Un foarte apreciat
fotograf, venezueleanul Alfredo Padron, are o poveste de viață
fascinantă. Și-a făcut studiile în România, a fotografiat
Bucureștiul în perioada comunistă, a fost prieten cu Nichita
Stănescu și îl apreciază mult pe Mircea Cărtărescu.

Originar din
Venezuela, Alfredo Padron (66 de ani) a venit în România în anul
1977 ca să urmeze cursurile Institutului de Artă Teatrală și
Cinematografică (IATC) din Capitală. După patru ani de facultate, plus un
an pregătitor, venezueleanul a devenit operator de filme și TV,
perioadă după care s-a întors acasă unde a realizat numeroase
producții de scurt și lungmetraj.

Ulterior, Padron a făcut
specializare la Florența, Italia, ca fotograf pentru restaurare de
opere de arte, continuând în acest domeniu cu fotografie de artă
și spectacol, în industria discografică, dar și fotografie
comercială publicitară. S-a mutat din 2017 din Venezuela în
Republica Dominicană, unde este profesor de fotografie la Institutul
Tehnologic (INTEC) și Școala
Internațională de Desen.

În 1982, când era
student în România, Alfredo Padron a avut onoarea să facă
un film despre marele poet român Nichita Stănescu, în calitate de
operator, ca lucrare de diplomă pentru a absolvi IATC. Aceste
imagini celebre cu unul dintre creatorii de limbă română sunt
printre ultimele cu Nichita: un an mai târziu, pe 13 decembrie 1983, Nichita
Stănescu murea în urma unui stop cardio-respirator, diagnosticul
oficial.

Însă poetul se lupta de ani întregi cu alcoolul și cu
boala. Poetul Cezar Ivănescu, un prieten de-ai lui, avea s-o spună
ceva mai târziu: „La autopsie s-a constatat că nu mai avea nici
măcar o celulă de ficat. Şi-l băuse pe tot“.

Așadar, la 40 de
ani de la moartea marelui poet, Alfredo Padron ne
oferă povești emoționante, dar mai ales fotografii inedite cu
Nichita, cel care, în toamna lui ’83,
își făcea, la Belgrad, ultimul autoportret: „Eu m-am născut
după ce am murit. După ce am murit m-a înfiat cuvântul. Eu? Care
eu?“.

Venezueleanul Alfredo Padron a
avut șansa de a îl cunoaște pe Nichita Stănescu în 1982 datorită
bunului său prieten Branislav Guzina, care l-a ales dintre toți
colegii ca operator al acestui film despre
marele poet și i-a dat prilejul de
nepreţuit de a fi în preajma inegalabilului
Nichita Stănescu şi să-l asculte
cu atenţie.

Când s-au
văzut pentru prima dată în curtea studioului din calea Rahovei,
Nichita Stănescu
i-a spus lui Alfredo Padron: „Alfredo, tu şi cu mine o sa devenim cei mai buni prieteni din
lume, dintre aceia care se despart pentru totdeauna, căci o să se
amintească numai de lucrurile cele bune petrecute împreună“.

Într-un interviu
special acordat pentru Weekend Adevărul, Alfredo Padron a
vorbit cu emoție și sensibilitate într-o română impecabilă
despre amintirile sale legate de România și Nichita Stănescu,
despre motivul pentru care consideră țara noastră a doua sa
patrie, precum și despre întâlnirea cu Mircea Cărtărescu.

WEEKEND ADEVĂRUL: Ce
știați despre România înainte de prima venire aici, în 1977?

Alfredo Padron:
Impresia mea era condiționată de figura universal cunoscută
a Nadiei Comăneci și, bineînțeles, ca orice amator de film, de
imaginea iconică a lui Dracula, răspândită în lumea întreagă
de către Hollywood. Trebuie spus că a fost o dezămagire când am
aflat adevărata istorie
a lui Vlad Țepeș, foarte interesantă în sine, dar nu atât
de romantică precum povestea strigoiului care condamnă
la moarte-viață pe veci frumoasa protagonistă, din motive de
dragoste și fatalitate.

– Apoi, ce informații, evenimente
v-au impresionat mai mult?

După cinci ani de trăit zi de zi în
România, este de înțeles că percepția
mea inițială s-a
schimbat, mai ales din cauza situației politice determinată
de dictatura lui Nicolae Ceaușescu, un sistem economic și politic
complet diferit față
de cel în care am crescut. Am învățat să iubesc oamenii
care sufereau din cauza acestui regim, dar,
în același timp, am învățat să prețuiesc libertatea mai presus
decât toate celelalte bunuri ale
umanității.

– Care este prima amintire pe care o
aveți legată de România în 1977?

Curios, este o
amintire în care se amestecă teama cu anxietatea și este
legată de transportul cu taxiul
de la Otopeni până la căminul studențesc de tranzit, unde urma să
aștept repartizarea în zilele următoare
la Facultatea de Filologie pentru a învăța
limba română. Taximetristul
a tot încercat să mă întrebe dacă este prima dată pentru mine
în România. I-am răspuns
afirmativ și la sosirea la
Facultatea de
Agronomie a luat repede jumătate din
valizele mele și le-a dus până la intrarea
căminului, la o distanță de vreo 40 de metri de
mașină. La
întoarcere mi-a cerut să
îi plătesc de zece ori mai mult decât făcea cursa. În
momentul acela, singur fiind pe partea cealaltă
a lumii și fără să cunosc pe nimeni, ceea ce aveam în valize era
viața întreagă pentru mine. Știam că mă păcălește, dar m-am
gândit atunci că dacă îmi fură
valizele puteam să pierd mult mai mult și i-am plătit imediat. Așa
am învățat prima mea lecție din noua mea viață în singurătate.
Acum, dacă stau să mă gândesc, îmi
aduc aminte de un cântec al lui Mircea
Vintilă, care a fost foarte popular pe vremuri: „Pe pământ avem
de toate – și mai bune, și mai rele“.

Limba română,
cu „jumătate de normă“

– Cât de repede ați învățat limba
română?

Timpul prevăzut pentru învățatul
limbii române pentru studenții străini
era de un an, de fapt se numea anul pregătitor. Eu depusesem o
cerere de bursă la Ambasada României din Caracas, Venezuela, care a
fost aprobată, dar nimeni nu s-a deranjat să mă anunțe și pe
mine. Într-o călătorie cu tatăl
meu, am trecut din curiozitate pe la sediul ambasadei și am întrebat
de atașatul cultural, care fusese în
concediu. Mi s-a spus că eu ar fi trebuit
să fiu în România de o lună, deci, până
am aranjat totul cu actele, cu banii și cu
biletul de avion și așa mai departe, am ajuns în România
cu câteva luni întârziere, adică m-am
bucurat doar de jumătatea timpului dedicat
învățării limbii față
de ceilalți studenți.

– Aveți cuvinte preferate?

Cuvintele
care îmi plac sunt nenumărate, dar printre ele se află: văzduh,
aidoma, dragoste, uimire, înserare, rânjet, răcnet, hrană,
frunză, nedumerire – care de altfel pot fi găsite în versurile lui
Nichita Stănescu.

Frumusețea
României, de la Herăstrău la Voroneț

– Ați fost student la București. De
care loc din capitala României sunteți cel mai atașat?

În primul rând, parcurile. Herăstrău,
Cișmigiu sunt locuri de neuitat pentru
mine, locuri unde mă duceam fără
excepție primăvara şi vara, să mă
plimb cu barca. Iar localul de la Teatrul Național, unde a fost
rectoratul IATC-ului, este și acesta
unul dintre locurile care îmi revin în minte
când e vorba de România. La fel și
studioul nostru de pe Calea Rahovei.

– De ce vă e dor cel mai mult legat
de România și de București?

Din București îmi plăcea
enorm strada Lipscani, unde găseam
cafenele turcești de care îmi este tare
dor și acum. Cinemateca este un alt loc unde am petrecut momente
foarte fericite, la fel ca și clădirea
Poștei Române, de care mă
apropiam cu emoție în căutarea
scrisorilor de la mine din țară, iar din România, în general,
regiunea Transilvaniei rămâne cea mai
apreciată. La Clujul
în care m-am îndrăgostit prima oară și
Târgu Mureș unde am degustat niște
mâncăruri complet deosebite față de
restul țării și unde am cunoscut oameni
deosebiți. Nu aș vrea să uit nici
de impresiile deosebite lăsate
în general de toate mănăstirile,
în special de Voronețul cu albastrul său
mirific.

Cu gândul
acasă

– Pe când o revenire în România?

O reîntoarcere pe pământul românesc
este o dorință care m-a însoțit de
foarte multă vreme. Sunt căsătorit de 18 ani și avem o fetiță
de 15 ani și nu prea ne despărțim ca
familie, iar o asemenea călătorie pentru trei persoane
este destul de costisitoare, dar dacă publicarea cărții mele va
avea loc, va trebui să facem tot posibilul ca să fiu și eu acolo
pentru lansare.

– Care ar fi principalele motive
pentru care considerați România a doua dumneavoastră patrie?

În primul rând, România mi-a dat o
meserie pe care o iubesc și cu care mi-am
câștigat existența până în
ziua de azi. În al doilea rând, în România
am devenit o fire independentă care a învățat să ia propriile
sale decizii, deci m-am dezvoltat ca om
datorită experiențelor trăite și la
bine și la greu. Am reușit să asimilez o
cultură diferită de a mea, ceea ce m-a făcut să mă maturizez ca
om. Acolo m-am îndrăgostit. Sistemul
feroviar mi-a permis să călătoresc cu ușurință și să văd
practic toată Europa. Am cunoscut oameni
deosebiți cu care m-am împrietenit, dar
cel mai frumos dintre toate cele spuse este faptul
că am învățat o limbă minunată
ce îmi permite să-i citesc pe acești
oameni direct de la sursă, fără
pierderile inevitabile care se produc și în cele mai bune
traduceri. Cred că nu trebuie spus mai
mult.

Portretul inexistent al românului
fericit

– Care este cea mai specială
fotografie pe care ați realizat-o în România?

Am făcut multe fotografii
pe care le-aș putea pune în
această categorie, dar este una specială pe care am făcut-o
într-un magazin cu plata în valută pe
Bulevardul Magheru. Eram înăuntru
și m-am prins că oamenii
de pe stradă se uitau printr-un geam mare
la marfa expusă.
Erau produse din Vest ce nu se găseau în
comerțul socialist și la care oamenii nu aveau acces deoarece legea
Partidului Comunist
Român interzicea
deținerea valutei străine de către cetățenii
români. Privirea acestor oameni transmitea
tristețe și deznădejde, iar lumina ce cade lateral pe scenă
îi sporește dramatismul.

– A fost o fotografie pe care v-ați
fi dorit să o realizați în timpul comunismului la noi și nu ați
reușit să o realizați?

Da, mie îmi place foarte mult să fac
portrete. Am fost într-o zi la aeroportul din Baia
Mare, și acolo era un soldat foarte tânăr
care stătea de
pază. Era lângă un geam prin care pătrundea o lumină
nemaipomenită ce scotea în evidență
culoarea ochilor săi, care erau de un
albastru de poveste. Aveam pelicula
diapozitivă color, dar n-am îndrăznit să
îmi scot aparatul, întrucât aeroporturile, ca
și podurile sau televiziunea, erau considerate
obiective strategice ale statului român, și precis
ar fi urmat să am probleme cu autoritățile.

– Dacă ar trebui să asociați
România cu o fotografie, care ar fi aceea?

Una care, din păcate, nimeni nu a
reușit s-o facă și care ar fi fost pe prima pagină
a tuturor ziarelor din lume, una unde
poporul român ar fi fost imortalizat sărbătorind
căderea comunismului în mijlocul unei
revoluții adevărate, fără mineriade și fără întoarcerea la
putere a foștilor comuniști din partid. 

„Întâlnirea
cu Nichita Stănescu a fost o chestie de destin“

– Știu că
Nichita Stănescu v-a dăruit o poezie specială. Cât de emoționant
a fost acel moment?

Alfredo Padron:
Tare emoționant. Nichita avea acest frumos obicei
de a dărui poezii acelor oameni față de care
avea o stimă specială. El
improviza pe motivul fiecăruia dintre
omagiați, iar nevasta lui, Dora, scria pe
o foaie de hârtie pe
care Nichita urma să semneze cu sintagma
„Nichita Azi“.
Filmul meu de diplomă a fost un interviu
cu Nichita Stănescu. Într-o zi, la
filmarea din apartamentul poetului, aflat
în apropierea Pieței Amzei, făcuserăm o
pauză și Nichita a început cu ritualul său de
a dărui poezii. Pe mine m-a lăsat
la urmă și, întorcându-se către mine,
a spus: „Dar ce, pare că Alfredo nu merită
și el o poezie?“. Și în continuare a spus-o: „Alfredo,
văzându-te cum ești, atât de suav și
mult copilăros, mi-am amintit de câinele
din mine care roade un os. Și de dulăul de Saturn, cel inelat și
taciturn. Aprind un foc, și dau cu fum,
peste mormântul meu dement, și rog iarna ca să vie, murindu-ne,
ningând, să ne mai reînvie. Nichita
Azi“.

Inegalabilul
Nichita

– Cum ați ajuns să faceți
documentarul despre Nichita Stănescu?

Adevărul este că a-l cunoaște pe
Nichita a fost o chestie de destin, pentru că prietenul și colegul
meu Guzina Branislav, din Muntenegru, care
învăța și el la IATC, mi-a
propus să facem împreună
filmul nostru de diplomă pe subiectul „Alephul“
lui Jorge Luis Borges. Guzina era regizor
și eu eram operator. Singura obiecție pe
care o avea prietenul meu – Dumnezeu să-l
aibă în paza lui! – era să găsim un actor potrivit să-l
interpreteze pe Borges, iar pe mine mă frământa
ideea legată de
cum voi putea reprezenta la filmare sfera
asta nemaipomenită, ce conține toate
punctele de pe Univers. Brană – cum obișnuia să
îi spună Nichita – l-a găsit pe Andrei
Blaier, un regizor de la Studiourile
„Alexandru Sahia“, care avea un firesc
nemaigăsit pentru a-l juca pe Borges. Dar
la o săptămână după aceea, ne-a
dat vestea proastă că nu mai poate participa
la filmare. N-am știut niciodată motivele, dar la școală s-au
supărat foc pe noi și
ne-au amenințat
că dacă nu găsim repede un alt subiect de film, ne pică pe
amândoi și va trebui să repetăm anul. Branislav mi-a
propus să trecem la documentar din motive de timp și în
felul acesta s-a ivit posibilitatea de a-i face un interviu marelui
poet român Nichita Stănescu. Din motive lingvistice, nu putea
Branislav însuși să se ocupe de interviu, dar îl știa pe poetul
Patrel Berceanu și așa ne-am apropiat de
Nichita.

– Cum a fost prima întâlnire cu
Nichita?

Când ne-am
întâlnit prima dată, Nichita mi-a
spus că suntem destinați să devenim cei mai buni prieteni, pentru
că după ce plec în America de Sud nu ne
vom mai vedea probabil niciodată și ne vom aminti numai lucrurile
cele bune. Asta m-a marcat pe mine, iar
despre Nichita aș spune că a fost o ființă cu un spirit foarte
înalt, cu o clarviziune poetică de neegalat, cu un stil fără
concurență în ale limbii române, un mare poet
de care poporul român trebuie să fie foarte mândru. 

Alt mare prieten, Cărtărescu

– L-ați intervievat recent pe Mircea
Cărtărescu la Santo Domingo. Cum a fost întâlnirea cu marele
scriitor român?

Este una dintre cele mai speciale
întâlniri pe care le-am avut în ultima vreme.
Mircea Cărtărescu este, fără nicio îndoială, și el, la rândul
lui, un om cu un spirit înalt. La fel ca
și în cazul lui Nichita, ne-am împrietenit imediat. El
face parte dintr-o categorie de
oameni de o măreție cucerită prin
propriile sale merite, admirate peste tot de toată
lumea, dar care n-au nici cea mai mică pretenție de grandoare ca să
te privească pe tine de sus. După părerea mea, oamenii cu adevărat
mari sunt cu toții
oameni cumsecade, care se bucură de lucrurile cele mai simple ale
vieții și care sunt de o simplitate umană
la care nu te-ai
aștepta de la cineva atât de faimos și
de premiat peste tot. Întâlnirea cu
Mircea Cărtărescu și cu soția sa, Ioana
Nicolaie, la rândul ei o scriitoare de mare prestigiu la voi în
țară, a fost foarte caldă și dragă.
M-a emoționat foarte tare faptul că Mircea
Cărtărescu, în timpul desfășurării festivalului la Santo
Domingo, și-a luat un timp să scrie pe
Facebook, alături de o fotografie în care
stăm noi doi, un text pozitiv despre fotografiile mele realizate
pe vremea în care am fost în România, făcând
apel pentru editorii interesați să
publice o carte cu lucrările mele. Imediat a răspuns
cineva interesat. A doua
zi, când ne-am întâlnit
m-a întrebat imediat dacă am văzut postarea, tare emoționat la
rândul lui pentru răspunsul unui editor.
La întrebarea din partea mea, dacă ar fi
posibilă însoțirea acestei cărți cu un
Cuvânt-înainte al lui Mircea Cărtărescu, a răspuns imediat:
„Fără nicio îndoială“,
o propoziție care m-a făcut cel mai fericit dintre
pământeni. Ca s-o spun pe scurt, cuplul
Cărtărescu-Nicolaie este unul plin de umanitate și generozitate,
ceva ce nu este ușor de găsit la orice colț în ziua
de azi.