În seara de 24 Septembrie 2023, în cadrul Festivalului George Enescu la Sala Palatului, din seria intitulată „Mari orchestre ale lumii” a avut loc concertul de închidere susținut de Orchestra Concertgebouw din Amsterdam, dirijată de maestrul Klaus Makela. Orchestra a avut susținerea muzicală și a Corului Academic Radio, sub bagheta dirijorului Ciprian Țuțu, iar dirijorul corului de copii a fost Razvan Rados. În program, publicul a audiat lucrări aparținând compozitorilor George Enescu și Gustav Mahler.
Primul opus prezentat a fost Uvertura de concert opus 32 din creaţia enesciană,penultima sa lucrare numerotată, datată din anul 1948.
Între cele două sintagme sonore pregnante care au marcat începutul şi finalul Uverturii de concert op. 32 de George Enescu, suficient de apropiate, temporal, una faţă de cealaltă, pe durata de aproximativ 10 minute) s-a reliefat in interpretarea redutabilei orchestrea Concergebouw din Amsterdam o lume sonoră stranie, complexă şi, în egală măsură, paradoxală.
Aceasta lucrare atât de puţin prezentă în programele de concert ale orchestrelor, despre care însuşi George Enescu spunea, cu autoironie, că „… je viens de mettre bas d’une ouverture de concert sur des thèmes dans le caractère populaire roumain… un vrai morceau de vestiaire pour fair partir les gens…”, „Tocmai am dat naștere unei uverturi de concert pe teme din personajul popular românesc… o adevărată bucată de dressing care să-i pună pe oameni să meargă...”(George Enescu Monografie Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1971, p. 1051–1053, nota 80; citatul reproduce un fragment din scrisoarea lui George Enescu către Marcel Mihalovici, datată 29 mai 1949) a fost o revelatie.
Opusul enescian a avut darul de a încununa în mod fericit ultima seară a Festivalului sub forma unei deveniri sonore ce reflectă un conglomerat complex, rezultat în urma combinării calităţilor majore cu anumite detalii experimentale ale piesei, care s-au putea coagula sub forma unor certitudini în intenţiile interpretative ale reputatei orchestre din Olanda.
S-a evidenţiat de asemenea şi faptul că importanţa acestei lucrări constă în transpunerea aceluiaşi stil din cadrul formei de suită (instrumentală la fel ca în „Impresii” sau cu cele orchestrale Suita „Săteasca”) în cel al formei de uvertură, care au fixat apartenenţa Uverturii la acelaşi stil explicit folcloric, evocator al vieţii satului românesc, definit prin caracterul ei evocator şi dramatic, prin chintesenţa unei drame autobiografice, rămasă nedezvăluită.
Acest opus a fost compusă în plenara tonalitate La Major pentru un ansamblu orchestral amplu și variat în toatecompartimentele, incluzând celesta, glockenspiel-ul, pianul, harpa. Cu multă măiestrie, George Enescu a realizat unele combinații instrumentale dintre cele mai expresive pentru diversele ipostaze ale discursului. Uvertura a debutat cu o temă de joc, foarte energică, prelucrată în întreaga orchestră. Aceasta a revenit de mai multe ori, în alternanță mai întâi cu o temă lirică, cu caracter tânguitor și apoi cu un solo de flaut cu trimiteri nostalgice, amintind de genul doinei populare, evident stilizate. Finalul a avut acea o notă de dramatism, ce poate fi privit astăzi, drept tribut ideologic plătit de artist, cu acel dor pentru a-şi aduce aminte de plaiurile natale.
Am putut remarca viziunea dirijorului finlandez Klaus Makela, ce a dat acea expresie vie, apropiată stilistic cu una din expresiile artistice proprii folclorului nostru- mai precis contopirea într-o unitate de nezdruncinat a omului cu natura. Prin acest profund sentiment, arta enesciană s-a regăsit prin sursele vii ale folclorului, acel «caracter popular românesc» înscris în însuşi titlul lucrării.
Este posibil ca în spatele aparenţelor, datorate unei fugitive audiţii a lucrării, să se ascundă o capodoperă sau, cel puţin, una dintre cele mai reprezentative lucrări enesciene foarte puţin prezentate pe scena de concerte.
Astfel,acest opus confirmă fără absolut niciun dubiu că literatura românească a crescut până în prezent, doar un singur răspuns solid argumentat,fiind acela dintr-o perspectivă interpretativă de cel mai înalt nivel oferit publicului prezent la Sala Palatului.
De altfel, consider că am avut astfel privilegiul de a fi asistat, în transmisie televizată de TVR Cultural a acestui Concert.
***
După o binemeritată pauză, am ascultat cu interes şi plăcere, în interpretarea orchestrei regale simfonice din Amsterdam Concertgebouw condusă de maestrul KLAUS MÄKELÄ o altă capodoperă a literaturii muzicale universale, dificila și filosofica Simfonie numărul 3 în re minor de Gustav Mahler.
Interesant e aspectul referitor la faptul că lucrarea a fost compusă între anii 1893 și 1896 și, la început, Gustav Mahler a încercat să lămurească prin subtitluri conținutul fiecăreia dintre cele șase părți pe care le cuprinde. Când peste doi ani partitura simfoniei a văzut lumina tiparului, acestea au dispărut.
La premiera din anul 1902, pagina programului nu a afișadeloc titluri, ci doar tempo și indicații generice (Tempo di Menuetto, Rondo, Alto Solo etc.). „Începând cu Beethoven”, i-a scris Gustav Mahler criticului Max Kalbeck în acel an, „nu există muzică modernă fără programul ei de bază. Dar nicio muzică nu valorează nimic dacă mai întâi trebuie să spui ascultătorului ce experiență se află în spatele ei, respectiv, ceea ce ar trebui să experimenteze în ea. Și așa încă o dată: urmează fiecare program! Un oarecare reziduu de mister rămâne întotdeauna, chiar și pentru creator.”
În forma sa finală, lucrarea are șase mișcări, grupate în două părți: Kräftig. Entschieden (puternic și decisiv) cu traseul din re minor până în fa major.
A urmat Tempo di Menuetto Sehr mässig (În tempoul unui menuet, foarte moderat) în La major, care a fost cântat în manieră attacca, cu acea neliniște generată de tonalitatea do minor.
A urmat Scherzando Ohne Hast Confortabil (Scherzo), fără grabă cu caracter amabil și glumeț, pendulând ambivalent din do minor până la Do Major.
Intervențiile Corului de copii Radio, cu voci cristaline, s-au evidențiat în Sehr langsam—Misterioso (Foarte încet, în mod misterios), în puternicele progresii și marșuri armonice din tonalitatea Re Major, care au pendulat cu Lustig im Tempo und keck im Ausdruck (Vesel în tempo și obraznic în expresie), cu traseul tonal Fa Major-re minor-Sol Major.
Monumentală simfonie s-a încheiat cu Langsam—Ruhevoll—Empfunden (Încet, liniştit, profund simţit) în serena tonalitate Re Major
Prima mișcare singură, cu o durată normală de puțin mai mult de treizeci de minute, uneori patruzeci, a constituit partea întâi a simfoniei. Partea a doua a constat din celelalte cinci mișcări și a avut o durată de aproximativ șaizeci până la șapte de minute.
Ca și în cazul fiecăreia dintre primele sale patru simfonii, Gustav Mahler a oferit inițial un fel de program pentru a explica narațiunea piesei. Compozitorul nu a dezvăluit publicului structura și conținutul. Dar, în momente diferite, a împărtășit versiuni în evoluție ale unui program pentru simfonia a treia cu diverși prieteni, printre care: Max Marschalk, critic muzical; violista Natalie Bauer-Lechner, o prietenă apropiată și confidentă; și Anna von Mildenburg, soprana dramatică și iubita lui Mahler în vara anului 1896, atunci când a finalizat simfonia.
Bauer-Lechner a scris în jurnalul ei privat că Mahler a spus: „Nu vă puteți imagina cum va suna!”
În forma sa cea mai simplă, programul muzical a fost inclus cdintr-un titlu pentru fiecare dintre cele șase mișcări: „Pan se trezește, vara mărșăluiește” „Ce îmi spun florile din luncă” „Ce îmi spun animalele din pădure” „Ce îmi spune omul” „Ce îmi spun îngerii” „Ce îmi spune dragostea”.
În desfășurarea conținutului muzical și ideatic am reușit să remarc mai multe aspecte.
Una se referă strict la fascinația compozitorului austriac Gustav Mahler, care nu poate fi deloc ignorată nici în secolul al XXI lea, pentru lucrurile care se întâmplă „în afara timpului”, cu trimiteri eminamente filosofice.
M-au impresionat plăcut intervențiile flautului piccolo care parcă grăbește imitațiile micilor momente festive redate de ansamblul viorilor pe parcursul deselor momente din părțile finale. De altfel, acestea doar urmează indicația lui Mahler de a cânta „fără să țină cont de ritm”.
Acestea aspecte deosebit de jucăușe sunt transformate în efecte dramatic atunci când, la sfârșitul unei dezvoltări care se accelerează constant, capcanele trec peste contrapunctul strict al violoncelor și al partidei de contrabas, cu un tempo de marș mai lent al lor, pregătind astfel modalitatea prin care cele opt corni au declanșat materialul din repriză.
Celălalt aspect pe care am dorit să-l subliniez este legat de cele câteva dintre temele auzite aproape de început care vor fi transformate în materialele ultimelor trei mișcări. A fost realmente fascinant mai ales când am putut detecta formule ritmico – melodice dinprima mișcare care au fost mai puțin recognoscibile, fiind stilizate și folosite asemenea unor light-motive, în permanentă metamorfozare.
În împărțirea lucrării adoptată în cele din urmă de Gustav Mahler, prima mișcare este asemenea unei întregi prime secțiuni. Urmează, cu excepția finalului, o serie de piese asemenea unor personaje mai aparte, începând cu Blumenstück, prima muzică pe care a compus-o și a căutat-o cu obstinație, special pentru această simfonie. Acesta este un menuet delicat sentimental, cu acces, în secțiunea sa din mijloc contrastantă, la surse ușor sinistre de energie.
Ceea ce de fapt se anticipează în conținutul muzical, dar care nu se aude deloc în simfonie, este în special melodia „Life in Heaven” care a fost eliminată din acest design și a fost încorporată în Simfonia cu numărul Patru.
Fapt inedit, magistral surprins și de prestigioasa Orchestră Regală din Amsterdam Concertgebouw e un alt aspect important. La ceva timp după ce a terminat această mișcare, Gustav Mahler a remarcat cu surprindere că vocile grave, basii cântă pizzicato pe tot parcursul acesteua.
În ultima secțiune, asemenea unei entități aparte, la fel ca în lucrarea Parsifal al lui Richard Wagner își fac o apariție fantomatic melodii asemenea unor cântece pastorale din Austria Superioară atât de dragi ale lui Gustav Mahler.
Cu sediul la Amsterdam,Orchestra Regală Concertgebouw a fost fondată în 1888 și a primit oficial denumirea de „Regală” cu ocazia sărbătoririi centenarului său în 1988. Regina Máxima a Țărilor de Jos este patroana Orchestrei Concertgebouw.
Fiind considerată una dintre cele mai bune orchestre din lume, Orchestra Regală Concertgebouw este, în special, apreciată pentru interpretările muzicii lui Mahler și Bruckner, precum și pentru seriade concerte consacrate „Passion” și Matineul de Crăciun.
Orchestra a colaborat întotdeauna cu cei mai mari dirijori și soliști.Compozitori precum Richard Strauss, Gustav Mahler și Igor Stravinski au dirijat Orchestra Concertgebouw în mai multe rânduri.Până în prezent, orchestra continuă să promoveze relații pe termen lung cu compozitori contemporani.
De asemenea, mezzo soprana Jennifer Johnston a încântat publicul cu prestația sa sigură și totodată rafinată, intervențiile sale aducând acel rafinament legendar acestui dificil opus.
Deși a cincea mișcare a Simfoniei a simfoniei a treia a lui Mahler cuprinde un decor al textului Wunderhorn „Es sungen drei Engel” („Trei îngeri cântau”), compozitorul îmbogățește acest poem popular prin adăugarea propriilor cuvinte. Cea mai mare parte dintre ei apar în corul de copii, care pur și simplu repetă silabele „bim bamm” ca o emulare a sunetului clopotelor. Pe de altă parte, corului de femei, Mahler îi atribuie reformulari afirmative ale gândurilor și impecabilelor intervale ce au fost exprimate de către această experimentată mezzo soprană, în dialog aproape continuu cu concert maestrul.
Din biografia artistei, am putut reține faptul că a fost răsplătită de Societatea Filarmonica Regală cu Singer Award în semn de recunoaștere a „devotamentului și
forței emoționale… de la prestațiile strălucitoare ca artistă în rezidență cu
Orchestra Filarmonică Regală din Liverpool până la activitatea sa remarcabilă de susținere a tinerilor muzicieni”.
Proiectele sale din stagiunea 2023/24 includ Simfonia a III-a de Mahler alături de Mäkelä și Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam, la
București și Viena, Simfonia a VIII-a de Mahler cu K. Petrenko și Orchestra
Bavareză de Stat din München și cu Bychkov și Orchestra Filarmonicii NDR
Radio din Hamburg, Castelul lui Barbă Albastră de Bartók cu Mäkelä și
Orchestra Filarmonicii din Oslo, Șeherazada de Ravel cu Oramo și Orchestra Simfonică BBC la Barbican, Requiemul de Verdi cu Vasili Petrenko
și Orchestra Filarmonică Regală, premiera britanică a operei Conquest of the Useless de David Fennessy cu Sheen și Orchestra Simfonică Scoțiană BBC, The Dream of Gerontius de Elgar etc
***
De asemenea, ovațiile prelungite ale acestui spectacol, de asemenea, pot vorbi despre caracterul universal al acestei muzici culte cât și despre problema spiritualității, pentru că tocmai acest univers creat de către Gustav Mahler a proiectat finalul simfoniei a treia „nu cu forță brută, ci cu un ton bogat și nobil” și ca ultima măsură să „nu fi tăiată brusc” (conform manuscrisului) – astfel încât să existe o oarecare blândețe la limita dintre sunet și tăcere la sfârșitul acestei înfățișări a unei lumi fantastice și totodată glorioase din viața și creația acestui genial compozitor.
Mulțumindu-vă pentru atenție, închei această cronică, cu speranța că voi asista, din postura de muzician și jurnalist profesionist (chiar dacă nu am fost acreditat din motive neelucidate de către actuală nouă conducere a Festivalului Internațional George Enescu) și la alte concerte cu adevărat demne de a fi evocate.
Sursa foto :https //google.com
Acest eveniment se bucură de susținerea și promovarea Ziarului Nationalul.ro, iar prezentarea acestei cronici de concert a fost realizată de către domnul profesor. dr. Daniel Mihai, redactor al platformei BPNews.Toate drepturile rezervate!
