Actualitate
Imperiul otoman, trauma turcă și „Sindromul Sèvres”
Cele mai mari temeri/traume ale societății turcești sunt Genocidul Armean și Sindromul Sèvres. Dacă în prima parte a acestei analize am vorbit despre Genocidul Armean, analiză disponibilă aici, în această a doua parte vom vorbi tot pe scurt despre Sindromul Sèvres. Și despre legăturile dintre cele două traume și felul în care acestea încă modelează atât societățile din Turcia și Caucaz, dar și climatul geopolitic regional, prin politicile externe generate de cele două state.
Așadar, ce este Sindromul Sèvres? Începem prin prezentare scurtă a contextului istoric care a generat acest așa-zis sindrom.
Scurt istoric
Acest tratat a fost încheiat pe 10 august 1920, între puterile învingătoare din Primul Război Mondial și Turcia. Tratatul a fost semnat de trei reprezentanți ai Imperiului Otoman, ai guvernului de la Istanbul, de reprezentanți ai unor puteri europene, dar nu a fost ratificat și de Grecia, nemulțumită de unele granițe specificate în tratat.
Dorothée Schmid descrie pe scurt aceste prevederi și arată cum puterile europene au impus condiții dure asupra Imperiului Otoman dorind să îl pedepsească pentru participarea împotriva lor în Primul Război Mondial, dar și pentru crimele comise. De asemenea, pe lângă interesele pragmatice ale Italiei, Marii Britanii, Franței și Greciei în zonă, se pare că alungarea Turciei din Constantinopol ar fi avut și o oarecare încărcătură simbolică (pe lângă importanța evidentă a controlului strâmtorilor Bosfor și Dardanele). Dar această alungare din Constantinopol/Istanbul nu a mai fost prevăzută în Tratatul de la Sèvres, Istanbul urmând să rămână în continuare Turciei.
Palestina, Iordania și Irak ajungeau sub ocupație britanică, Liban și Siria sub ocupație franceză. Franța, Italia și Grecia mai primeau largi zone de influență în restul teritoriului. Dorothée Schmid arată în continuare cum se dorea implementarea unor politici de protejare a minorităților etnice și religioase din imperiu, politicile imperiului împotriva lor provocaseră îngrijorări în Europa. Se dorea aplicarea principiului naționalităților și auto-determinării comunităților etnice din imperiu, unul dintre cele mai importante puncte din tratatele de pace de la sfârșitul Primului Război Mondial, care a dus la destrămarea mai multor imperii și a dus și la Marea Adunare de la Alba Iulia a românilor transilvăneni de la 1 Decembrie 1918, la unirea Transilvaniei cu România, a Bucovinei și a Basarabiei. Acest principiu al auto-determinării făcea referire la dorința unor armeni de a se constitui ca stat separat în regiunile unde erau majoritari și la nou-înființata Republică Armeană desprinsă din fostul Imperiu Țarist (nu este deloc greu de înțeles de ce armenii rămași în urma Genocidului Armean – genocid care, potrivit unor voci, încă nu se terminase în 1920 și ar fi continuat chiar și până în 1923 – ar fi dorit să se desprindă de Imperiul Otoman). În sud-estul imperiului, unde erau majoritari (și încă mai sunt și astăzi, în mare parte), kurzii ar fi obținut un statut de autonomie.
În strâmtorile Bosfor și Dardanele, demilitarizate și administrate de o comisie internațională, s-a impus libertatea de navigare. Turcia a trebuit să își predea flota și să își reducă armata la 15.000 militari și 35.000 de polițiști.
Din punct de vedere economic, s-au aplicat capitulațiile, iar finanțele și administrația Turciei încăpeau sub control anglo-franco-italian. Dorothée Schmid conchide că „Astfel, Sèvres a sfârșit imperiul în mod desăvârșit din punct de vedere teritorial, național, material și simbolic.” Dar Turcia nu a fost deloc singurul imperiu care a luat sfârșit atunci. De altfel, așa cum se dorea în mod idealist, acest război ar fi trebuit să fie sfârșitul imperialismului în lume. Dar, din diferite motive, nu a fost deloc așa, noi confruntându-ne încă și astăzi cu revizionism și diferite alte tipuri de imperialism, inclusiv varianta din Turcia, neo-otomanismul.
Prevederile complete ale acestui tratat sunt disponibile integral și online și pot fi studiate aici. Aceste prevederi, deși acceptate de guvernul otoman de la Istanbul, au fost însă respinse de Adunarea Națională a Turciei. Această Adunare Națională nouă a fost fondată pe 23 aprilie 1920 la Ankara, iar pe 7 iunie a promulgat o lege care prevedea că orice lege introdusă de către guvernul otoman după data de 16 martie 1920 nu era legal obligatorie, angajantă, pentru guvernul turc.
Foto: Harta Imperiului Otoman conform Tratatului de la Sèvres
Însă prin Tratatul de la Lausanne din iulie 1923, așa cum arată Dorothée Schmid, în afară de situația provinciilor arabe (intrate sub control britanic) și Arhipelagul Dodecanez (intrat sub control italian), practic toate celelalte prevederi importante ale tratatului de la Sèvres au fost anulate la Lausanne, în favoarea Turciei. Așadar, pragmatic vorbind, Turcia învinsă la Sèvres a reieșit câștigătoare la Lausanne în detrimentul naționalităților din Imperiul Otoman, în detrimentul armenilor, kurzilor și al grecilor (învinși în Războiul Greco-Turc). Aceștia din urmă au făcut obiectul unui schimb de populații între Grecia și Turcia prin care practic Turcia a înlăturat întru totul etnicii greci (deloc puțini la număr) din ce mai rămăsese din fostul Imperiu Otoman, iar turci și musulmani din Grecia au fost trimiși în Turcia.
Sindromul Sèvres
Tratatul de la Sèvres reprezintă mobilul, punctul zero al traumei istorice a societății turce, baza așa-numitului Sindrom Sèvres.
Dorothée Schmid definește pe scurt acest sindrom astfel: „Pentru turci, Tratatul de la Sèvres simbolizează disoluția imperiului și împărțirea Turciei de către puteri străine. Efectul istoric al tratatului supraviețuiește ca un sindrom, ceea ce explică viziunea de națiune aflată sub asediu care se străduiește să supraviețuiască. În afara neo-otomanismului actual, reconsiderarea unui dialog cu Europa ar putea oferi țării o nouă relație cu propria sa istorie și ar ajuta-o să depășească un sindrom folosit de toate secțiunile clasei sale politice.”
Caracteristici ale Sindromului Sèvres
Dorothée Schmid spune că Tratatul de la Sèvres a reprezentat și reprezintă „punctul de pornire al unui reflex de teamă printre turci: groaza de trădare și teama, în mod obișnuit ilustrate prin expresia <Sindromul Sèvres>.”
De asemenea, Hamid Bozarslan, citat de aceeași Dorothée Schmid, arată și el că această traumă a Sindromului Sèvres este axată pe trei elemente definitorii în imaginarul colectiv turc:
● invazia din partea străinilor;
● trădarea din partea minorităților creștine; și
● trădarea chiar din partea elitelor otomane.
Despre teamă, despre teoriile conspiraționiste din societatea turcă și despre greutatea pe care toate acestea o capătă din ce în ce mai mult acolo, despre „actualizările” ce se aduc narațiunii traumei, vorbește și Levon Hovsepyan: „Concluzionând toate acestea putem afirma că fenomenul „Sèvres-fobia” a ajuns să fie în mod serios fixat în viața socială și politică a Turciei. Discuțiile contemporane arată faptul că teoriile conspiraționiste, teama de dezmembrare teritorială există nu numai în cercurile sociale, ci și în cercurile de stat și militare. În special după sfârșitul Războiului Rece, Sindromul Sèvres s-a actualizat în Turcia și în diferite discuții și a căpătat tot mai multă greutate.”
Vom analiza mai jos teama, invazia din partea străinilor, trădarea din partea minorităților creștine și trădarea din partea elitelor otomane.
● Teama. Frica din societatea turcă asociată Sindromului Sèvres se desfășoară pe mai multe paliere – frica de străini, frica de propriile minorități etnice și religioase, frica de trădare, frica de schimbare a granițelor (pe care de multe ori chiar unii turci le vor schimbate, prin reocuparea unor foste posesiuni otomane), frica de vecini, frica pentru însăși existența statului.
Istoricul Fatma Müge Göcek, o cercetătoare turco-americană, „descrie schimbarea graduală de la o frică originară înrădăcinată în realitatea istorică până la un sistem de credințe în mare parte paranoid din Turcia kemalistă, care continuă până în ziua de astăzi, schimbându-se marginal.”
Despre această teamă din societatea turcă, ce stă și ea la baza narațiunii traumei Sindromului Sèvres, despre felul în care este instrumentalizată ea și modul în care transformă această societate, cităm din observațiile aceleiași Dorothée Schmid: „Teama este un instrument formidabil de control social. Îngrijorările inspirate de evenimente reale sunt colectate aici de către stat, care este responsabil pentru definirea adecvată a amenințărilor și pentru organizarea ulterioară a rezistenței. În Turcia, statul care a salvat națiunea de la dispariția planificată de către europeni are sarcina de a asigura siguranța cetățenilor înainte de a se îngrijora despre bunăstarea lor; ascultarea de voința statului este o datorie morală și socială. Sindromul Sèvres este aici transformat în Sindromul Stockholm: toleranța remarcabilă a societății turcești în raport cu practicile represive provine din educația pe termen lung în privința cerințelor extinse ale rațiunilor de stat. Trebuie amintit că țara a suferit patru lovituri de stat militare, efectuate în circumstanțe destul de diferite, dar mereu comise sub pretextul de a proteja națiunea de pericolele disoluției plănuite de dușmani din interior, ajutați de puteri străine obscure.”
Despre această ambivalență ofensiv-defensivă în privința schimbării granițelor actuale ale Turciei scrie aceeași cercetătoare. Deși, pe de o parte, societatea din Turcia este traumatizată de teama de a nu pierde teritorii, de a nu fi dezmembrați, pe de altă parte mulți nu s-ar feri deloc să ia teritorii de la vecini: „Teama de schimbări de granițe în favoarea armenilor sau kurzilor provine direct din clauzele relevante de la Sèvres. Cu toate acestea, percepția asupra granițelor exterioare ale țării arată de asemenea ambiguitatea unui sindrom care încă ezită între o postură defensivă și una ofensivă: astfel, avem hărți publicate periodic care schițează o „Turcie Mare”, care ar putea restabili provinciile Mosul și Kirkuk din Irak sau ar recuceri teritoriu din Armenia actuală. Ocupația turcească a părții nordice a Ciprului după 1974 permite de asemenea ca acest teritoriu să fie alăturat Turciei în baza unui criteriu etnic (prezența ciprioților turci): denunțarea împărțirii Ciprului ar însemna punerea în pericol a integrității Turciei…”
„Turcia Lărgită”. Sursa: Levon Hovsepyan. Origine: ziar Al sana harita, Günes, 21.11.2007
Tot despre teamă, despre originea spaimei societății turce, vorbește un autor turc, Taner Akçam, în concluziile la volumul intitulat The Young Turks’ Crime Against Humanity. The Armenian Genocide and Ethnic Cleansing in the Ottoman Empire, unde arată cum „Genocidul Armean, primul masacru la scară largă din secolul XX, trebuie plasat într-un nou context: începutul porționării Imperiului Otoman în state-națiune. Departe de a fi fost o campanie izolată împotriva unui singur grup etno-religios, anihilarea armenilor a fost parte a unei operațiuni foarte extinse care a fost întreprinsă pentru a salva imperiul.”
Taner Akçam spune în altă parte explicit că „Republica se întemeiază, de fapt, pe dispariția populației creștine trăitoare în Turcia (n.r. nu erau cu toții armeni), cu alte cuvinte, pe spulberarea unei entități existente. De vreme ce ne-am întemeiat existența pe dispariția unei alte entități, orice discuție asupra acestei entități ne provoacă frică și spaimă. În țara noastră, dificultatea de a aborda problema armeană se explică prin această dialectică a ființei și a neantului.”
Așadar, iată că imperiul nu a murit de fapt niciodată, în conștiința unei mari părți a societății turce. El a fost nevoit doar să își schimbe înfățișarea din „imperiu” în „republică” și aici este marea problemă și spaimă – dacă va fi nevoie să se recunoască faptul că pentru a „salva” imperiul s-a recurs la genocid, atunci imperiul „fără nicio pată” de la Ankara nu ar mai fi fără nicio pată. Ba, mai mult, apare teama ca nu cumva cineva ar putea să nege chiar fundamentele și dreptul la existență al statului turc. Iată, deci, că problema este chiar mai complexă și mai profundă decât vreun anumit tip de ură inter-etnică sau inter-religioasă.
● Invazia din partea străinilor. Pentru o comunitate obișnuită să fie ea cea care invadează, ca cea otomană care a clădit un imperiu, invazia altora asupra ei este lesne de înțeles că a provocat o oarecare traumă în societate. Același tip de traumă pe care până atunci îl provoca ea asupra altora. Este, bineînțeles, rețeta oricărui imperiu și a oricăror ulterioare sentimente revizioniste, de nostalgie după o așa-numită epocă de aur sau sentimente traumatice generate de disoluția lor ulterioară.
Astfel, bineînțeles, se trece cu vederea paradoxul faptului că Imperiul Otoman însuși a fost creat și s-a mândrit cu invadarea altor teritorii și populații de către turci.
Dar ceea ce este foarte interesant este cum această noțiune de străini a ajuns să însemne altceva în funcție de epocă, de interesul elitelor interne din Turcia și de turnura luată de narațiunea mereu în schimbare a Sindromului Sèvres. Cităm din aceeași Dorothée Schmid: „Străinul este de fapt principalul personaj în această obsesie. Definiția lui – în mare – a evoluat în secolul XX, luând în calcul noua balanță internațională de putere și, în special, balanța internă de putere. Inamicul străin este Vestul, considerat în termeni tot mai largi, începând de la nucleul puterilor europene implicate de fapt mai mult în dezintegrarea imperiului și în afacerea Sèvres – Marea Britanie, Franța și Grecia. Rusia sovietică, un aliat ocazional în anii ʼ20, va fi inclusă odată cu Războiul Rece în spectrul de amenințări. Statele Unite sunt deseori asociate acestui spectru, mai ales atunci când sprijină kurzii din Orientul Mijlociu. Uniunea Europeană (UE) este astăzi acuzată în mod periodic de a dori să dezmembreze Turcia prin susținerea unor ipotetice pretenții teritoriale armene sau kurde. Iar în ceea ce privește inamicul din interior, „coloana a cincea” ar recruta mai întâi dintre minoritățile recunoscute în Tratatul de la Lausanne: mai ales armenii și grecii, apoi, mai recent, evreii; kurzii au intrat și ei pe lista trădătorilor Patriei atunci când lupta lor pentru recunoaștere socială s-a transformat în conflict – insurgența condusă de Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) împotriva statului turc, începând din 1984, i-a plasat și pe aceștia în mod definitiv pe partea negativă a narațiunii.”
● Trădarea minorităților creștine. În această privință, trebuie menționat că armenii minoritari creștini fuseseră supuși unor masacre începând de la sfârșitul secolului 19, iar apoi supuși unui genocid organizat începând cu anul 1915, după cum am arătat în prima parte a analizei. Dar aceste trei elemente definitorii pentru imaginarul colectiv turc despre sindrom se referă la societatea turcă de astăzi. Societate care experimentează astăzi trauma așa cum aceasta i-a fost predată de către propriile elite, elite care și ele au construit trauma pe parcurs. După cum vom arăta mai jos, cel puțin o parte dintre aceste elemente definitorii astăzi pentru Sindromul Sèvres nu erau prezente la momentul istoric respectiv, ci au fost adăugate narațiunii ulterior, de către propriile elite.
Iar în privința acestor relații între turci, musulmani, statul otoman și minoritățile creștine, l-am citat doar un pic mai devreme pe Taner Akçam care spunea explicit că „Republica se întemeiază, de fapt, pe dispariția populației creștine trăitoare în Turcia (n.r. nu erau cu toții armeni), cu alte cuvinte, pe spulberarea unei entități existente.”
Așadar, o parte din frica, din spaima din societatea turcă stă în faptul că și-au „întemeiat existența pe dispariția unei alte entități” creștine, iar dacă vreodată cineva ar vrea să încerce vreun fel de revanșă în numele acestei minorități creștine „spulberate”? Astfel, și în această cheie trebuie obligatoriu interpretate acuzele turcești la adresa minoritarilor creștini, că aceștia ar fi trădat imperiul. În această neînțelegere a drepturilor naționale ale altor populații și în închistarea fundamentală într-o realitate dispărută a unui „mare imperiu” stau mare parte din problemele de azi. Nu se dorește conștientizarea faptului că alte națiuni aveau dreptul la autodeterminare din cadrul unui Imperiu Otoman care le cucerise și era perceput drept asupritor. Așadar, loialitatea care se cerea acestor minorități armeană, asiriană și greacă față de Imperiul Otoman nu are în vedere decât entitatea statală ca atare și statutul de elită al musulmanilor și turcilor, iar nu realitatea de la sfârșitul Primului Război Mondial care era implementată în toată Europa. Iată, din nou, prezentă acea dimensiune oarecum abstractă pe care se întemeiază trauma Sindromului Sèvres. Se întemeiază pe dispariția statului otoman.
Exact despre această teamă de vreo anume revanșă a minorităților creștine vorbește și Levon Hovsepyan atunci când spune „Teama de o dezmembrare teritorială a Turciei se prezintă sub forma unei stări de alarmă că aceasta ar putea deveni realitate în orice moment. Fenomenul acestei stări de alarmă există în cercurile politice turcești mai ales la adresa Armeniei și diasporei, care se încadrează în Sindromul Sèvres. Această stare de alarmă existentă și profundă, la rândul ei, dă naștere unei agresivități reacționare. Din cauza acestei stări de alarmă, comportamentul Turciei poate deveni irațional în unele situații sau perioade. Motivul din spatele acestei stări de alarmă existente în Turcia este realizarea faptului că ar fi supuși unei pedepse pentru crima comisă. În această conștiință socio-politică există percepția că Republica Turcia a fost creată „grație” Genocidului Armean și a acaparării pământurilor lor, „grație” eliminării locuitorilor de acolo și a minorităților etnice, „grație” politicii de stat de alienare, iar fundamentele statului, cu componentele sale teritorială, istorică, morală și legală, ar fi dărăpănate, astfel încât ar putea să se clatine în orice moment.”
● Trădarea propriilor elite. Oportunismul elitelor, marcat astăzi prin instrumentalizarea fricilor dintr-o societate, a traumelor sale, pe care tot aceste elite le-au inoculat respectivelor societăți prin narațiuni specifice, a fost reprezentat în trecut și prin lipsa unei atitudini corespunzătoare unor anumite cerințe sau idealuri. Nimic surprinzător aici. Dar modul în care s-a generalizat această acuză la adresa oricui spune ceva care nu este convenabil și modul în care se manifestă această teamă de trădarea propriilor elite din societatea turcă are un anumit specific și dacă ar fi să încercăm să îl reducem la un singur cuvânt, acest cuvânt ar fi asasinatul. Oricine este persoană publică și este bănuit că ar fi un trădător în societatea turcă este pasibil de a fi asasinat. De altfel, Taner Akçam, autorul menționat mai devreme, figurează și el pe o listă de astfel de trădători, alături de jurnalistul și colegul său de origine armeană, Hrant Dink, care a fost deja asasinat. Câteva sentințe în procesul asasinării lui Hrant Dink arată legături foarte strânse între asasin și autoritățile turcești.
Bozkurtlar (Lupii Gri), de exemplu, despre care am mai scris pe scurt, este o organizație extremistă care a construit o celulă și în Bosnia-Herțegovina, este un aliat fidel al politicilor neo-otomaniste agresive ale lui Erdogan și este acuzată de nenumărate asasinate în Turcia și restul Europei și este interzisă în Franța. De exemplu, Mehmet Ali Agca, cel care l-a împușcat pe Papa Ioan Paul al II-lea, încercând să îl asasineze, era un membru al acestei organizații. Înainte de a încerca asasinarea Papei, el ar fi asasinat un ziarist turc în Istanbul, dar a scăpat în mod misterios (!) dintr-o închisoare militară turcă. Iată ce se spune, printre altele, despre această organizație: „Lupii au funcționat ca brațul înarmat al partidului MHP în anii ʼ70, înfăptuind atacuri și asasinate asupra unor membri ai stângii, jurnaliști și dizidenți. Grupul încă este legat de MHP și membrii Lupilor Gri îl văd pe actualul președinte al partidului politic, Devlet Bahçeli, drept liderul organizației.”
O altă problemă internă reală pregnantă în societatea turcă, legată de cea anterioară, este reprezentată de derin devlet (Statul din adânc), sursă a nenumărate conspirații, dar și afaceri, asasinate, mafie și trafic de droguri și de persoane. Despre acest concept, care a ajuns să fie exportat din Turcia, putem citi pe scurt aici.
Transmiterea traumei
Transmiterea traumei Sindromului Sèvres s-a făcut și se face și aceasta pe mai multe paliere. Avem politicile educaționale, avem discursul religios, avem discursul politic și avem produsele academice mai mult sau mai puțin științifice, mai mult sau mai puțin subiective.
Dorothée Schmid spune pe scurt despre felul în care Sindromul Sèvres a fost răspândit în societatea turcă, inclusiv prin programele educaționale: „diseminarea în conștiința colectivă poate fi inițial atribuită kemaliștilor, care au dominat sistemul de guvernământ în Turcia pentru o lungă perioadă de timp: ei au menținut în mod intenționat și au transmis Sindromul Sèvres unor succesive generații de turci, în special prin educație – de vreme ce Turcia este o țară unde copiii învață de la școala generală că sunt înconjurați de „trei mări și patru inamici”. Structurarea sistematică a dezbaterilor publice pe subiectul amenințării a făcut restul.”
Unele dintre teoriile „academice” din Turcia acreditau chiar ideea că nici nu ar exista de fapt o „problemă armeană”, că de fapt totul nu ar fi decât un complot al puterilor europene ca să subjuge Imperiul Otoman, arată Levon Hovsepyan: „În studiile lor din anii 1960-1970, istoricii și analiștii politici turci negau existența Chestiunii Armene, încercând să acrediteze ideea că nu este de fapt o problemă a armenilor, ci a fost „inventată” de diplomația marilor puteri europene pentru a interefera și a influența afacerile Imperiului Otoman. De exemplu, autorii turci M. Hocaoglu și H. Gürsel legau crearea Chestiunii Armene de eforturile diplomatice ale Marii Britanii și Rusiei, care aveau ambiții teritoriale față de Imperiul Otoman.”
Același autor punctează dimensiunea impresionantă a stereotipiilor și a abordărilor conspiraționiste din societatea turcă. „În discuțiile social-politice și științifice contemporane din Turcia se manifestă tot mai evident stereotipia abordărilor discuțiilor și comentariilor referitoare la probleme de stat, sociale, de politică externă în context de conspirații.” Într-o societate dominată de diferite temeri, ca cea turcă, după cum am arătat mai sus, nu este deloc surprinzătoare această dimensiune stereotipă și conspiraționistă.
Opinii conspiraționiste anti-occidentale ca cele de mai sus emite nu numai lumea politică, ci și cea religioasă, care au produs un fel de simbioză islamistă în Turcia, arată același autor. Unul dintre mentorii lui Erdoğan, Necmettin Erbakan: „Liderul Partidului Islamic al Bunăstării (Refah) și prim-ministru, Necmettin Erbakan, ieșea în apărarea necesității unei cooperări active a Turciei cu țările islamice, lucru care, în opinia sa, ar fi oferit Turciei ocazia să-și implementeze țelul său de a fi lider, în loc să devină servitorul UE după obținerea calității de membru al comunității europene. „A deveni membru al UE, a abandona țările islamice, ar însemna că Turcia își va pierde identitatea sa și va accepta un al doilea Sèvres.” Tot el îndemna la un „război de eliberare” asemănător celui ce a urmat Păcii de la Sèvres.
Exemplele de discurs al lui Erdoğan abundă în această direcție, lucru observat și în numeroase analize, ca de exemplu aceasta. Abundă amenințări de la Ankara, inclusiv de expulzare a unor ambasadori occidentali. Această lungă perioadă de intense declarații anti-occidentale din partea lui Erdoğan și a apropiaților săi și-au pus amprenta foarte hotărât asupra societății din Turcia, după cum arată o altă analiză aici.
În 1987, atunci când Parlamentul European a adoptat o rezoluție în care recunoștea Genocidul Armean, numită „Rezoluție pentru o soluție politică a problemei armene”, chiar președintele Turciei de atunci, Kenan Evren, a numit această rezoluție drept „conspirație împotriva statului turc.” Autorul citat mai devreme concluzionează și el că „De mulți ani autoritățile turce adresează acuzații atât împotriva unui număr de țări europene, dar și vecinilor Turciei, fără fapte sau fundamente clare.”
În acest context al unei foarte intense campanii de comunicare publică, într-o atmosferă publică înțesată de mesaje despre trauma Sindromului Sèvres, din partea lumii academice, din partea elitelor politice, din partea elitelor religioase, din partea sistemului de învățământ, cercetătoarea Fatma Göçek, citată de Dorothée Schmid, arată cum Sindromul Sèvres ar fi urmat trei stadii de consolidare: „De fapt, Fatma Göçek caracterizează trei stadii ale consolidării sindromului, corespunzând celor trei faze de dezvoltare – implicit de deteriorare – a ideologiei kemaliste. Problema apare în timpul perioadei „kemalismului tradițional”, chiar în timpul vieții lui Atatürk, în timp ce războiul era încă o amintire recentă și suferința asociată cu el era foarte prezentă. Apoi a urmat rândul „gardienilor kemalismului”, unde armata controla guvernul pentru a menține și apăra moștenirea politică a lui Kemal; sindromul, înrădăcinat în societate, este tot mai desprins de fapte și capătă noi puncte de fixare. A treia perioadă acoperă aproximativ ultimele două decade: este perioada „kemalismului neortodox”, unde grupuri ultra-naționaliste definesc kemalismul în funcție de propriile lor interese, apărând o viziune a Turciei tot mai izolată de lume. Armata și partide de extremă dreapta, ca de exemplu MHP (Milliyetçi Hareket Partisi, Partidul Acțiunii Naționaliste), fac mereu parte din acest grup și sunt cele mai eficiente în propagarea sindromului.”
În privința felului în care narațiunile traumei Sindromului Sèvres există și se transmit în societatea turcă, dar și în privința instrumentalizării acestei traume de către elitele politice, Levon Hovsepyan, autorul citat mai devreme, susține că „De fapt, manifestările Sindromului Sèvres există în cercurile politice și științifice și, deși astfel de percepții sunt răspândite în special în cercurile politice și științifice pro-naționaliste, astfel de abordări devin tot mai răspândite implicând specialiști și cercuri aparținând unor curente politice diferite. În Turcia, deseori problemele tematicii armene, ca de exemplu procesul și cererile de recunoaștere internațională a Genocidului Armean, sunt comentate din punctul de vedere al Sindromului Sèvres, împingând în față argumentele conspiraționiste. Ca și un complex psihologic înrădăcinat, Sindromul Sèvres se transformă foarte des în politici ce oglindesc atât credințe reale ale unor cercuri politice, cât și manipulări ale lor.” Cu mențiunea că, din 2012 când a fost publicat acest volum din care am citat și până astăzi, observația autorului că aceste narațiuni tind să se extindă în societatea turcă s-au adeverit.
Instrumentalizarea traumei
Despre intereferența politicului, a elitelor turcești în studiul și interpretarea istoriei tocmai am citat din Levon Hovsepyan mai devreme, dar și aceeași Dorothée Schmid spune câteva cuvinte despre aceasta: „Într-adevăr, din multe puncte de vedere, pasiunea otomană a AKP (n. r. partidul președintelui Erdogan) chiar depășește apetitul clasei politice tradiționale din Turcia pentru manipularea istoriei.” Dar, în privința instrumentalizării istoriei și a traumei, nu este vorba doar despre AKP, ci de aproape toată clasa politică turcească, probabil cu excepția partidului kurzilor.
Tot în privința instrumentalizării și propagării traumei Sindromului Sèvres ne indică și aceeași autoare, dând și un mic diagnostic pentru situația actuală a democrației din Turcia: „Trauma inițială, care nu a fost niciodată depășită și a cărei memorie a fost cultivată de succesive generații politice, se perpetuează ca o obsesie pentru securitate în Turcia. Supraviețuirea sindromului și exploatarea tactică a sa de către unii jucători din sistemul guvernamental sunt în cele din urmă indicatori ai obstacolelor pentru democrația din Turcia, care a fost izolată pentru mult timp într-o auto-segregare paranoidă.” Și trebuie menționat că, din 2015, atunci când a fost redactată lucrarea autoarei, situația democrației în Turcia s-a degradat în mod continuu. Iar astăzi, să fim realiști, oricine ar veni la putere în Turcia, din aceste puncte de vedere foarte probabil că va continua exact în același fel.
În altă parte, explicit, aceeași autoare: „Exploatarea sindromului în scopuri tactice a devenit o practică atât de obișnuită în Turcia, încât se poate vorbi despre ea ca o tradiție politică. Cu toate acestea, pentru a vindeca obsesia nu este de ajuns să fie expusă: este nevoie să fie înțelese slăbiciunile care o fac posibilă.”
Levon Hovsepyan vorbește și el despre modul în care trauma a ajuns să fie construită în societatea turcă, adică prin eforturile elitelor politico-militare, dar și modul în care această traumă este instrumentalizată: „Această frică a fost „fixată” grație prezentării ei continue de către autoritățile militaro-politice turcești, cărora le oferea o oportunitate de a păstra viabilă amenințarea dezmembrării și eliminării statului turc, astfel făcând conștiința socială să fie mai orientată, să asigure consolidarea necesară. Odată cu ea, prin formarea personajului colectiv al inamicului extern, era mai ușor să asiguri orientarea publică în procesele politice interne și externe necesare.”
Concluzii
Concluziile sunt destul de limpezi în urma celor de mai sus. Sindromul Sèvres reprezintă un cumul de temeri, de angoase, de suferințe și traume adunate într-o narațiune care a fost construită de propriile elite politico-militaro-religioase ale Turciei și instrumentalizată de acestea.
Suferința, teama din societatea turcă sunt cât se poate de reale, dar răspunzătoare pentru aceasta sunt narațiunile construite de elite într-o măsură mai mare decât evenimentele reale. Pentru că nu trebuie să uităm faptul că însăși trauma este denumită după un eveniment care nu s-a mai concretizat – prevederile Tratatului de la Sèvres erau ceva ce era gata să se întâmple, dar nu s-a mai întâmplat. Asemănător fabulei cu drobul de sare din cultura populară română.
Inclusiv anti-occidentalismul frapant actual din narațiunile Sèvres nu era prezent la data semnării și încercării de implementare a prevederilor tratatului. Așadar, această narațiune este într-o continuă schimbare.
Iar instrumentalizarea acestor narațiuni, adaptarea lor astfel încât să slujească unor scopuri proprii sau de grup în politica internă din Turcia, au fost caracteristici esențiale ale acestor narațiuni încă de la început. La început au slujit implementării politicilor radicale kemaliste de modernizare a Turciei, de laicizare a societății, de transformare din temelii a societății turce, ulterior au servit conservării puterii clicii militare kemaliste, răspunzătoare de nenumărate lovituri de stat militare, iar astăzi servesc intereselor proprii ale lui Erdoğan și de grup ale celor din preajma sa. Erdoğan a urmărit și a dobândit puteri prezidențiale sporite jucând pe cartea naționalistă, jucând pe cartea amenințării pe care ar reprezenta-o kurzii pentru existența statului turc, jucând pe cartea temerilor din societate că Turcia ar fi înconjurată doar de dușmani, vizată cu dezmembrarea de întreaga Europa, de SUA, de Israel, de toată lumea, astfel încât ar avea nevoie de un lider providențial ca Recep Tayyip Erdoğan, un nou salvator al națiunii de tipul lui Kemal Atatürk. Iar mesajele de acest tip abundă mai departe.
Așadar, instrumentalizarea este o trăsătură-cheie a narațiunilor traumei Sindromului Sèvres. Frica este unul dintre instrumentele cele mai puternice, iar elitele din Turcia o folosesc ca atare, cu multă subtilitate sociologică, dar cu cel puțin la fel de mult cinism care face rău propriilor cetățeni.
La fel ca și în cazul Traumei Trianonului, avem și aici o multitudine de probleme, de evenimente, de suferință asociate sfârșitului Primului Război Mondial, din care însă elitele au ales să mizeze pe o narațiune abstractă a unei Păci, a destrămării unui imperiu, pe care au clădit-o, au conservat-o, au augmentat-o pentru a servi scopurilor lor: „Sindromul Sèvres ar putea fi ușor caracterizat drept o formă de nevroză de anxietate apărută după un șoc traumatic extrem, în acest caz colectiv – o serie de războaie continue, căderea imperiului, nașterea forțată a Turciei moderne. Are loc o schimbare care ulterior duce la anumite fixații ciudate obsesive, mai mari sau mai mici.” (Dorothée Schmid)
Sigur, sistemul pare să funcționeze deocamdată și este benefic intereselor unora din societatea de acolo, dar, la întreg nivel societal, aceasta este nu doar o calamitate, dar este, așa cum spunea un cercetător de origine turcă, o veritabilă „boală” societală. (Dorothée Schmid)
O asemănare și o deosebire între cele două traume
Putem încheia cu o asemănare și o deosebire între cele două traume abordate în aceste două părți ale analizei. Așadar, un lucru foarte important de înțeles este că ambele traume reprezintă o suferință reală a unor oameni. Atât așa-numitul Sindrom Sèvres pentru turci, cât și Genocidul Armean pentru armeni. Suferința, teama, angoasa, trauma sunt cât se poate de reale în ambele cazuri.
Dar ceea ce le deosebește în special este felul în care respectiva traumă a ajuns să existe și, mai ales, felul în care s-a format și se propagă de la o generație la alta în societate, felul în care narațiunile referitoare la acestea se și schimbă, sub influența (și în interesul) unor politicieni și politici.
Astfel, una dintre principalele deosebiri în privința originii lor, așa cum ne apare nouă, provine din faptul că nu trebuie să facem abstracție de realitate, de faptele concrete. Așa-numitul Sindrom Sèvres a fost generat în principal de pierderea unor teritorii (dintre care majoritatea recuperate prin Pacea de la Lausanne) ale Imperiului Otoman în urma unei păci dure impuse de Aliați (nu mai dură decât cea care a dus la dezmembrarea unui alt imperiu, cel Austro-Ungar), Imperiu Otoman care le cucerise la rândul lui de la alte populații, teritorii locuite în majoritate de alte etnii decât cea turcă. Așadar, acest Sindrom Sèvres are mai mult o conotație abstractă, teritorială, legată de imaginarul colectiv al unui „grandios” imperiu, al unei așa-zise epoci de aur legată de cuceriri și războaie, în timp ce Genocidul Armean are o consistență mult mai organică, existențială din alte puncte de vedere, aici fiind vorba despre o chestiune cât se poate de explicită, ancorată în realitatea imediată și pragmatică: pierderea unui număr uriaș de vieți omenești, exterminarea aproape completă a unei etnii numeroase din Imperiul Otoman, masacrarea a peste 1 milion de oameni prin unele dintre cele mai crude metode disponibile.
Aceeași desprindere relativă de realitatea imediată, aceeași bază oarecum abstractă a traumei Sindromului Sèvres reiese și din fraza explicită a lui Dorothée Schmid: „Turcia va avea al ei <Sindrom Sèvres>, doar că Sèvres nu a fost implementat.” Cu alte cuvinte, nu numai că avem o traumă clădită în principal pe pierderi teritoriale și de statut (dezmembrarea unui imperiu, pierderea statutului de elită dintr-un imperiu, pierderea unor posesiuni imperiale – locuite în majoritate de alte naționalități -) în loc de masacrul a peste 1 milion de conaționali, în cazul armenilor, dar avem și o traumă care este clădită pe prevederile unui tratat care nu s-a mai implementat. Cu prețul unor lupte, al unor pierderi de vieți omenești, al unor suferințe, desigur, dar trauma actuală a Sindromului Sèvres este totuși în principal bazată pe prevederile unui tratat care nu s-a implementat. Iar acest lucru este deosebit de important de subliniat. Mai ales în comparație cu Genocidul Armean, care s-a întâmplat.
Final
Sursa: Shutterstock via mspmag
Înspre final, aproape ca un verdict, dăm și un citat al lui Richard G. Hovannisian, din volumul său Looking backward, moving forward. Confronting the Armenian Genocide, în care ne dezvăluie situația actuală de pe teren a celor două traume, a celor două societăți, dar și a perspectivelor de viitor, care nu sunt neapărat prea optimiste în acest moment. Deși volumul respectiv a apărut în 2003, vedem cum astăzi, la 20 de ani de la acel moment, situația conflictului din Karabahul de Munte, dar și cea între Turcia, Azerbaidjan și Armenia îi dă dreptate întru totul autorului. Aceasta este ceea ce spunea autorul în 2003: „Cu toate acestea, astfel cum stau ele astăzi, Armenia și Turcia sunt în mare măsură prizoniere ale trecutului. Fără încercări de a aborda acel trecut, ele vor continua să se găsească în tabere opuse în Caucaz și în alte părți și astfel vor lăsa calea deschisă pentru inflamarea unor conflicte regionale și diviziuni. Neîncrederea reciprocă între Turcia și Armenia care provine din genocid dobândește astfel un context contemporan și rămâne o amenințare la adresa securității locale, regionale și, în general, eurasiatice. Moștenirea genocidului, de exemplu, a planat amenințătoare peste conflictul din Karabahul de Munte. Armenii din Karabah, fiind incapabili să exorcizeze fantomele trecutului și temându-se de o anihilare totală, au construit o republică independentă. Între timp, Turcia, bântuită de propriul trecut, ca și de unele implicații viitoare, a privit cu consternare cum armenii și-au recucerit teritorii care fuseseră plasate arbitrar sub stăpânirea Azerbaidjanului. În acest sens, conflictul Karabah-Azerbaidjan a devenit un vehicul prin care atât turcii, cât și armenii continuă să își retrăiască cele mai groaznice temeri ale lor unii de alții, temeri înrădăcinate în moștenirea genocidului.”
Care sunt aceste temeri la care se referă autorul? Pentru armeni, este temerea de a mai pierde încă o parte din patria lor ancestrală, de a suferi încă o anihilare totală, iar pentru turci este teama ca nu cumva armenii să își recupereze din teritoriile pierdute și aflate acum sub control turcesc, teama de o dezmembrare a Turciei. Trauma Genocidului Armean stă față în față cu Sindromul Sèvres, încă se luptă fizic în Caucaz și încă bântuie societățile turcă și armeană.
*Matei Blănaru este doctorand al Universității din București și cercetător asociat la Centrul de Studii Sino-Ruse (CSSR) din cadrul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” (ISPRI) al Academiei Române.
Actualitate
Guvernul britanic urmează să prezinte planul „Australia-plus” privind interzicerea rețelelor sociale pentru minorii sub 16 ani
Premierul britanic Keir Starmer urmează să interzică accesul copiilor sub 16 ani la marile platforme de socializare, inclusiv TikTok, Snapchat și Instagram. Guvernul îi va împiedica, de asemenea, pe minori să transmită live pe site-urile considerate mai sigure și le va limita posibilitatea de a comunica cu persoane necunoscute prin intermediul aplicațiilor de gaming.
FOTO: iStock
BBC scrie că miniștrii analizează și posibilitatea introducerii unor restricții privind orele la care copiii pot utiliza rețelele sociale, însă detaliile complete nu vor fi prezentate decât luna viitoare.
Publicația citată adaugă că surse din guvernul britanic descriu planul, care urmează să fie prezentat luni dimineață, 15 iunie, de Starmer, drept „Australia-plus”.
Australia a introdus în decembrie 2025 prima interdicție totală din lume privind accesul copiilor sub 16 ani la rețelele sociale.
„Este o alegere care arată de partea cui suntem: de partea familiilor din întreaga țară sau de partea unui status quo care nu funcționează”, a declarat Starmer. Potrivit acestuia, guvernul va „pune capăt unui sistem care îi dezamăgește pe copiii noștri”.
Deși majoritatea participanților la o consultare publică susțin interzicerea rețelelor sociale pentru copiii sub 16 ani, există și critici care avertizează asupra unor posibile efecte negative.
Potrivit publicației The Sunday Times, premierul Keir Starmer urmează să anunțe o interdicție care va viza 10 platforme majore, după modelul Australiei, inclusiv TikTok, Instagram, YouTube și Facebook.
Anunțul de luni vine la două săptămâni după încheierea consultării publice desfășurate de guvern pe parcursul a trei luni.
La sondaj au fost înregistrate 116.000 de răspunsuri. Aproximativ 90% dintre părinții participanți s-au declarat în favoarea interzicerii rețelelor sociale pentru copiii sub 16 ani, iar peste 83% au considerat că riscurile depășesc beneficiile acestor platforme.
Ian Russell, tatăl adolescentei Molly Russell, care s-a sinucis după ce a fost expusă la conținut nociv online, critică planul guvernului britanic de a interzice rețelele sociale pentru copiii sub 16 ani.
El consideră că o astfel de măsură ar crea un fals sentiment de siguranță, ar împinge copiii către alte zone ale internetului și ar limita posibilitățile lor de comunicare. Russell susține că autoritățile ar trebui să reglementeze mai bine platformele, nu să le interzică, și îl acuză pe premierul Keir Starmer că a grăbit această măsură din motive politice.
„Dacă face politică pe această temă, atunci se joacă cu viețile tinerilor, iar acest lucru mi se pare deplorabil”, a spus el.
Organizații precum NSPCC susțin că marile companii de tehnologie ar trebui obligate să își facă platformele mai sigure, în loc ca acestea să fie pur și simplu retrase copiilor. La rândul lor, companiile afirmă că sunt angajate în protejarea minorilor.
Ministrul britanic al Culturii, Lisa Nandy, susține că firmele de tehnologie au avut suficient timp pentru a face platformele mai sigure pentru copii. Ea afirmă că discuția nu mai este dacă minorii trebuie protejați online, ci cum poate fi realizat acest lucru.
Deși recunoaște că unii tineri vor găsi metode de a ocoli restricțiile, Nandy consideră că interdicția ar putea produce o schimbare culturală importantă, reducând presiunea socială asupra copiilor de a fi prezenți pe rețelele sociale de la vârste foarte mici.
Actualitate
Cauza morții lui Eminescu explicată de specialiști. Ce l-a ucis de fapt pe marele poet și care au fost ultimele sale cuvinte
Pe data de 15 iunie 1889, murea marele poet și publicist Mihai Eminescu. Deși este unul dintre cele mai faimoase personaje ale literaturii române, moartea sa continuă să fie învăluită în mister. În ce condiții s-a produs decesul și care au fost adevăratele cauze, rămân subiecte controversate.
Cea mai cunoscută fotografie a lui Mihai Eminescu FOTO profimedia
Pe 15 iunie 1889, la ora 4.00, în casa de sănătate a doctorului Alexandru Suțu (un pionier al psihiatriei românești), situată pe Strada Plantelor din municipiul București, se stingea poetul și jurnalistul Mihai Eminescu. Avea doar 39 de ani și a sfârșit pe un pat metalic, într-o cameră cu ușa ferecată, după ce și-a alinat durerea cu un pahar de lapte. Au trecut 137 de ani de la acel moment.
Eminescu a devenit foarte faimos, fiind considerat un geniu literar și un simbol al literaturii române. Despre Eminescu, toți românii învață la școală, dau examene scriind despre poeziile, poveștile și, în general, operele sale literare. Cu toate acestea, puțini știu cu adevărat ce s-a întâmplat în noaptea de 14 spre 15 iunie 1889, în camera-celulă de la sanatoriul de pe Strada Plantelor. Și toți aceia au murit. Ulterior, specialiști în psihiatrie, anatomopatologie sau medicină legală au încercat să reconstituie cauzele decesului lui Eminescu. S-a ajuns la ipoteze de lucru, la păreri, dar la puține diagnostice fără echivoc. Cum a murit Eminescu și din ce cauză? Care au fost ultimele sale cuvinte sau dorințe?
Ultimii șase ani de calvat din viața lui Eminescu
Eminescu a petrecut în sanatoriul doctorului Șuțu de pe Strada Plantelor jumătate de an. A ajuns acolo pe 3 februarie 1889. L-au internat prietenii, fiindcă avea probleme financiare grave și o sănătate prăbușită. Internarea lui Eminescu în sanatoriu a fost, de fapt, apogeul unei perioade crunte din viața poetului. Totul a început pe 28 iunie 1883, atunci când Eminescu cedează psihic. Epuizat de munca de la ziar, cu puține resurse materiale, cu angoase personale, marele poet se prăbușește. Se spune că s-a dat în spectacol la Capșa. A scos un revolver din haină și amenința că-l va ucide pe regele Carol I. A ajuns mai apoi la Baia Mitraszewski, unde, de asemenea, a făcut scandal. A fost ridicat de polițiști și dus pe sus la sanatoriul doctorului Șuțu. „La ospiciu, unde fusese transportat în chip brutal și nu în veșmintele sale, rămase în apa băii, Eminescu se părăsi tot mai mult în voia fantasmelor”, scria George Călinescu în „Viața lui Mihai Eminescu”.
Din acel moment, Eminescu a intrat în calvarul ultimilor ani de viață. A fost ca un drum fără întoarcere, ca o prăbușire din care nu avea să se mai ridice niciodată. Pe cheltuiala prietenului său Chibici Revneanu, Eminescu este dus la sanatoriul de la Oberdöbling din Viena. Medicii austrieci spuneau că Eminescu suferea de sindrom bipolar. Are noroc numai de un an și jumătate de tratament, în Austria și Italia. Efectiv, poetul și-a revenit. Se întoarce însă în țară și lucrurile se strică din nou. Sărac, căzut pradă viciilor (Eminescu fuma foarte mult, bea numeroase cafele și uneori făcea beții de pomină), marele poet cade din nou în mrejele bolii de care suferea.
„De vreme ce rezidez într-o hulubărie puțin recomandabilă din orice punct de vedere, e lesne de înțeles că nu am unde pune lucrurile mele (…) O tristă iarnă mă așteaptă și o tristă viață”, îi scria Eminescu aceluiași Chibici.
Pentru o vreme, a avut un post de sub-bibliotecar, de profesor de geografie și statistică. S-a întreținut cum a putut, dar lefurile erau mici. Crizele l-au adus din nou în atenția medicilor. Cei de la Iași și, mai apoi, din București l-au tratat ca pe un sifilitic. Asta credeau ei că are Eminescu. Și i-au administrat un tratament arhaic, care nu se mai folosea în Europa acelor vremuri. Era vorba despre injecții și frecții cu mercur. Specialiști importanți, precum neuropatologul Ovidiu Vuia, spun că, efectiv, Eminescu a fost otrăvit constant pentru o boală de care nu suferea.
„Concluziile mele ca medic neuropsihiatru, cercetător științific, autor a peste o sută de lucrări din domeniul patologiei creierului sunt cât se poate de clare: Eminescu nu a suferit de lues (sifilis) și nu a avut o demență paralitică”, preciza Ovidiu Vuia într-un articol de specialitate publicat la New York în 1987 și reluat în lucrarea sa „Despre boala și moartea lui Mihai Eminescu”.
Dărâmat de tratamentul agresiv care, efectiv, îl otrăvea constant, Eminescu nu putea munci și își ducea existența într-o sărăcie lucie. Viața sa era un adevărat calvar. „Existența lui Eminescu ar fi fost o problemă gravă dacă prietenii și admiratorii nu s-ar fi gândit să-i trimită bani”, spunea George Călinescu în aceeași lucrare.
Eminescu s-a mutat în orașul său natal, la Botoșani, pentru a putea supraviețui. Era îngrijit de sora sa Harietta, într-o casă care există și astăzi în oraș. Se făceau chete publice pentru a-l întreține pe Eminescu. În cele din urmă, Eminescu este adus la București și internat, așa cum am precizat, la sanatoriul doctorului Șuțu, pe 3 februarie 1889. Tratamentul pentru sifilis este continuat la București, de această dată injectabil.
„Sunt năruit”
În noaptea de 14 spre 15 iunie, Eminescu se afla închis în camera sa de la Sanatoriul doctorului Șuțu, de pe Strada Plantelor din București. În ziua anterioară i se făcuse, cel mai probabil, tratamentul cu mercur pentru presupusul sifilis. Poate cu o oră înainte de a muri, poate chiar mai devreme, Eminescu strigă după medicul de gardă, doctorul Petrescu. Are o dorință ciudată la acea oră, dar îi este îndeplinită. Mai precis, a vrut un pahar cu lapte. După ce i-a strecurat laptele prin vizeta metalică, Eminescu i-ar fi șoptit cu voce stinsă medicului de gardă: „Sunt năruit”.
La ora patru dimineața, poetul se stingea pe un pat metalic de sanatoriu. Singur în cameră, doar el cu poeziile scrise pe pereți și pe carnețelul pe care-l avea ascuns în buzunarul halatului. Pe 15 iunie, trupul lui Eminescu a fost pregătit pentru o autopsie. Ea este efectuată de doctorul Tomescu și, mai apoi, de doctorul Marinescu, de la laboratorul Babeș. La rândul lor, medicii Șuțu și Petrescu au pregătit un raport oficial, dar destul de ambiguu, din care nu reiese clar cauza morții poetului. Autopsia a fost complicată de neglijențele repetate care au dus la deteriorarea creierului poetului.
Ulterior, Eminescu este depus la biserica Sfântul „Gheorghe cel Nou” din București, pe un catafalc împodobit cu ramuri de tei. În jurul sicriului, coroane din partea Academiei Române și a prietenilor, precum și mesaje. Pe 17 iunie, într-o sâmbătă, Eminescu a fost înmormântat, în jurul orei 17.00.
Mihai Eminescu era să arunce România în război cu austriecii și nemții. Planurile secrete ale poetului care au inflamat spiritele
„Emilia dragă, în Biserica Sf. Gheorghe Nou, cosciugul deschis al lui Mihai Eminescu era încins cu crengi de tei, în amintirea poesiilor lui parfumate cu flori de tei. Am rupt o frunză de la cosciug și pentru tine și ți-o trimit aici. Sub bandă primești și un număr din «Constituționalul», cu descrierea îngropării. Articolul e de Caragiali. Când am însoțit pe jos, cu capetele goale, pe Eminescu, de la biserică, pe bulevard, până la cimitirul Belu, Rosetti, Laurianu, Mihăileanu, eu, Anicuța și vreo 600 de școlari și studenți, admirabilul cor vocal de la Mitropolie era singura pompă (…) S-a luat de la Primărie un loc de veci pentru el, e ceva mai în fund, la dreapta de tata. Din întâmplare, un mare copac de tei e în apropiere. Pentru grilaj și o piatră de mormânt – eu cred o mare stâncă brută de marmură cenușie, cu o singură parte netezită, pe care să fie inscripția Mihai Eminescu și poate 4 versuri ale lui, și un tei înăuntrul grilajului – se vor face subscripții. Părerea mea e de 50 de bani, pentru ca toți școlarii, și din Transilvania, să contribuie. Sâmbătă seara s-a înmormântat Eminescu”, scria Titu Maiorescu, într-o scrisoare trimisă Emiliei Hempel, sora sa.
Eminescu nu mai era, dar în urma sa a rămas o moștenire culturală și, în special, literară incredibilă. Dar și multe întrebări fără răspuns. Una dintre acestea este: din ce cauză a murit Eminescu la numai 39 de ani?
Nebunul, piatra, erizipelul, endocardita….
Au fost multe teorii privind cauza morții lui Eminescu. Unii spuneau că pur și simplu s-a sfârșit din cauza sifilisului. Ulterior, s-a constatat că este o concluzie complet eronată. Eminescu nu a avut sifilis. În schimb, a fost tratat empiric și total eronat pentru sifilis. Dar vom ajunge și acolo.
O altă ipoteză este legată de un presupus incident în curtea sanatoriului. Mai precis, așa cum susțin unele mărturii ale vremii, un pacient de la sanatoriu l-ar fi lovit în cap pe Eminescu, în timpul unei crize. Frizerul regelui, Dumitru Cosmănescu, căruia Eminescu îi spunea „Dumitrache”, îl vizita des pe marele poet la sanatoriu. Într-una dintre aceste vizite, Eminescu a vrut să-l învețe „Deșteaptă-te, române!”. Când poetul a început să cânte, un pacient a luat o scândură și l-a lovit pe Eminescu în cap. Incidentul a avut loc cu două zile înainte de moartea poetului.
Medicul Vineș, cel care l-a avut în grijă pe Mihai Eminescu la „Institutul Caritatea”, folosea acest incident pentru a veni cu o explicație privind decesul poetului. Mai precis, Eminescu ar fi făcut un erizipel care a dus la complicații, pe fondul unei endocardite mai vechi a poetului.
„Era o tăietură a pielii de 2 cm lungime. I s-au dat imediat îngrijirile medicale necesare, iar peste 3 zile buzele plăgii păreau reunite. Dar Eminescu, care avea, după cum am spus, obiceiul de a strânge de pe jos tot felul de lucruri, din care unele erau murdare, și se freca cu ele pe corp și pe cap, desfăcându-și pansamentul, a făcut un erizipel la nivelul plăgii, erizipel care s-a întins apoi la față, gât, membre superioare, torace, până la nivelul abdomenului. […] Cum se vede din cele de mai sus, moartea lui Eminescu nu este datorată traumatismului cranian petrecut cu 25 de zile mai înainte și care se vindecase complet, ci este consecința unei endocardite mai vechi (diagnosticată de regretatul profesor N. Tomescu, medic primar al serviciului de boli interne de la spitalul de copii, care era și medic al institutului), de care era amenințat în fiecare clipă și care, desigur, s-a agravat după erizipel”, scria în raportul său medicul Vineș, raport citat de Nicolae Georgescu în lucrarea sa „Eminescu târziu”.
Erizipelul este o infecție bacteriană acută a straturilor superficiale ale pielii și a vaselor limfatice. Este cauzată cel mai frecvent de bacteria Streptococcus pyogenes, care pătrunde în organism prin mici leziuni sau tăieturi ale pielii. La rândul său, endocardita este o inflamație gravă a endocardului (membrana care căptușește interiorul inimii și valvele cardiace), cel mai adesea cauzată de o infecție bacteriană sau fungică. Netratată, poate fi fatală.
Ipoteză șocantă: Eminescu, omorât cu zile de sistemul sanitar al vremii
Toate aceste ipoteze sunt însă respinse de mulți specialiști. Este posibil ca Eminescu să fi primit o scândură peste cap, dar în niciun caz nu i-a fost fatală. În realitate, după cum arată medicii moderni, cu experiență, Eminescu a murit cu zile din cauza tratamentelor greșite administrate. A fost injectat cu mercur și intoxicat. Iar expunerea cronică la mercur este legată de hipertensiune arterială, disfuncție endotelială, creșterea riscului de infarct miocardic și tulburări de ritm cardiac.
Proiect inedit pe locul unde Eminescu a văzut lumina zilei. Cum vrea o fundație culturală să readucă la viață atmosfera de pe vremea Eminovicilor
Tocmai de aceea, specialiștii spun că o cauză reală a morții lui Eminescu a fost stopul cardio-respirator, pe fondul intoxicației cronice cu mercur.
„Între lunile februarie-iunie 1889, lui Mihai Eminescu i s-a administrat intravenos clorură de mercur la Institutul Şuţu şi, probabil, aceasta a fost cauza stopului cardiac care i-a provocat moartea”, preciza profesorul doctor Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Române, în cadrul unei sesiuni ştiinţifice din anul 2014.
Mai mult decât atât, alți specialiști indică faptul că Eminescu a fost victima unor medici nepricepuți, spitalizat în locuri nepotrivite și tratat cu un tratament criminal.
„După ce am revăzut toate ipotezele medicale şi simptomatologia, concluzionăm că a suferit de tulburare bipolară şi a murit din cauza otrăvirii cu mercur, un tratament neadecvat administrat ca urmare a diagnosticării greşite cu sifilis. Spitalizat în locuri nepotrivite şi tratat de medici incompetenţi, a suferit nu doar fizic, ci şi moral, murind prematur. În urma unei scrisori adresate prietenilor, el, pe bună dreptate, s-a considerat un om sacrificat”, preciza medicul Raul Neghina în studiul „Controverse medicale şi dileme privind boala şi moartea lui Mihai Eminescu”.
Neuropatologul Ovidiu Vuia, în lucrarea „Despre boala și moartea lui Eminescu – studiu patografic”, concluzionează:
„Eminescu n-a avut sifilis şi n-a fost alcoolic. Demonstrat deci faptic, fără nicio îndoială, poetul nostru a suferit de o psihoză endogenă, maniaco-depresivă, fără substrat organic; ea nu i-a alterat capacitatea intelectuală şi creatoare, în viaţa lui n-a existat zisa «mare întunecime», invenţia eminescologilor interbelici, cu precădere. Sfârşitul i-a fost provocat de sincopă cardiacă, survenită în urma tratamentului cu injecţii de mercur administrate în sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti, în cursul ultimei internări din februarie-iunie 1889 (…) Pe această cale devine clară şi cauza morţii poetului, intoxicaţia cu mercur, şi trebuie, din spirit ştiinţific, să o susţinem, oricât ne-ar durea respectivul sfârşit, cauzat de neştiinţa celor ce l-au tratat, căci încă o dată o scriu, nu poate fi apărat în numele adevărului un psihiatru care aplică un tratament fără să cunoască urmările sale fatale, cum e cazul d-rului Şuţu, responsabil postum de moartea lui Eminescu”, preciza medicul Vuia.
Liderii UDMR se întrunesc în ședință duminică, de la ora 18:00, pentru a stabili dacă îi acordă sau nu sprijin politic lui Adrian Veștea pentru funcția de prim-ministru, a anunțat liderul deputaților formațiunii, Csoma Botond.
Presedintele UDMR, Kelemen Hunor FOTO Mediafax
El a precizat că UDMR a fost luat prin surprindere de hotărârea președintelui Nicușor Dan de a-l nominaliza pe Adrian Veștea ca prim-ministru.
„Sunt absolut sigur că decizia noastră nu se va rezuma la faptul dacă vom primi sau nu portofolii ministeriale în noul Guvern. Este o analiză mult mai complexă. Trebuie să vedem ce susținere are domnul Veștea, din ce zonă. PSD nu ajunge pentru o majoritate”, a explicat parlamentarul UDMR, pentru Digi 24.
Csoma Botond a adăugat că UDMR se aștepta ca Eugen Tomac să renunțe la mandat, în condițiile în care nu avea susținere parlamentară, iar partidele din fosta coaliție să formuleze o nouă propunere.
„Domnul președinte Kelemen Hunor nu a fost informat, consultat cu privire la această desemnare. Nu știa nici el, am discutat cu dânsul după ce am văzut în presă această informație. Ne-am gândit că poate se vor flexibiliza puțin pozițiile politice după ce Tomac nu strânge majoritatea sau renunță la mandat. Am crezut că va exista această situație când pozițiile politice se vor flexibiliza și vom fi în acea situație când putem merge la Cotroceni cu o propunere de premier. Nu a fost așa. Domnul Nicușor Dan a făcut această desemnare”, a afirmat el.
Duminică dimineața, președintele Nicușor Dan a anunțat că Eugen Tomac și-a depus mandatul de premier desemnat și îl propune în locul acestuia pe Adrian Veștea.
-
Breakingacum 2 zileUn bărbat din Texas, căutat de poliție după ce a ucis o persoană și a rănit alte 10 într-un atac armat, a fost găsit mort
-
Breakingacum 2 zileOvidiu Lipan Țăndărică: „Trupa Phoenix și-a ratat marea șansă în Germania. Nicu nu a vrut să accepte propunerile pe care le primeam”
-
Breakingacum o ziTrump organizează lupte MMA pe peluza Casei Albe. Cât costă show-ul
-
Breakingacum o ziAmenzi de peste 6000 de lei la marșul Pride din Capitală. Unii participanți ar fi avut asupra lor „obiecte periculoase”
-
Breakingacum 3 zileMomentul când delegatul palestinian al FIFA a refuzat să dea mâna cu Gianni Infantino
-
Actualitateacum 2 zile
Trump și Putin, prinși în propria capcană: de ce nu pot încheia războaiele pornite
-
Actualitateacum 2 zile
Un sat din Prahova a rămas izolat după ce viitura a luat un pod. 158 de oameni nu mai pot ajunge acasă
-
Actualitateacum 3 zile
A cumpărat un apartament la etajul 34 într-un bloc cu 32 de etaje. Povestea bărbatului rămas și fără locuință, și fără bani