu, în copilărie FOTO Arhivă personală
Ce
erau părinții dumneavoastră?
Tatăl meu a fost inginer proiectant
naval, a făcut Exploatare nave și porturi, asta este titulatura exactă. A
construit tot ce înseamnă partea aceasta de exploatare a multor porturi. Cred
că proiectul lui major este Portul Constanța. Este proiectul lui vast, modern,
suplu, cu foarte mare implicare, a durat foarte mulți ani, iar experiența lui
de unic specialist în țară și-a spus cuvântul. A făcut porturile de la Galați
și Brăila, porturi pe Dunăre, un mare pasionat al acestei profesiuni pe care nu
și-a ales-o decât din disperare, întrucât în București nu mai avea voie să dea
admitere. Nu mai avea casă și a căutat o facultate din provincie, undeva să-și
piardă urma, iar facultatea aceasta tocmai se înființa la Galați. Și a devenit
pentru el vocație și destin. Iar mama mea a făcut Chimie, la Universitatea din
București. L-a avut, printre alții, profesor pe Nenițescu (n.r. – Costin D.
Nenițescu, fondatorul și promotorul unor ramuri noi ale chimiei din România).
La examenul cu domnia sa a avut nota maximă. Povestea cu multă mândrie despre
el și pentru că Nenițescu a refuzat să-i dea doctoratul Elenei Ceaușescu.
Revoluția…
pierdută?
Familia
dumneavoastră a avut mult de suferit din cauza comuniștilor?
Familia maternă, foarte mulți din
Severin, verișori primari au fost duși în Bărăgan, cu domiciliul obligatoriu
acolo. Pe linia paternă, bunicul meu a luptat pe Frontul de Est, împotriva rușilor,
unde a fost rănit și nu a apucat să întoarcă armele, deci a devenit dușman al
poporului. Ca şi fratele bunicii mele paterne. Astea au atârnat în dosarele
părinților mei. Pe linia tatălui meu au fost liberali, pe linia mamei,
ţărănişti. Mama mea nu a fost membră de partid și avea foarte mult umor, într-o
inconștiență maximă. Era un personaj, de fapt, fiecare dintre părinții mei a
fost un personaj – și cuplul, o sumă de personaje (râde). Mamei i se spunea Gelso, de la personajul Gelsomina, din
„La strada“ (n.r. – celebra peliculă premiată cu Oscar, a lui Federico
Fellini). Era foarte expresivă, ca un clovn trist care își schimbă stările la
comandă. Ştia să facă foarte mult haz și de istoria recentă, și de ce trăia.
Părinţii mei au fost oameni foarte liberi și ne-au crescut așa, cu casa
deschisă, cu prieteni, cu petreceri, cu baluri născute din nimic, doar din
imaginație. Poate că aproape dezinteresul pentru acumulări materiale cu orice
preţ le susţinea starea asta. Uneori nu era mai nimic pe masă, dar peste tot în
casă se auzea o muzică extraordinară, se dansa și prietenii erau acolo. Urcam
pe munte, dormeam în cabane, la priciuri, am înotat în mare, am mers la schi,
am băut vin fiert. Viața mea cu ei a fost foarte, foarte intensă, și variată, și
nebună-nebună, cu anume inconştienţă pe alocuri. Datorită lor, am trăit
pasional… Poate și de asta, despărțirea mea de ei a fost atât de dură și cu
urmări până azi. Este un fel de punct: viața mea până acolo și de acolo
încoace. Mă bucur mult că totuși au apucat să petreacă câțiva ani cu fiul meu
şi cu nepotul meu, băiatul fratelui meu. Familia fratelui meu este stabilită în
Canada de aproape douăzeci şi şapte de ani. Noi am locuit într-un bloc, în
Cartierul Pajura… În apartamentul acela eu nu am mai intrat după moartea lor.
Ați
fost crescută cu un anumit tip de libertate pe care puțini și-l permiteau pe
vremea aceea. Dar libertatea reală a venit, practic, odată cu Revoluția. Cum
ați trăit-o, cum ați perceput-o?
Eu le sunt recunoscătoare părinților
mei, pentru că noi am învățat de la ei valoarea libertății și a demnității, a
faptului că trebuie să-ți spui punctul de vedere și să ți-l aperi cu argumente.
Asta am făcut,și am avut norocul că și la liceu, dar și la facultate am avut
profesori, somități europene, care ne-au învățat și ei ce înseamnă demnitatea și
să fim verticali, deci să fim liberi. Nu m-am gândit niciodată că se va
întâmpla ce s-a întâmplat în 1989, mi se părea ceva fără sfârșit întunericul în
care trăiam și dezastrul în care ne afundam din toate punctele de vedere. Totuși,
parcă ceva din interiorul meu aștepta lucrul ăsta și de aceea am și plecat
țintă, să fiu acolo… Deși știau foarte bine care sunt riscurile plecării din
casă în zilele acelea, o singură dată ne-au spus – de fapt, nu ne-au spus,
ochii lor ne-au rugat să nu mai ieșim, dar nu s-au putut opune și am plecat
acolo unde simțeam că este nevoie de noi. Întotdeauna luna decembrie este
complicată emoţional pentru mine. Sunt oameni care au murit, n-a ieșit nimeni
să moară, pe mine nu m-a scos nimeni pe stradă, dar am sperat, am crezut în
ceva și, când trec pe lângă Cimitirul Eroii Revoluției, îmi dau seama câtă
durere este încă în familiile lor și câtă nedreptate. Ce am sperat noi atunci
nu s-a dus până la capăt. Poate am luat-o prea repede, din nou, pe o cale greșită.
Chiar dacă au fost momente foarte dure și foarte nedrepte în televiziune, nu am plecat
Ați
luat calea jurnalismului după facultate, la începutul anilor ʼ90. Cum au fost
acei ani?
Eu nu sunt jurnalist. Ştiu că pe
Wikipedia așa sunt prezentată. Nu știu să lupt cu Wikipedia şi să mai modific
din erori. Am cunoscut jurnaliști importanți, cu foarte puţini am rămas
prietenă până astăzi, alţii au murit. În anii 1990 era o efervescență a
profesionalismului în acest domeniu. Eu am crezut că am să rămân după
terminarea facultății la mine, la Facultatea de Litere, și am să fac
lingvistică. Aşa cum îmi sugera profesorul meu Emanuel Kant Vasiliu. Sau Mihai
Marta. Şi profesorul meu Eugen Simion îmi vorbise despre o colaborare pe care
să o avem la catedra sa. Știam, însă, că nu prea aş fi vrut să fac învățământ.
Pe urmă, cu cel universitar am cochetat mai multă vreme. În fine. Devenea,
însă, o problemă dacă nu m-aş fi prezentat la un post de profesor. Nu eram prea
convinsă că am să mă duc să predau la şcoală. Părinții mei strângeau bani ca
să-mi plătească studiile. Așa era pe vremea lui Ceaușescu, dacă nu te prezentai
la post, la repartiție, trebuia să-ți achiți studiile, că statul a investit în
tine. Mă rog, mi se părea corect. Dar, exact în timpul acela, Ion Rațiu a
înființat „Cotidianul“ și suplimentul „Litere, arte, idei“, condus de Dan C.
Mihăilescu și Tania Radu, care căutau oameni. Acolo am început să fac
interviuri cu artiști și de acolo a început apropierea mea foarte clară de
teatru. De atunci a început drumul meu în lumea aceasta, în care chiar cred că
teatrul este cel care m-a salvat. La „Nocturne“ am învățat arta dialogului,
relaţia dintre cel care invită şi cel care este invitat. Arta dialogului este
ceva care a lipsit din România, din toate punctele de vedere. Fiindcă tocmai
asta nu era permis, dialogul. Eram „încarcerați“ în unități mici, în familie,
în grupuri mici, pentru că dialogul înseamnă provocarea minții, să mergi în
adâncime, să descoperi, să te descoperi. Unde se permite asta într-o țară cu
regim dictatorial? Nicăieri! Și cred că de asta m-a atras și mă atrage să aflu
povești, e o mare provocare pentru mine și cred că de asta și durează
„Nocturne“ de atâta timp, pentru că e ca în „O mie și una de nopți“.
Iosif
Sava, o întâlnire definitorie
În
toată „construcția“ aceasta, în care existau deja în viața dumneavoastră și presa
scrisă, și teatrul, și radioul, televiziunea a venit ca o alegere firească?
S-a întâmplat tot pe filiera
lingvisticii. Mihaela Macovei, un redactor remarcabil al Televiziunii Române, a
făcut o emisiune, „Limba noastră“, și i-a rugat pe profesorii noștri de la
facultate să recomande studenți meritorii care să lucreze cu ea. Am fost
recomandată și eu, iar împreună cu Mihaela Macovei am făcut acest format.
Scriam scenariile și exemplificam cu mici filmulețe. Partenerul meu de atunci
era Marian Râlea; juca rolul unui
personaj care vorbea foarte prost românește. După aceea, comentam şi explicam
academic aceste greșeli. Cam așa am început. Esențială în viața mea a fost
întâlnirea cu Iosif Sava, pe care eu l-am cunoscut înainte de 1989, când am
făcut practică la radio. După ce el nu a mai fost în TVR, dorința lui a fost să
facem cumva o ștafetă, să rămân eu acolo. Nu știu dacă televiziunea a fost o
alegere, eu am fost fascinată de radio, am făcut parte dintr-o echipă minunată
la Radio Europa Liberă. Dar Iosif Sava
întotdeauna mi-a spus: „Să vii aici, să rămâi aici, la televiziune se poate
face cultură“. Și, chiar dacă au fost momente foarte dure pentru mine și foarte
nedrepte în televiziune, nu am plecat. Am avut oferte, toate ofertele posibile,
le am și azi, dar nu am plecat pentru că mi s-a părut că trădez dacă fac așa
ceva.
Emisiunea
„Nocturne“ are 20 de ani de existență, cu excepția unor ani în care… nu a
existat. Ce credeți că s-a întâmplat atunci, cum vă explicați decizia scoaterii
ei de pe post? Câți ani ați lipsit?
Suficient de mulţi cât să mă îmbolnăvesc
de faptul că nu am înțeles de ce. Nu cred că a fost nimic politic. Poziția mea
politică este foarte clară, din 1990 încoace. Nu am alte opțiuni decât cele
cunoscute. La putere s-au succedat toate formațiunile politice și eu nu am avut
niciodată treabă cu lucrul ăsta. Am venit cu numele meu în televiziune și cu
tot magnetismul lui. Am adus ceva acestei instituții… Cred că sunt lucruri pe
care n-am să le înțeleg niciodată, de aceea nici nu știu să explic… Pe mine
nu m-a cenzurat nimeni, niciodată, nu am fost întrebată niciodată ce invitați
am. Dacă au fost niște reguli în campaniile electorale, să nu invităm anumiți
oameni implicaţi, nu am invitat. În două rânduri am fost scoasă foarte brutal
de pe post, fără niciun argument, fără nicio discuție. Dar nu am înțeles și nu
înțeleg nici până astăzi de ce s-a întâmplat asta. De ce, de pildă, mutau
emisiunea tot mai târziu, a fost și la 12 noaptea, nu erau reluări. Pe urmă,
schimbau ziua, ora, apăreau reluări, dispăreau. Nu era promovată nicicum. Un
fapt lipsit de demnitate, lăsând la o parte lipsa de profesionalism. În tot
acest timp dificil, pentru mine a fost important că echipa mea, minuscula mea
echipă, regizorul Aurel Badea şi „asistenta“ mea Oana Cucuruzeanu, a rămas
împreună cu mine și am traversat acest infern împreună. Cu multă suferinţă, dar
împreună. Fără să abdicăm de la niciunul dintre principiile noastre și, mai
ales, fără să ne pierdem bucuria. Iar asta este foarte greu când ți se întâmplă
lucruri de genul acesta. Înseamnă că sunt un om norocos, pentru că lucrez cu
oameni la fel ca mine.
Imaginea 1/5:
Marina Constantinescu Nocturne jpg
Între
televiziunea tradițională și YouTube
Credeți
că „Nocturne“ este o bulă, în sensul bun?
Trec anii și în bulă (râde). Poate la un moment dat – da,
pentru că „Nocturne“ e foarte „meteo“-dependentă de mine, de stările mele, de
perioadele vieții mele, de ce mi se întâmplă mie în mod direct, de experienţele
mele. Poate uneori am trăit mai în bulă, alteori am ieșit din bulă și
„Nocturnele“ odată cu mine. Nu cred că este o emisiune de nișă, a avut invitați
foarte, foarte variați, de aici, de afară. Mulți spun că este o emisiune despre
teatru, gândindu-se, probabil, la profesiunea mea de critic de teatru, dar nu
e. Au fost invitați extraordinari din România, din lumea asta toată, au fost
oameni cu poveşti, fascinanţi, de toate profesiunile. Foarte rar văd emisiunile
în timp real. Când încep, ies, mă plimb, mă agit, mă uit tot timpul la ceas ca
să ştiu cînd se termină. La momentul difuzării fac implozie de emoţie. Săptămână
de săptămână. Nu neapărat în studio, când le înregistrăm, deşi sunt trase în
regim de direct. Le revăd după o vreme cu mare concentrare. Unele mi se par
atât de proaspete, atât de sincere, cu un anumit tip de emoție și de
mărturisire, de învăluire, de viu şi atât de fragil, de sensibil…
Televiziunea
tradițională trece acum printr-o perioadă de reevaluare, pentru că publicul
începe să consume din ce în ce mai mult online…
Știu că există o
„deplasare“ a publicului către online. Probabil că e mai la îndemână, așa cum
cred că audiobookul devenise, la un moment dat, un mijloc mai comod de a te
informa, adică, în loc să citești, asculți. Citirea unui roman și când stai la
stop e o formulă a societății de consum, cred. Poate că nu e cea mai rea, poate
că nu-i cel mai rău să asculți un roman citit de Victor Rebengiuc sau însemnări
citite de Andrei Pleșu, în loc să asculți știu eu ce muzică sau să te cerți cu
cineva sau să țipi și să înjuri în trafic. Poate că nu-i cel mai rău lucru să
„stai“ în acelaşi spaţiu, în intimitate, cu Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu,
Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Marius Manole… Poate că este o societate
care își ia altfel informațiile, este alt tip de mimetism, alt tip de sinteză.
Poate că e totul mai la îndemână. Ai un telefon, apeși pe un buton și asculți
un podcast. Deși, și emisiunile mele se pot urmări la fel (râde). Apeși un buton și pe YouTube începe o poveste minunată!Şi
nu-ți mai vine să ieși din ea.
Pino a provocat în mine împingerea
tuturor limitelor, dincolo de orice frontieră
Ați spus despre
2021 că a fost unul dintre cei mai grei ani din viața dumneavoastră. Aţi mai
spus că 2021 a fost anul în care ați pierdut un prieten foarte bun, pe Ion
Caramitru. Ce a însemnat această pierdere și pentru dumneavoastră, la nivel
personal, și pentru lumea teatrului?
Marina Constantinescu: 2021 a fost anul
unei muchii de cuţit. Poate că şi pentru asta am iubit anul 2022 atât de mult.
De special… Aveam vârsta băiatului meu, 23 de ani, când l-am cunoscut pe Ion
Caramitru. Un împătimit de citit, venea la noi la facultate, adus de profesoara
mea de Teoria literaturii, Antoaneta Tănăsescu. Făceam analiză pe text, la
poezie. De multe ori îi copiam poezii, din cărți sau, mai ales, din manuscrise,
de la Biblioteca Academiei, când el nu a mai avut acces acolo. Ion Caramitru
vedea lumea prin ochii noștri foarte analitici, cu știința analizei pe text.
Atunci, i se deschideau alte perspective asupra textului. Din perioada
studenţiei mele a început o prietenie foarte lungă, până la sfârșit, cu o
dinamică aparte, nu o prietenie calmă. Am avut perioade de mari furtuni. Era
interesant că mai nimeni de lângă noi nu își dădea seama că noi suntem în
perioada aceea de război rece, în care, de fapt, nu vorbeam. Dar felul în care
susțineam anumite lucruri în care credeam amândoi, le susțineam pasional, îi
făcea pe toți să creadă că suntem, evident, bine. Am luptat pentru principii
amândoi. L-am însoțit în multe lucruri radicale și fundamentale, pe care le-a
făcut la UNITER și în lumea noastră. Politic vorbind, am fost monarhiști
amândoi, știu despre el lucruri pe care, din păcate, lumea nu le știe, ce a
făcut ca ministru pentru patrimoniul UNESCO, pentru legislație, cum l-a adus pe
Prințul Charles aici, cum l-a decorat Regina Elisabeta a Marii Britanii. Am
fost foarte apropiați, atâţia ani de zile, cu perioade de răceală, în care
niciunul nu l-a trădat pe celălalt și, mai ales, principiile în care am crezut.
Pino a provocat în mine împingerea tuturor limitelor mele, dincolo de orice
frontieră. Și pentru asta am să-i fiu toată viața recunoscătoare, pentru că el
a intuit în mine ceea ce nici eu nu ştiam, neavând prea mult timp să mă
privesc, să mă analizez. Am fugit de multe ori în ultimii ani să stau de vorbă
cu mine, să mă văd. Sunt foarte aspră cu mine și foarte critică și cumva fugeam
de încă o judecată. Am muncit enorm. N-am avut nici concediu prenatal, postnatal,
am scris cronica în fiecare săptămână pentru „România literară“, uneori,
înregistram în spital rubrica pentru Radio
Europa Liberă, am filmat şi două, trei ediţii „Nocturne“ în aceeaşi zi, îl
duceam pe Luca la şcoală, îl luam, mergeam peste tot cu el, pe urmă, la pian,
concursuri, pregătire aici, afară, la schi, la înot, la patinaj… Eu fugeam de
mine, iar Pino a înţeles asta şi m-a ajutat să mă descopăr. Foarte interesant
cum am funcționat. M-a ajutat să descopăr lucruri incredibile, puteri
incredibile. Știu că a fost foarte mândru… S-a supărat că am plecat, că n-am
mai vrut să continui ceva… că am plecat de la „Centrul Sava“, că n-am vrut să
facem echipă la Naţional, la UNITER… Este o pierdere foarte mare pentru mine,
pentru că el acoperă, ca și un părinte, o perioadă foarte lungă din anii mei și
cu multe lucruri complicate din viața mea. Era atât de discret și un prieten
adevărat. Știai că ce vorbești cu el sau ce vorbește el cu tine acolo rămâne.
M-a năucit dispariția lui. Ce a însemnat pentru ceilalți… încă nu mi-am
consumat stările mele în legătură cu dispariția lui. Însă cred că, în timp, tot
mai mulți își vor da seama cât îi datorează lui Pino. Numai cine nu vrea să
facă ceva și nu încearcă să construiască, numai acela nu greșește. În rest,
suntem o țară de comentatori și tot mai puțin de „constructori“. Poate că
oamenii mai au nevoie de timp să-și dea seama că Pino nu a fost doar un actor,
doar președintele UNITER, doar ministru al Culturii…
Ion Caramitru și Marina Constantinescu
Ați
spus că a fost supărat atunci când ați plecat. Este vorba despre plecarea
dumneavoastră din poziția de director al FNT? De ce s-a întâmplat acest lucru?
Nu pot să spun până la capăt, pentru că
încă este undeva în mine, băgat într-un sertar. Trebuie să scot sertarul acela și
să purtăm o discuție intimă. Întotdeauna a fost greu la Festival, pentru că
trebuia să fac multe lucruri în același timp, nu doar direcția artistică. Un
festival nu înseamnă doar o listă de spectacole, înseamnă o structură. I-am
construit această structură, am construit principiile, mi-am construit o
echipă, om cu om. Luni de zile studiam oamenii până să aleg pe cineva. Toate
astea mergeau împreună cu discuțiile şi negocierile cu primarii de toate
culorile, cu prim-miniștri de toate culorile, miniștri ai Culturii de toate
culorile. Am abordat povestea asta și cu o nebunie… cu o transă, cu spirit
ludic. Ieşind din realitate. Intrând într-un fel de ficţiune. Acolo ştiu să mă
descurc mai binişor… Cred că așa am fost și la Revoluție: foarte inconștientă,
dar responsabilă de visul meu, până la urmă. Am luptat să fac ca lucrurile
astea să se întâmple. Nu cred că am obosit, pentru că ar fi trebuit să obosesc
după primul an, când am preluat acest festival fără buget, fără nimic. L-am
făcut brand de țară, a fost primul festival de teatru care a avut Înaltul
Patronaj al Președintelui României. Era enorm totul, dar nu cred că m-a pus jos
nimic din munca asta efectivă, ci, poate, anumite chestiuni umane. Cel mai tare
mă dor rănile provocate de oameni… Pino nu a crezut atunci când s-a
întâmplat, deşi îl anunţasem cu un an înainte că nu mai rămân, că nu mai
prelungesc cu încă un mandat, nu m-a lăsat să scriu nicio scrisoare de „la
revedere“ către breaslă, după atâția ani. Pentru că el tot spera că o să mă mai
convingă să rămân. A fost foarte greu, deși eu cred că el a înțeles. Dar nu
voia să plec și eu nu mai puteam să rămân.
Vă
mai vedeți implicată în FNT?
Dacă mi se cer sfaturi, păreri,
consultări, în măsura în care am timp sau pot, o fac. Însă doar atât.
Dar
a rămas o parte din dumneavoastră acolo…
O parte foarte importantă, cu niște
întâmplări extraordinare. Mă gândesc dacă „a fost sau n-a fost“, vorba lui
Porumboiu. Ce întâlniri, ce spectacole, ce profesioniști, ce nume, oamenii de
lângă mine… A fost o avangardă începută de mine în 2005-2006-2007. Noi nu
cred că eram pregătiți pentru o ștachetă fixată atât de sus. Acum, Bucureștiul
merită marile spectacole de teatru, de dans, concertele, expoziţiile, pentru că
oamenii circulă mult, văd, sunt informaţi, pregătiţi. Atunci erau nepregătiți.
E greu să faci avangardă. Dar e minunat dacă poți.
Doamne, dar cum virusul ăsta lovește numai în locurile de artă, de educație şi de cultură? Ce grijă are el să nu lovească acolo unde sunt bani, unde circulă banii, unde se fac banii.
„Cu
fiul meu am învățat și exercițiul răbdării și al tăcerii“
Marina Constantinescu și fiul său, Luca
Luca,
fiul dumneavoastră, a venit pe lume când nu mai credeați în această șansă. Ce
considerați că i-ați dat, mai important, mai valoros, ca părinți?
Luca are o structură hipersensibilă,
este foarte inteligent, îți poate face o analiză foarte lucidă asupra unei
situații, o „radiografiază“. Cred că i-am transmis respectul față de niște
principii de viață. Sper. Este un om bun. Funciarmente bun. Așa s-a născut.
Este un om interesat de oameni, de umanitate, de problemele lumii, implicat.
Chiar și atunci când nu mă înțeleg cu fiul meu, îmi dau seama că semănăm foarte
mult, văd în el mult din ceea ce eram eu tânără. Chiar și militantismul,
dorința de dreptate. A învățat la școală, în Scoția, pe lângă muzică la cel mai
înalt şi mai rafinat nivel, cât de important este, de pildă, să faci
voluntariat, acolo sunt învățați de mici să facă lucrul acesta. Îmi place de el
că este un fel de Prâslea cel voinic, care vrea să răstoarne pământul și să-i
dea o ordine normală. Ca să găsim merele de aur.
Cum
vă seamănă?
Are culorile mele. Este rebel, ca mine.
Cu gura mare. Are inițiativă. Exact așa mi se părea și mie că pot să schimb
lumea. Că într-o zi lumea se va schimba și datorită mie. Este foarte devotat în
prietenii, prietenilor. Este în stare să facă lucruri nebunești pentru prieteni
și așa eram și eu.
Și
când nu vă-nțelegeți cu el, din ce motive nu vă înțelegeți?
A fost o perioadă lungă în care nu am
stat împreună, fiindcă el a plecat mic de acasă. A câștigat o bursă completă de
studiu în Scoţia, la un colegiu privat, de elită, din Edinburgh. Avea 16 ani și
jumătate când a plecat. A plecat un puștiulică și s-a întors un bărbat. Am
făcut împreună lockdownul și o parte din pandemie. Nu mai regăseam copilul meu,
băiatul meu, ne speriam în casă unul de celălalt, la ore aiurea. Sigur că se
gândea: „Oare ce vrea mama asta de la mine, sunt mare! Eu trăiesc singur de
atâția ani, cum să mă întrebe unde mă duc, când vin, pune-ți căciula, mănâncă“.
Aici au început diferențele. N-am prins chiar în plin adolescența lui, pentru
că era în Scoția, dar am prins maturizarea lui. Eu știu că nu i-a fost ușor și
nu poate să fie ușor să pleci mic, fragil, singur. Nu știu dacă l-am răsfățat
sau alintat, pentru că a crescut cu niște reguli, unele mai dure chiar. Mă
gândesc că nu i-a fost ușor să trăiască într-o cameră cât o chilie, la un
colegiu sever din Marea Britanie. Să urmeze după aceea Conservatorul Regal din
Glasgow, la pian, al treilea din lume ca ştachetă şi cotă în lumea muzicală. A
fost un decalaj de timp, ca o întârziere. Deşi am făcut o oarecare navetă la
Edinburgh şi la Glasgow. Nu doar pentru momentele grele sau frumoase… Am fost
tot timpul în legătură, dar nu împreună non-stop, ca până la plecare. Au
început anumite disensiuni, până ne-am pus în armonie, în realitatea timpului
în care trăim și, implicit, a vârstelor pe care le avem. Niciunul nu mai este
cel de acum șase ani. Poate unele lucruri le vedem diferit, avem polemici, dar
asta nu mă deranjează. Şi nici pe el. Am învățat și exercițiul răbdării și al
tăcerii în ceea ce îl privește. Ceea ce nu este cel mai uşor lucru de pe pământ.
Cu Luca am trecut miraculos peste lockdown. Ne-am apropiat mult, am gătit
amândoi, am cântat, am dansat, am aranjat cele mai frumoase mese, cu
sfeşnice… ne-am ajutat prieteni bolnavi. Am luptat pentru ei. Şi Luca m-a
susţinut cu iubire şi cu înţelegere. Tremurând şi el pentru viaţa fiecăruia,
pentru toţi prietenii noştri doctori, expuşi total.
Cât
a lovit pandemia în cultură, în artă, în teatru?
O mare încercare a fost faptul că nu am
înțeles de ce în pandemie educația, arta și cultura au fost îngenuncheate și
pedepsite. În malluri, oamenii puteau să meargă în voie, să mănânce, de pe litoral
vedeam imagini cum nu cred că am mai văzut vreodată, cu zeci de mii de oameni
băgați unii într-alții. În schimb, la teatru, în sălile de concert, în orice
spațiu de artă trebuia să purtăm măști, era distanțare. Azi aflam că avem voie
doar 30% în sală, mâine 50%, toți ne testam. Artiștii se testau, intrările erau
restricționate, măsurile respectate… Și am zis: Doamne, dar cum virusul ăsta
lovește numai în locurile de artă, de educație şi de cultură? Ce grijă are el
să nu lovească acolo unde sunt bani, unde circulă banii, unde se fac banii. Pe
mine asta m-a pus jos. Faptul că am fost, mondial vorbind, îngenuncheați fără
drept de exprimare, fără posibilitatea de a ne face profesiunea. Doar fiindcă ești
din lumea asta… Lumea asta care, de fapt, face mintea liberă. Dar asta este
cam periculos…
Actualitate
Armata israeliană anunță că a lovit o instalație din Iran suspectată de implicare în fabricarea de arme chimice și transfer de fentanil
Forțele de Apărare ale Israelului (IDF) au anunțat marți că au atacat o instalație care ar fi fost folosită pentru presupusa dezvoltare de arme chimice în Iran.
FOTO X / Mario Nawfal @MarioNawfal
IDF a declarat că „a atacat o instalaţie de cercetare şi dezvoltare care transfera sistematic substanţe chimice către regimul terorist iranian”, scrie Agerpres.
Armata israeliană a afirmat că instalaţia, deţinută de compania Tofiq Daru, „se prezenta drept o companie civilă”, dar „în practică transfera regimului terorist iranian substanţe chimice, inclusiv fentanil, care erau utilizate pentru cercetarea şi dezvoltarea de arme chimice”.
Informaţia nu a putut fi verificată din surse independente.
Nu se ştie dacă Iranul lucra de fapt la dezvoltarea de arme chimice pentru uz militar, notează dpa.
„Fentanilul este un anestezic care, în doze mari, este considerat a fi o substanţă extrem de letală”, a afirmat IDF. Compania „a furnizat sistematic această substanţă mortală” Organizaţiei pentru Inovare şi Cercetare Defensivă din Iran (SPND), a mai spus armata israeliană.
Actualitate
Reforma vamală în România și în Uniunea Europeană, un proces de modernizare în plină desfășurare
Reforma sistemului vamal reprezintă una dintre cele mai ambițioase inițiative recente ale Uniunii Europene apărută ca răspuns la transformările profunde din comerțul global. Sub coordonarea Comisiei Europene, acest demers vizează trecerea de la un model administrativ fragmentat, bazat pe sisteme naționale, la unul integrat, digital și coordonat la nivel european.
Sistemele vamale tradiționale sunt supuse unei presiuni semnificative. Foto AVR
Necesitatea reformei este determinată în principal de creșterea exponențială a comerțului electronic, care a generat un volum fără precedent de colete de mică valoare provenite din afara Uniunii. Sistemele vamale tradiționale, concepute pentru fluxuri comerciale mai reduse și mai previzibile, sunt astăzi supuse unei presiuni semnificative, atât din punct de vedere operațional, cât și în ceea ce privește capacitatea de control și colectare a veniturilor.
Deși direcțiile strategice sunt clare, reforma se află încă în proces legislativ, fiind analizată și negociată între instituțiile europene, inclusiv în cadrul Consiliul Uniunii Europene și al Parlamentului European. Implementarea completă este estimată a avea loc etapizat.
Direcțiile principale ale reformei europene
Pachetul de reformă propune o schimbare de paradigmă în modul de funcționare a autorităților vamale. Un element central este crearea unei Autorități Vamale a Uniunii Europene, care ar urma să aibă un rol de coordonare strategică și operațională, contribuind la uniformizarea practicilor și la reducerea diferențelor dintre statele membre.
În paralel, se propune dezvoltarea unei platforme digitale comune — EU Customs Data Hub – care va permite colectarea și analiza centralizată a datelor privind importurile. Această platformă ar urma să înlocuiască treptat sistemele naționale disparate, facilitând schimbul de informații în timp real și utilizarea unor instrumente avansate de analiză de risc.
Un alt pilon important al reformei este diferențierea tratamentului aplicat operatorilor economici. Astfel, companiile considerate „de încredere” (trusted traders) ar putea beneficia de proceduri simplificate, în timp ce controalele se vor concentra asupra fluxurilor cu risc ridicat. Această abordare urmărește atât eficientizarea activității vamale, cât și reducerea poverii administrative pentru mediul de afaceri.
Coletele de mică valoare: provocări și soluții propuse
Unul dintre cele mai dezbătute aspecte ale reformei îl reprezintă regimul aplicabil coletelor cu valoare sub 150 de euro.
Creșterea masivă a importurilor de produse ieftine, în special prin platforme online, a evidențiat limitele acestui sistem: dificultăți în verificarea conformității produselor, riscuri pentru consumatori și pierderi de venituri bugetare. În plus, comercianții europeni se confruntă cu o concurență considerată adesea neloială.
Unul dintre cele mai importante elemente ale reformei pe care Consiliul Uniunii Europene l-a aprobat în mod oficial în iarna 2025–2026 a fost eliminarea treptată a scutirii de taxe vamale pentru coletele de valoare mică (sub 150 euro), care până acum intrau în UE fără taxe vamale. Partenerii la negocieri au convenit să aplice o taxă vamală fixă de 3 euro pentru fiecare articol din aceste colete mici importate, în principal prin comerțul electronic. Măsura este temporară, dar va rămâne în vigoare până când intră în funcțiune noul sistem vamal complet bazat pe platforma de date a UE, în jurul anului 2028, după care scutirea va fi eliminată definitiv.
A intrat în vigoare taxa pe coletele din afara UE. Cât se plătește și pentru ce tip de pachete se aplică
Această taxă de 3 euro are scopul clar de a:
– elimina concurența neloială creată de importurile scutite de taxe, care avantajează vânzătorii extracomunitari față de comercianții europeni;
– reduce frauda vamală și riscurile pentru consumatori generate de produse care nu respectă standardele de siguranță sau sănătate;
– genera venituri suplimentare pentru bugetul UE și pentru statele membre;
încuraja plățile și conformarea fiscală în comerțul electronic.
În paralel cu aceste măsuri concrete, factorii de decizie din UE au stabilit un mandat de negociere pentru un cadrul vamal mai modern, mai eficient și mai sigur, care să includă instrumente avansate de control și monitorizare, dar și facilități pentru operatorii economici considerați de încredere.
Impactul asupra administrațiilor vamale și al mediului de afaceri
Implementarea reformei va avea implicații semnificative atât pentru autoritățile publice, cât și pentru operatorii economici. Administrațiile vamale vor trebui să investească în infrastructură digitală, să își adapteze procesele interne și să dezvolte competențe noi, inclusiv în domeniul analizei datelor și al gestionării riscurilor.
Pentru mediul de afaceri, reforma poate aduce beneficii importante, în special prin simplificarea procedurilor și reducerea timpilor de vămuire. Totuși, aceste avantaje vor fi însoțite și de cerințe sporite de conformare, în special în ceea ce privește furnizarea de date și transparența operațiunilor comerciale.
În același timp, noile reguli ar putea influența modelele de business ale platformelor de comerț electronic și ale importatorilor, determinând o mai bună integrare fiscală și vamală a acestora în piața europeană.
România: adaptare instituțională și provocări de implementare
În acest context european, România se află într-un proces de adaptare și modernizare a propriului sistem vamal. Prin intermediul Autorității Vamale Română și al Ministerul Finanțelor, sunt promovate inițiative care vizează digitalizarea proceselor, modernizarea infrastructurii IT și creșterea capacității administrative.
Cum fentează Temu și Shein taxele logistice impuse de România și Italia
Actualizarea strategiilor instituționale și alinierea legislației naționale la viitorul cadru european sunt pași esențiali pentru asigurarea unei implementări eficiente. Totuși, aceste transformări presupun eforturi considerabile, atât din punct de vedere financiar, cât și organizatoric.
Printre provocările majore se numără integrarea sistemelor informatice, formarea personalului și gestionarea tranziției către noile modele operaționale. În același timp, România are oportunitatea de a recupera decalaje existente și de a construi un sistem vamal mai performant și mai bine conectat la rețelele europene.
Reforma vamală europeană reflectă o realitate incontestabilă: sistemele tradiționale nu mai sunt suficiente pentru a gestiona complexitatea comerțului modern. Digitalizarea, cooperarea și utilizarea inteligentă a datelor devin elemente esențiale pentru funcționarea eficientă a uniunii vamale.
Deși procesul este complex și de durată, beneficiile pot fi semnificative: o mai bună colectare a veniturilor, protejarea pieței interne și facilitarea comerțului legitim. Pentru România, această reformă reprezintă nu doar o obligație de aliniere, ci și o oportunitate strategică de modernizare și consolidare instituțională într-un domeniu esențial pentru economie.
Articol susținut de eMag
Actualitate
Compania Românească producătoare de profile PVC, Klass Coating System, prezentă la FENSTERBAU FRONTALE 2026
În perioada 24-27 martie 2026, orașul Nürnberg, Germania, a fost din nou punctul central al industriei internaționale a ferestrelor, ușilor și fațadelor, găzduind evenimentul de referință FENSTERBAU FRONTALE 2026. Printre participanții de marcă s-a numărat și Klass Coating System, o companie din Judeţul Vâlcea şi unul dintre cei mai importanți producători europeni de profile PVC pentru ferestre și uși termoizolante, prezent în cadrul Pavilionului României.
Recunoscut drept cel mai important târg internațional dedicat acestui sector, FENSTERBAU FRONTALE reunește lideri din industrie, specialiști și inovatori, oferind un cadru ideal pentru schimb de idei, descoperirea celor mai noi tehnologii și dezvoltarea de parteneriate strategice. Ediția din 2026 aduce în prim-plan inovațiile și soluțiile de ultimă generație care modelează viitorul industriei.
Participarea Klass Coating System la acest eveniment confirmă angajamentul companiei de a susține evoluția domeniului tâmplăriei termoizolante și de a contribui activ la dezvoltarea acestuia. Pe parcursul acestor zile, compania a prezentat direcțiile sale de dezvoltare, noutățile pregătite pentru acest an și viziunea orientată către performanță și sustenabilitate.
Primele zile ale evenimentului au fost marcate de un interes crescut din partea vizitatorilor, generând discuții aplicate și oportunități valoroase de colaborare. Reprezentanții Klass Coating System, prin Directorul General Gabriel Ene, remarcă deja calitatea interacțiunilor și deschiderea participanților către soluții inovatoare, conturând noi perspective de dezvoltare.
„Prima zi ne-a adus exact ceea ce contează: oameni interesați, discuții aplicate și perspective care deschid noi direcții”, au transmis reprezentanții companiei, subliniind importanța dialogului direct cu profesioniști din industrie.
Pe întreaga durată a evenimentului, standul Klass Coating System a fost un punct de întâlnire pentru specialiști interesați de sisteme moderne de profile PVC, capabile să ofere stabilitate, eficiență și performanță în proiecte diverse. Compania își reafirmă astfel poziția de partener de încredere pentru producătorii și dezvoltatorii din domeniu.
Participarea la FENSTERBAU FRONTALE 2026 consolidează prezența Klass Coating System pe piața internațională, dar și deschiderea continuă către dialoguri profesionale și colaborări durabile. Evenimentul reprezintă o oportunitate valoroasă de a întări relațiile existente și de a iniția noi parteneriate, într-un context global dinamic și competitiv.
Despre Klass Coating System
Klass Coating System este o companie românească din Judeţul Vâlcea, cu capital privat, specializată în producția de profile din PVC pentru ferestre și uși termoizolante. Înființată în anul 2007, compania produce și furnizează profile PVC pentru ferestre și uși, sisteme complete de tâmplărie PVC, accesorii și componente compatibile.
Un element definitoriu al companiei este procesul de înfoliere, prin care profilele sunt finisate cu folii decorative și de protecție (imitație lemn, culori moderne), oferind atât estetică, cât și rezistență în timp.
Armata israeliană anunță că a lovit o instalație din Iran suspectată de implicare în fabricarea de arme chimice și transfer de fentanil
Forțele de Apărare ale Israelului (IDF) au anunțat marți că au atacat o instalație care ar fi fost folosită pentru...
Reforma vamală în România și în Uniunea Europeană, un proces de modernizare în plină desfășurare
Reforma sistemului vamal reprezintă una dintre cele mai ambițioase inițiative recente ale Uniunii Europene apărută ca răspuns la transformările profunde...
Compania Românească producătoare de profile PVC, Klass Coating System, prezentă la FENSTERBAU FRONTALE 2026
În perioada 24-27 martie 2026, orașul Nürnberg, Germania, a fost din nou punctul central al industriei internaționale a ferestrelor, ușilor...
Polițiștii din Târnăveni au sesizat Protecția Copilului privind cele două fetițe de 4 și 5 ani, dispărute de acasă. DGASPC va evalua situația lor
Polițiștii din Târnăveni, Mureș, au sesizat DGASPC Mureș după ce cele două fetițe, de 4 și 5 ani, dispărute de...
„Tunetul coreean” intră în dotarea Armatei Române: primul obuzier K9 autopropulsat, gata de livrare
Primul obuzier autopropulsat K9 „Tunetul”, destinat Forțelor Terestre Române, a ieșit oficial de pe linia de producție a companiei sud-coreene...
Iranul a atacat cu drone un petrolier gigant kuweitian în largul coastei Dubaiului. Sunt deversări de petrol în apele din jur
Iranul a atacat și a dat foc unui petrolier în largul coastei Dubaiului, în timp ce Donald Trump a avertizat...
Ce NU ar trebui să mai mănânci – avertismentul unui expert care a analizat tot ce punem în farfurie
Dr. Mark Hyman, unul dintre cei mai cunoscuți promotori ai nutriției la nivel global, autor a peste 13 cărți și...
-
Actualitateacum 2 zile„Poarta Lacrimilor”, următorul punct de blocaj care ar putea pune sub presiune transportatorii globali după Ormuz
-
Comunicateacum 3 zileStiriTimis.ro, 8 ani de jurnalism local independent în județul Timiș
-
Anunturiacum 2 zile
Anunț Public : CONSTRUIRE PARC FOTOVOLTAIC COMPLET ECHIPAT, RACORDARE LA RETEAUA ELECTRICA SI IMPREJMUIRE TERENAnunț Public :
-
Actualitateacum 2 zile
Două fetițe de 4 și 5 ani din Târnăveni, căutate de aproape 24 de ore. Răpirea, una dintre ipoteze
-
Breakingacum 2 zilePSD discută trei scenarii politice, inclusiv ieșirea din coaliție
-
Actualitateacum 2 zileConac de 5 milioane de dolari închiriat pe Airbnb, devastat după o petrecere cu 800 de tineri: focuri de armă, pereți distruși și mobilă scoasă
-
Actualitateacum o zi
Ce NU ar trebui să mai mănânci – avertismentul unui expert care a analizat tot ce punem în farfurie
-
Breakingacum 2 zileSă încercăm ca pe o perioadă de șase luni, produsele să aibă un adaos comercial de 20%