Actualitate
De unde vine expresia „Pe vremea lui Pazvante“. Filă întunecată din istoria Principatelor Române
„Din vremea lui Pazvante Chioru“ este o expresie cunoscută în limba română, dar care descrie realități cumplite pentru poporul român. Anii în care Osman Pazvantoglu a condus cetatea de la Vidin au fost cei mai crunți pentru populația din Țara Românească, marcați de jafuri, robie și sărăcie.
Osman Pasvantoglu FOTO Adevărul
De la sfârșitul secolului al XVII-lea și până aproape de jumătatea secolului al XIX-lea, Principatele Române au trecut printr-un calvar politic, economic și social. Este perioada despre care se spune că a facilitat crearea unui decalaj de aproape două secole față statele occidentale.
Practic, în timp ce Europa vestică și centrală cunoștea apariția iluminismului, a progreselor științifice și a marilor explorării și colonizări, pășind mai apoi, în zorii epocii industriale, Principatele Române se zbăteau încă în Evul Mediu.
Jugul otoman tot mai greu, domnitori tot mai hrăpăreți, iar țara tot mai săracă
La începutul secolului al XVIII lea, Moldova și Valahia erau doar o tristă ruină a vremurilor voievodale – ale lui Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun sau Radu cel Mare.
Tot mai închinate turcilor, sufocate de controlul otoman, Principatele Române ajung de-a dreptul la cheremul Înaltei Porți, umilite, jefuite și lăsate fără niciun fel de apărare, atât în fața bandiților locali, cât și a celor proveniți din rândurile dezertorilor sau tâlharilor sud-dunăreni.
Această perioadă coincide în bună parte cu regimul domniilor fanariote. După ce Dimitrie Cantemir și Constantin Brâncoveanu, ultimii mari domnitori ai Moldovei și Țării Românești, au trădat pe otomani, unul la ruși, celălalt la austrieci și la ruși, sultanul a decis instituirea unui nou sistem. Domnitorii pământeni au fost înlocuiți cu greci sau albanezi din cartierul Fanar din Istanbul.
Epoca fanariotă
Fiind supuși Înaltei Porți de secole, obișnuiți și crescuți în obiceiurile otomane, deși creștini, fanarioții păreau mai de încredere pentru turci.
În primul rând, otomanii aveau garanția că prin intermediul fanarioților vor primi tot ce vor cere de la țările române. Fanarioții plăteau sume uriașe pentru a fi numiți domnitori, iar mai apoi ajunși pe tronul Moldovei sau Țării Românești, mulți datori vânduți, trebuiau măcar să recupereze banii pentru plata datoriilor.
Cei mai mulți aveau de gând să se și îmbogățească. Așa că au jefuit cumplit țara – în primul rând prin tot soiul de taxe și biruri aberante. Angajau gărzi personale brutale formate din arnăuți sud-dunăreni, pentru a strânge cu forța aceste taxe. Arnăuții, la rândul lor, pe lângă birul datorat fanariotului, fie domnitor, fie mare boier, aveau grijă să-și facă și ei safteaua. Evident, pe spinarea omului de rând.
La rândul lor, obligațiile către Imperiul Otoman erau nenumărate, de la birul care creștea constant până la obligațiile în muncă pentru repararea cetăților otomane sau aprovizionarea imperiului cu grâne și vite.
În plus, negustorii români nu puteau vinde marfa decât otomanilor și la prețurile impuse de aceștia, mult sub valoarea reală a pieței.
Răzeșii, adică acei țărani liberi, mai avuți, nu mai existau. Era o populație formată în mare parte din țărani aserviți, sărăciți, care trebuiau să muncească pe domeniile feudale, fie laice, fie mănăstirești, aproape ca niște robi.
Peisajul era completat de târguri orientalizate, slab dezvoltate și mănăstiri constituite ca niște enclave fortificate în fața bandiților care bântaiau țara.
De altfel, Principatele nici nu mai aveau armată. Singurele forțe înarmate erau ale domnitorului sau câțiva oameni ai boierilor. Paza țării o făceau doar soldații otomani din cetățile situate pe talvegul Dunării.
Locul unde nimeni nu și-ar fi dorit să trăiască
Secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în Principatele Române a fost probabil cel mai cumplit veac din istoria poporului român.
Moldova, dar mai ales Valahia au fost efectiv cuprinse de sărăcie endemică, de boli, foamete, turcizate aproape la toate nivelurile.
„Sub acest aspect al mărturiilor contemporane, secolul al XVIII-lea valah (1716-1828), care se suprapune în mare perioadă domniilor fanariote (1716-1821), este marcat în primul rând de o serie de experienţe ticăloase, nefericite şi nenorocite recurente (care au adus grave prejudicii, dacă nu chiar prejudicii insurmontabile în timp, dezvoltării armonioase şi durabile a principatului valah pe termen lung, atât din perspectivă politică, cât şi economică sau socială, precum şi în materie de moravuri, maniere şi mentalităţi)“, precizează Bogdan Bucur în „Devălmășia valahă (1716-1828): o istorie anarhică a spațiului românesc”.
Autorul arată că prima consecință (absolut traumatizantă pentru memoria colectivă valahă) este de ordin politic.
„Constă în exercitarea actului guvernamental în Ţara Românească în mod tiranic, arbitrar şi samavolnic de către nişte străini – greci din Fanar puşi exclusiv pe căpătuială la Bucureşti. Unicul lor obiectiv a fost administrarea coruptă a treburilor publice în statul valah (în dorinţa de a acapara şi secătui resursele naturale şi financiare de care dispunea Ţara Românească pentru ca acestea să fie risipite în achiziţii nemăsurate de lux, dar mai cu seamă în scopul licitării şi contra-licitării permanente la Constantinopol a tronului valah)”, scrie Bogdan Bucur.
Spoliate și de fanarioți și de otomani, și de boierii locali, dar și de bandiți sau armatele care traversau teritoriile lor, Țările Române au ajuns un loc al sărăciei lucii. Călătorii străini erau șocați de viața inumană a țăranilor valahi, cei care alcătuiau de altfel majoritatea populației. Desculți, murdari, săraci lipiți și îngrămădiți în bordeie. Din cauza silniciilor și a jafurilor erau semisălbăticiți, fuga în pădure fiind singura lor apărare.
„Ridică niște construcții din trunchiuri de copaci în vârful cărora așează coșuri uriașe de răchită cu capacul drept acoperiș. Aceste locuințe n-au decât o singură deschidere la care ajungi cu scara. În ele stau familii întregi cu păsări cu tot. Adesea se văd câte zece cuști din acestea așezate lângă alta, înfățișând un adevărat sat suspendat. Aș fi vrut să văd una dintre aceste locuințe, dar scările erau atât de stricate, încât mi-a fost cu neputință”, scria Christine Reinhard, după o călătorie de la București către Iași în anul 1806.
Sărăcia extremă a localnicilor din Țara Românească era remarcată până și în 1830 de croitorul german P.D. Hotlhaus: „Satele stau ascunse în văi şi nu pot fi văzute din depărtare deoarece casele sunt în pământ. Acestea sunt ciudat clădite. Cobori, de obicei, opt trepte în pământ şi intri printr-o mică deschidere în două sau trei încăperi separate care se numesc camere. Deasupra se află un mic acoperiş făcut din buruieni sau papură şi cu pământ îndesat. Coşul, din spini împletiţi cu trestie, serveşte în acelaşi timp şi de geam prin care coboară lumina zilei. În aceste vizuini subpământene nu e nicio oală, niciun vas; locuitorii nu ştiu ce va să zică un pat, ei au mai degrabă un culcuş alcătuit din papură, se culcă îmbrăcaţi în hainele pe care nu le scot niciodată de pe ei. I-am văzut adesea culcaţi în vizuinile lor în faţa unui foc mare, uscându-şi hainele, prăjindu-şi porumbul sau grâul turcesc şi fumând”
Mărturiile vremii arată că orașele erau puține și prăpădite, iar oamenii erau mereu amenințați de boli și incendii dese, mai ales din cauza asistenței medicale precare, a mizerie.
În schimb, boierii trăiau în case fortificate și continuau același mod de viață feudal. Pentru a obține favoruri și pentru a fi în pas cu vremurile o parte, ei s-au turcizat și au luat modul de viață oriental prin preajma domnilor fanarioți.
Situația era și mai complicată de faptul că în secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, pe teritoriul Principatelor au avut mai multe războaie ruso-austro-turce. Toate armatele care treceau pe aici s-au dedat la jafuri. În special oștile otomane care făceau ravagii. Nesiguranța era cuvântul de ordine, poate și disperarea. Călătoria pe drumurile românești era o aventură aproape mortală.
„Ar fi greu să te poţi lipsi de escortă. Călătorul e veşnic hărţuit de tâlharii români, turci şi unguri. Aceşti hoţi sunt foarte numeroşi; e foarte primejdios să te depărtezi singur de oraş. Am petrecut zile întregi în codri mari şi întunecoşi fără a lăsa armele din mână. Nu găseşti în cale decât sate păcătoase, locuite de greci, hoţi de meserie, care împânzesc drumurile ca să jefuiască pe trecători“, preciza Jean Claude Fachat, un negustor și industriaș francez călătorind prin Valahia către Istambul prin anul 1740.
Ca-n vremea lui Pazvante
Cea mai dificilă perioadă din acest veac îngrozitor a fost totuși stăpânirea lui Osman Pazvantoglu la Vidin. În timpul său, Țara Românească era aproape de nelocuit, din cauza jafurilor, crimelor și răpirilor.
Pe scurt, Osman Pazvantoglu a fost un ienicer otoman care a reușit printr-o uriașă ambiție să devină pașă. S-a născut prin 1758, se presupune în Bosnia sau zona Vidinului. Tatăl său a fost la rândul său ienicer, mai precis agă de ieniceri la Vidin.
Osman Pazvantoglu și-a început de altfel cariera de ienicer sub comanda tatălui său. Odată cu domnia lui Selim al III-lea, un sultan reformator, totul s-a schimbat în viața ienicerilor din neamul Pazvantoglu.
Selim al III-lea dorea reformarea armatei pentru a face față noilor provocări ale războiului. Ienicerii, trupe de elită extrem de conservatoare s-au opus. Ba chiar s-au revoltat în zone precum Ioanina, Belgrad și Vidin, zone ceva mai îndepărtate de Istanbul.
Printre revoltați s-a aflat și Osman, dar mai ales tatăl său.
Inițial, depășit de situație, sultanul a făcut concesii, dar imediat ce revoltele s-au mai liniștit, liderii acestora au fost pedepsiți. Tatăl lui Pazvantoglu a fost spânzurat.
Osman Pazvantoglu a rătăcit ca mercenar ajungând inclusiv ca gardă de corp a lui Nicolae Mavrogheni, domnitorul Țării Românești. După ce ajunge șef peste arnăuți, fiind un personaj inteligent și totodată foarte bun în meseria armelor, Pazvantoglu complotează mazilirea lui Mavrogheni. Complotul este desconspirat, iar Osman abia scapă de decapitare cu ajutorul poetului grec Rigas Feraios, prietenul său.
Pazvantoglu ajunge din nou pe câmpul de luptă, participând voluntar la războaiele turcilor cu austriecii. Se remarcă prin faptele sale de arme, iar sultanul îl iartă.
Pazvantoglu nu renunță însă la ambițiile sale. Strânge bande de tâlhari balcanici, fie sârbi, bosnieci, bulgari sau turci și îi organizează militar. Aceștia vor purta denumirea de cârjalii sau pazvangii. Cu ajutorul lor cucerește Vidinul și se proclamă independent față de sultan. Bate monedă proprie și încheie relații diplomatice cu alte state. Pazvantgolu ocupă tot mai mult teritoriu, pașalâcul său ajungând să se întindă de la Dunăre până la Munții Balcani.
În 1789, sultanul trimite o armată rușie pentru a cuceri Vidinul, dar Pazvantoglu îi respinge atacurile cu soldații-bandiți din slujba sa. Obligat de împrejurări, Selim îl recunoaște oficial ca pașă de Vidin.
Dacă pentru supușii săi, Pazvantoglu a fost un lider onest, pentru locuitorii Țării Românești a fost un dictator. Acesta a cerut domnitorilor români să-i plătească tribut și să-i ofere toate bunurile de care are nevoie.
De cealaltă parte, domnitorii români erau somați de otomani să nu dea nimic lui Pazvantoglu. Supărat că nu a primit lucrurile cerute, Pazvantoglu a declanșat mai multe campanii de jaf la nordul Dunării. Armate întregi de cârjalii au trecut în Țara Românească și au făcut pagube incredibile. Incendiau sate, jefuiau, omorau și mai ales luau femei și copii drept robi, pentru a fi vânduți în piețele de sclavi.
„La 15 noiembrie 1800, într-un raport adresat de către ambasadorul Spaniei la Constantinopol, Don Ignacio Maria cavaler del Corral y Aguirre ministrului spaniol de stat Mariano Luis de Urquijo, se menţionează că Pazvantoglu s-a făcut stăpân pe întreaga Bulgarie. Valahia Mică [Oltenia] este pustie din cauza terorii pe care o împrăştie [Pazvantoglu], şi chiar din Bucureşti au plecat multe familii din aceeaşi cauză“, amintește Bogdan Bucur în lucrarea sa.
Câteva luni mai târziu se întâmplă din nou. „La 4 februarie 1801, acelaşi ambasador al Spaniei la Constantinopol, Don Ignacio Maria cavaler del Corral y Aguirre, raportează următorului ministru spaniol de stat Pedro de Cavallos faptul că trupele de bandiţi ale lui Pazvantoglu atacă, fură şi devastează totul în calea lor şi că acelaşi lucru îl fac şi rămăşiţele mizerabile ale armatelor turceşti, pe care Pazvantoglu le-a înfrânt, şi care s-au împrăştiat şi făptuiesc mii de excese“, precizează Bogdan Bucur în aceeași lucrare.
În perioada 1800-1803, cârjalii au prădat cumplit Țara Românească. Fără o armată, domnitorii fanarioți au încropit miliții, au tocmit arnăuți și au reușit să oprească grosul atacurilor cârjaliilor prin 1801.
Dar prin țară rămăseseră mici bande de cârjalii care luau sat cu sat, incendiau și jefuiau. Zvonul că o mare armată a fost trimisă de Pazvantoglu să atace Bucureștiul a creat o panică fără precedent. Inclusiv domnitorul a fugit la Brașov, capitala fiind abandonată. În București, arnăuții, bandiții de toate felurile au comis jafuri și atrocități fără precedent.
Din cauza cârjaliilor care făceau legea, satele se depopulau în ritma amețitor, oamenii preferând să fugă cât mai departe. Atacurile s-au mai rărit odată cu organizarea la disperare a boierilor și domnitorilor, tocmind sau constituind cete de arnăuți, panduri sau miliții. Abia în 1807, când Pazvantoglu a murit din cauza unei boli, teroarea a luat sfârșit.
Actualitate
Șeful Vămilor, Mihai Savin, reținut de DNA într-un dosar de fals și uz de fals. Alți doi funcționari din Galați, implicați în dosar
Șeful Autorității Vamale Române, Mihai Savin, ar fi fost reținut de procurorii DNA într-un dosar de fals și uz de fals, în care este investigată emiterea retroactivă a unui ordin de misiune, potrivit unor surse judiciare.
Savin Mihai, șeful Autorității Vamale FOTO: inquam photos
Anchetatorii ar viza modul în care ar fi fost emis retroactiv un ordin de misiune, document care ar fi fost folosit ulterior pentru a justifica o deplasare oficială și pentru a susține o contestație privind suspendarea permisului de conducere al unui angajat din cadrul instituției. În același dosar au mai fost reținuți un consilier din cadrul cabinetului său și un funcționar din Galați, potrivit Antena3.
În urmă cu aproximativ o lună, un consilier din cadrul instituției și un oficial AVR s-ar fi deplasat către Galați, fiind opriți în trafic în județul Ialomița de polițiștii rutieri, după ce ar fi circulat cu viteză și ar fi folosit nejustificat semnalele speciale de avertizare.
În urma controlului, consilierul ar fi rămas fără permis, neputând prezenta documente care să justifice legal utilizarea girofarului.
Ulterior, anchetatorii suspectează că ar fi fost întocmit retroactiv un ordin de misiune, care ar fi fost depus ca probă în instanță, în încercarea de a justifica caracterul oficial al deplasării și de a „salva” permisul suspendat.
În același dosar ar mai fi fost reținuți un consilier din cadrul cabinetului președintelui AVR și un funcționar din Galați, verificările fiind derulate de procurorii anticorupție inclusiv la sediul instituției.
Mihai Savin, numit la conducerea Autoritatea Vamală Română la finalul lunii ianuarie.
Anterior, acesta a fost director în cadrul Apa Nova Bucureşti/Veolia România, director general la Administratia Spitalelor si Serviciilor Medicale Bucuresti (iulie 2019 – ianuarie 2020), director general la Compania Muncipala Managementul Transportului, Bucuresti (martie 2020 – iulie 2020), director general la Termoficare Prahova, Ploieşti (martie 2022 – noiembrie 2022).
Ancheta este în desfășurare, iar procurorii urmează să stabilească exact împrejurările în care ar fi fost emis documentul și persoanele implicate.
Actualitate
Omul care a stârnit fascinația pentru Vestul Sălbatic american. A fost o legendă vie, capabil să ucidă un urs doar cu un cuțit
Wild Bill Hickok a fost un adevărat simbol al Vestului Sălbatic american. Pistolar, șerif, cercetaș, jucător profesionist de poker și aventurier Wild Bill a fost unul dintre acei oameni despre care este greu să spui unde se termină adevărul și unde începe legenda.
Wild Bill( primul din stânga) alături de alte două legende ale Vestului Sălbatic FOTO Wikipedia
Vestul Sălbatic american sau „American Frontier” a reprezentat o perioadă definitorie din istoria Statelor Unite, încadrată temporal în intervalul 1865–1900, și a fost caracterizată de expansiunea teritorială către Oceanul Pacific. Această epocă a fost marcată de un melanj de realitate istorică dură și mitologie culturală, care a aprins imaginația oamenilor de pe toate continentele.
Vestul Sălbatic american, cu orașele sale de frontieră, cu celebrii cowboy mânând turme uriașe de vite, luptele cu amerindienii Marilor Câmpii, jocurile de noroc, pistolarii, legea impusă cu greu și goana după aur, a devenit o sursă aproape inepuizabilă de inspirație pentru visători, artiști plastici, scriitori sau regizori de film. Vestul Sălbatic, cu personajele sale pitorești, dar și cu atmosfera sa legendară, a creat o adevărată literatură western, dar și o ramură importantă a cinematografiei, cu actori foarte celebri care au interpretat personaje tipice ale frontierei americane, de la bandiți la șerifi și văcari.
Acest Vest Sălbatic semilegendar și-a avut propriile simboluri și propriul panteon. Puțini oameni au ajuns să simbolizeze Vestul Sălbatic american așa cum a făcut-o Wild Bill Hickok. Pistolar, șerif, cercetaș militar, jucător profesionist de poker, aventurier și personaj de spectacol, Wild Bill a fost unul dintre acei oameni care au pășit în rândul „zeilor” Vestului Sălbatic și unul dintre oamenii care l-au făcut celebru. „Un personaj pe care orice romancier l-ar fi adorat”, preciza faimosul general american George Armstrong Custer.
Hickok (decedat la 2 august 1876, în Deadwood, Teritoriul Dakota — astăzi în Dakota de Sud, SUA) a fost un pionier american al Vestului, cercetaș militar și om al legii, care a contribuit la impunerea ordinii în Vestul de frontieră. Reputația sa de pistolar a dat naștere multor legende și povești despre viața lui. A fost unul dintre primii „eroi ai Vestului” popularizați în romanele ieftine de aventuri („dime novels”) de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Un puști cu origini englezești și o luptă epică cu un uriaș al munților
Wild Bill Hickok, pe numele său adevărat James Butler Hickok, s-a născut la 27 mai 1837, în Homer (astăzi Troy Grove), Illinois, în Statele Unite. Wild Bill era englez la origine. Familia sa a făcut parte din primele valuri de coloniști englezi care au emigrat în Massachusetts. Mai precis, primii din neamul Hickok au ajuns pe tărâm american în anul 1635. Totodată, străbunicul lui Wild Bill a făcut parte din Armata Revoluționară Americană și a luptat în bătăliile din jurul localităților Lexington și Concord, la începutul Revoluției Americane.
Tatăl lui Hickok s-a mutat cu familia din Vermont în Maine, apoi în Homer, statul Illinois. Acolo a clădit o mică fermă pentru a-și întreține familia. Aboliționiști convinși, membrii familiei Hickok și-au transformat ferma într-un punct de oprire pentru „Underground Railroad”, rețeaua clandestină folosită pentru ajutarea sclavilor fugari.
Bill a fost mereu un spirit aventuros. A plecat de acasă încă din adolescență. Avea 17 ani când s-a angajat ca pilot pe bărcile care străbăteau întinsa rețea de canale navigabile din statul Illinois. Apoi, spiritul de aventură l-a împins către vest în anul 1856. A ajuns într-una dintre cele mai violente regiuni din Statele Unite de la acea vreme, și anume în Kansas. În 1856, această regiune era numită sugestiv „Bleeding Kansas”, din cauza conflictelor violente privind abolirea sclaviei. Hickok s-a alăturat facțiunii aboliționiste numite „Free State Army of Jayhawkers” și a devenit un trăgător de elită. Avea un talent nativ pentru luptă. Deși abia ieșise din adolescență, era înalt, bine legat, cu păr blond și o ținută țeapănă, dreaptă, dominatoare. Mânuia foarte bine pistoalele, dar și pușca, fără să mai vorbim de faptul că era redutabil în lupta corp la corp. Avea și un psihic foarte puternic, plus o dorință incredibilă de aventură și un curaj nebun.
Wild Bill FOTO wikipedia
Calitățile sale l-au transformat într-un „soldat” de elită al partidei aboliționiste, devenind gardă de corp pentru generalul nordist James H. Lane. La scurt timp, poveștile despre Bill, care abia ajunsese la vârsta de 21 de ani, începuseră să circule. A ajuns, datorită curajului și reputației, om al legii în Monticello, Kansas. În această perioadă, Hickok a împiedicat un bărbat să bată un copil de 11 ani. Era cel care va deveni celebrul Buffalo Bill Cody, prieten apropiat al lui Hickok pentru tot restul vieții. Totodată, datorită forței sale fizice și a felului în care se descurca în sălbăticie, ajunge să-și câștige pâinea ca cărăuș pentru marea companie de transport Russell, Majors and Waddell, creatorii faimosului Pony Express.
În timpul drumurilor sale prin sălbăticia americană, Wild Bill a avut parte de o întâmplare care a început să-i construiască notorietatea legendară. Mai precis, Hickok s-a trezit față în față cu o ursoaică cu pui care bloca drumul. Fără să mai aibă timp să o evite, Bill este atacat. A împușcat ursul, însă nu mortal, iar acest lucru nu a făcut decât să înfurie animalul. A urmat o luptă dramatică, în timpul căreia Hickok a reușit să taie gâtul ursului cu un cuțit. Bill a suferit răni groaznice și a stat la pat luni întregi. Și-a revenit abia în 1861 și a plecat în Nebraska pentru a lucra în continuare la stația Pony Express, de această dată în orașul Rock Creek.
Nașterea unei legende a Vestului Sălbatic
Aici, la stația Pony Express din Rock Creek, Nebraska, se va naște cu adevărat legenda lui Wild Bill. Este vorba despre un incident care a rămas în istorie drept „The McCanles Massacre” sau „Shooting incident of Rock Creek” și a avut loc pe 12 iulie 1861. Pe scurt, a învins aproape de unul singur opt oameni din familia McCanles. Doar unul singur a scăpat cu viață. Cinci dintre cei din clanul McCanles au fost împușcați de Wild Bill, iar trei uciși în luptă corp la corp, cu ajutorul unui cuțit. Cel de-al optulea a scăpat rănit.
Cauzele care au dus la cel mai devastator război purtat pe teritoriul Americii. Sute de mii de oameni au murit atunci
Prima descriere majoră a incidentului a apărut în revista „Harper’s New Monthly Magazine” în februarie 1867, la șase ani după eveniment, fiind scrisă de colonelul George Ward Nichols. Conform relatării din Harper’s, Hickok, în timp ce ghida un detașament de cavalerie al armatei nordiste prin sudul Nebraskăi, a decis să se oprească la stația Rock Creek pentru a o vizita pe soția lui Wellman, directorul stației Pony Express. La sosirea lui Hickok, aceasta i-ar fi spus că o bandă de confederați condusă de McCanles îl urmărește, iar aproape imediat au fost atacați de aceștia. McCanles a dat buzna în cabana familiei Wellman și s-a pregătit să-l împuște pe Hickok, care a acționat mai rapid. McCanles a murit pe loc după ce glonțul tras de Bill i-a străpuns pieptul. Ceilalți membri ai grupului au atacat cabana. Hickok i-a ucis pe alți cinci membri ai bandei cu ajutorul pistoalelor. Pe alți trei i-ar fi ucis cu un cuțit după ce aceștia au încercat să-l imobilizeze pe un pat.
Wild Bill aplicând legea FOTO wikipedia
Povestea din Harper’s a captat atenția publicului, transformându-l pe Hickok într-o legendă a cărei iscusință cu armele a devenit subiect pentru romanele de duzină ale epocii. Istoricii spun însă că lupta de la Rock Creek ar fi pornit de la o răfuială personală între Bill și McCanles. Acesta din urmă îl poreclea pe Hickok „Duck Bill”, adică „Cioc de Rață”, din cauza nasului său coroiat și a buzei superioare proeminente pe care, mai târziu în viață, a acoperit-o cu o mustață. David McCanles era cel care vânduse pe credit clădirile care au devenit stația Rock Creek a serviciului Pony Express către firma Russell, Majors and Waddell și obișnuia să-și bată joc de Bill în perioada convalescenței după atacul ursului. Numai că Bill s-a întremat, iar McCanles și oamenii săi au plătit cu viața. Bill a fost judecat pentru omucidere, dar a fost achitat, considerându-se că a acționat în autoapărare.
Un om care a întruchipat sălbăticia Vestului American
Viața lui Bill Hickok s-a derulat într-un ritm amețitor, făcând ispravă după ispravă. Tocmai de aceea s-a ales cu porecla de „Wild Bill” (Bill cel Sălbatic). Avea un curaj nebun, o statură impresionantă și o capacitate extraordinară de a lupta atât cu armele albe, dar mai ales cu pistoalele. „Wild Bill era un om al câmpiilor în fiecare sens al cuvântului, dar diferit de toți ceilalți. Avea ochi albaștri pătrunzători, era drept ca o suliță și incredibil de rapid cu revolverul”, preciza generalul Custer.
În timpul Războiului Civil American a servit ca spion, cercetaș și trăgător de elită, un soi de lunetist al vremurilor. După război, Hickok și-a continuat stilul de viață aventuros, aflându-se uneori la limita legalității. Duelurile sale legendare i-au sporit și mai mult faima. Pe 21 iulie 1865, la Springfield, Missouri, Bill l-a ucis într-un duel pe David Tutt, un pistolar iscusit care se lăuda cu ceasul câștigat de la Hickok la un joc de poker. Hickok a fost arestat pentru crimă, judecat și achitat. Bill a ajuns cunoscut și pe Coasta de Est atunci când jurnalistul (și mai târziu exploratorul) Sir Henry Morton Stanley a scris în New York Herald, în 1867, că Hickok ar fi ucis 100 de oameni. Wild Bill a mărturisit ulterior că nu a ucis niciodată cu sânge rece; din contră, a tras în autoapărare și pentru a-și face meseria.
Pistolul cu care a fost ucis celebrul bandit Billy The Kid a fost vândut la o licitaţie. Ce preţ record a avut arma de foc
Wild Bill în costum de vânător FOTO wikipedia
De precizat că Wild Bill a fost șerif și om al legii în cele mai rău famate locuri din Vest. În 1869, Hickok a devenit șerif în Hays City, Kansas, unde a ucis mai mulți bărbați în schimburi de focuri. În 1871, a preluat funcția de șerif al turbulentului oraș Abilene, Kansas. Și acolo a ucis mai mulți pistolari care făceau probleme. Într-un schimb de focuri și-a împușcat în mod accidental ajutorul și a fost în cele din urmă demis. Cu toate acestea, a rămas o veritabilă legendă, mai ales că era foarte plăcut de oameni cu greutate din armata americană — de exemplu, de generalul William T. Sherman, dar și de generalul Winfield Scott Hancock, pentru care a servit ca cercetaș. Totodată, Wild Bill era preferatul locotenent-colonelului George Armstrong Custer.
„Era înalt de 1,80 m, zvelt, activ, viguros, un călăreț îndrăzneț, trăgător de elită cu pistolul și pușca, cu plete lungi, trăsături fine și mustață, purtând jambiere din piele de căprioară, cămașă roșie, pălărie cu boruri largi, două pistoale la centură și pușca în mână”, arată o descriere din anii ’60. În ciuda firii sale aspre, se spunea despre Hickok că era manierat și curtenitor și că îi plăcea să se îmbrace elegant.
Ultimul joc al lui Wild Bill
Wild Bill a fost chemat de prietenul său Buffalo Bill să joace în spectacole de tip Wild West, care deveneau tot mai populare. Deși spectacolul i-a adus venituri consistente, Hickok era nefericit. A început să bea mult și s-a întors în Vest în martie 1874. Doi ani mai târziu, s-a căsătorit cu Agnes Lake Thatcher, o fostă artistă de circ. A plecat apoi spre câmpurile aurifere din Black Hills, Dakota, unde spera să câștige mulți bani. Așa a ajuns în orășelul Deadwood, ticsit de mineri, pistolari și cartofori. Hickok, cu o reputație legendară, a fost numit șerif.
Vederea lui Wild Bill slăbise considerabil, la fel și reflexele sale. A fost ucis pe 2 august 1876, în timpul unui joc de poker. Wild Bill se afla cu spatele la ușă și a fost împușcat în ceafă de Jack McCall, un pistolar care ar fi intrat brusc și a tras. Acesta și-ar fi răzbunat fratele ucis de Wild Bill cu ani în urmă, pe când acesta era șerif în Abilene.
Actualitate
„Vreau la mami!” – Primele cuvinte ale băiețelului găsit în pădurile Sibiului după două nopți de coșmar
Știți care au fost primele cuvinte pe care băiețelul de 5 ani le-a spus salvatorilor? „Vreau la mami”. A confirmat chiar șeful Salvamont Sibiu, Dan Popescu.
Băiețelul pierdut la Sibiu a fost găsit în viață FOTO Poliția Română
Copilul, pierdut în pădure, a mers să-și caute mama, îndepărtându-se 2 kilometri de locul în care s-a rătăcit. Un copil care a petrecut 2 nopți în pădure, prin ploaie și frig, într-o zonă periculoasă, a rezistat. Un copil care este, de astăzi, un erou.
Erou este pilotul Mihail Soare, cel care l-a zărit, eroi sunt salvamontistii, toți angajații MAI, Jandarmerie, pompieri, tinerii din cadrul Academiei Forțelor Terestre, fiecare cetățean care a fost in zilele acestea la Sebesul de Jos, etc.
Solicitarea elicopterului BlackHawkb al IGAv a fost salvatoare!
În mod clar, este o lecție de umanitate: mobilizarea oamenilor pentru salvarea lui, zecile de mașini ale MAI, aalvatorul care își dă haina jos și il îmbracă pe copil sau cel care îi dă o bucățică de ciocolată și o banană!
Dacă autoritățile statului au obligația de a participa la astfel de intervenții și este firesc să-și exercite atribuțiile, au existat și sute de voluntari, ceea ce, iarăși, este firesc într-o societate normală, bazată pe valori morale.
L-am văzut dis de dimineață pe tatăl copilului cum se ruga într-un video să vină câți mai mulți voluntari, căci avea convingerea că fiul său este în viață. Și vreau să spun că tatăl avea dreptate.
Au fost 100 sau 200 sau 300 de voluntari, dar nu au fost 500, 600 sau 800 sau 1000.
Cu alte cuvinte, puteau fi mai mulți. Și cred că aici se află cea mai importantă lecție pentru noi.
În Sibiu și în jurul Sibiului, de exemplu, sunt sute de persoane care au ATV-uri sau motociclete. Realmente sute. A devenit aproape un sport național și, totuși, puțini dintre aceștia au mers să ajute la căutări.
De asemenea, puțini oameni din comunitățile apropiate au făcut voluntariat. De ce subliniez acest aspect?
Pentru că, în cazul de față, fiecare oră era importantă. Riscul ca acest băiețel să se accidenteze, să fie luat de apă sau chiar să devină victima unui atac al animalelor sălbatice era foarte ridicat.
Prin urmare, mobilizarea cetățenilor putea fi mult mai mare.
De aceea, apelul tatălui, la fel ca apelurile primarilor din localitățile Turnu Roșu și Racovita, au avut foarte mult sens. Și aș include pe lista salvatorilor și jurnaliștii, presa care a transmis constant informații și a realizat interviuri — mai ales presa locală —, care a reușit, într-un fel, să mobilizeze și să emoționeze oamenii, determinându-i să participe.
În final, sper ca acest copil să se recupereze cât mai repede, să aibă parte în continuare de o creștere și o educație sănătoasă și să fie un exemplu pentru mulți dintre noi — pentru cei care, uneori, sunt sceptici că ceva rău s-ar putea întâmpla unui copil și care nu își asumă pe deplin responsabilitatea față de copii.
Un mare Bravo tuturor celor care au fost acolo în aceste zile.
România are obligația de a deveni mult mai bună. Să nu lăsăm doar o minoritate să salveze, iar cei care acționează să rămână excepția.
-
Breakingacum 2 zileAvocatul Toni Neacșu, convins că CCR va declara neconstituțională OUG dată de Guvernul Bolojan după demitere: „Este un abuz grosolan”
-
Actualitateacum 3 zileFestivalul Suflet de România: Peste 100 de producători și artizani locali, apreciați de 25.000 de participanți sosiți pe Domeniul Regal Săvârșin
-
Actualitateacum 2 zile
Zeci de persoane evacuate în Turnu Măgurele după ce un muncitor a avariat o conductă de gaz cu un buldoexcavator, în apropierea unei şcoli
-
Breakingacum o ziMobilizare totală pentru Toma, copilul de 5 ani dispărut din judeţul Sibiu. Nou mesaj RO-Alert
-
Breakingacum o ziAproape 590.000 de oameni au plătit câte 100 de dolari pentru telefonul lansat de fiii lui Trump. La un an distanță, nu au primit nimic
-
Breakingacum 2 zileRomânia, în topul celor mai scumpe piețe UE de energie, după ce ambele reactoare ale centralei de la Cernavodă au fost oprite
-
Actualitateacum 3 zile
Discuțiile dintre partidele „pro-occidentale” sunt avansate, spune liderul senatorilor PSD. Fenechiu: „Nu există negocieri PNL–PSD”
-
Actualitateacum 2 zile
Câte ouă trebuie să mănânci pe săptămână ca să reduci riscul de Alzheimer





