Românii au și ei o tradiție veche a mâncării stradale. Deși nu includea șaorma, burgeri sau hot-dogi, bucătăria locală oferea numeroase gustări delicioase „la botul calului” — de la produse de patiserie aburinde, până la cărnuri rumenite pe grătar.

Mulți își închipuie că mâncarea stradală sau „fast-food” este o inveție recentă și un obicei al vremurilor contemporane. Mărturiile de epocă dar și cercetările arheologice au scos la iveală faptul că mâncarea stradală, rapidă, are o tradiție care datează de mii de ani. A început odată cu apariția marilor orașe-stat din Mesopotamia, dar și-a găsit strălucirea în Roma Antică. În Principatele Române mâncarea stradală autohtonă a făcut furori înainte ca americanii să inventeze hot-dogul și burgerul. 

Numai că nu se numea „fast-food”, ci mai neaoș, „la botul calului”. Adică în picioare, rapid, pe grabă. Conceptul de mâncare stradală era aplicat și de birturile „de la șosea” unde mușteriul chiar dacă stătea la masă, servea pe grabă câteva bunătăți la grătar și rădea un pahar cu vin natural. Mărturiile despre delicioasele preparate „de la botul calului” sunt fabuloase și cu siguranță pot să înnebunească pe oricine de poftă. 

Importurile turcești și începuturile fast-food-ului românesc

Având în vedere că viața urbană era puțin dezvoltată în evul mediul românesc, mâncarea stradală era ca și inexistentă. Odată cu venirea fanarioților pe tronul Principatelor române și orientalizarea societății românești, au început să apară și vânzătorii ambulanți, birtagii și tot soiul de indivizi cu meserii noi, precum bragagii sau vânzătorii de covrigi și plăcinte. Evident, numărul lor a crescut odată cu dezvoltarea orașelor.

Majoritatea erau în București. Românii au importat câteva preparate culinare care au dus la nașterea fast-food-ului românesc. Este vorba mai ales de sărmăluțe, reinterpretate rapid de români, mititeii, kebabul și ciorba de burtă. Au fost practic preluate cele trei tipuri de restaurante stradale găsite în Imperiul otoman în secolele XVII-XVIII. În timpul domnitorilor fanarioți pe străzile din București la birturi, se servea „la botul calului”, pilaf, sărmăluțe și ciorbă de burtă.

„În Constantinopol, erau trei tipuri mari de restaurante stradale, fiecare fiind specializat în câte un fel de mâncare: sarmale, pilaf și acea ciorbă de picioare – precursoarea ciorbei de burtă. Acest model a fost cumva importat și la noi, iar în timpul ciumei lui Caragea (n.r. – epidemia de ciumă bubonică ce a avut loc în Țara Românească în perioada 1813-1814) apare primul take away din România.  Este dat un ordin domnesc de către Caragea prin care se interzice paceageriilor – locante specializate în pacele sau pacea ciorba (n.r. – ciorbă de picioare) – să servească în interior produsul din cauza ciumei. Același fenomen s-a petrecut și în timpul pandemiei de COVID-19. Deci cine cumpăra ciorbă de la paceagerii nu avea voie să o consume în local, ci trebuia să o ia la pachet. Existența acestui ordin ne arată că, probabil, se putea chiar și înainte să cumperi și să nu mănânci pe caldarâm sau la mese, ci să iei la pachet. Aceasta este cumva și o formă de street delivery”, preciza 

Cosmin Dragomir, jurnalist culinar și fondatorul gastroart.ro pentru „Weekend Adevărul”.

Pe lângă acești comercianți de pilaf, ciorbă de burtă și sărmăluțe existau deasemenea vânzători ambulanți de bragă și limonadă. Nu lipseau nici simigii, vânzători de covrigi cu susan dar nici plăcintarii.

„Comerțul cu plăcinte mergea atât de bine încât fanarioții își urau „Să deie Dumnezeu să ajungi mare plăcintar în Țara Românească!“. Așa a venit la noi și bunicul lui Caragiale. Când Mateiu Caragiale își căuta sângele albastru în genealogie, tatăl lui, dramaturgul I.L. Caragiale, îi spunea: „Vezi că ai fruntea teșită de la tăvile de plăcinte cărate pe cap din moși-strămoși”, adăuga Cosmin Dragomir în același interviu.

Acest comerț stradal nu era exclusiv în București, ci și în alte orașe importante din Principate. De exemplu la Iași, Craiova sau Ploiești. Cu alte cuvinte, dacă ieșeai , într-un oraș mai mare din Principate, la o plimbare, nu plecai flămând acasă.

Belle-Epoque-ul românesc și explozia de arome a mâncării stradale românești

În secolul al XIX lea toate influențele românești, bulgărești, sârbești, turcești, arăbești, rusești, ungurești, nemțești  și franțuzești s-au contopit într-un melanj culinar de-ți lua mințile. Tot ce era mai bun din aceste bucătării românii le-au cules, le-au condimentat, învârtit, reinventat de-au ajuns o adevărată capitală balcanică a deliciilor culinare.

Mai ales după Unirea Principatelor și boom-ul economic și cultural care a urmat independenței de stat, străzile marilor orașe s-au umplut de comercianți ambulanți, birturi, ospătării, restaurante cu ștaif, „târâie-tava”, cofetării și gelaterii. Delicii și mâncăruri pentru toate gusturile și buzunarele. „La botul calului” a rămas o preferată a românilor. Ce era mai frumos, delicios și practic decât o masă frugală la șosea bine stropită cu un pahar de bragă, rachiu sau vin. Grataragii erau cei mai renumiți în Bucureștiul de secol XIX și apoi cel interbelic. Mititeii la grătar și cârnăciorii erau cei mai căutați în materie de mâncare stradală, rapidă. Iar cei mai celebrii erau mititeii lui Iordache.

„A murit Iordache din Covaci! Cu dânsul dispare mai mult decât un om și jumătate; dispare o întreagă epocă din viața veselă a Bucureștilor, viața de pe vremea când era belșug în țară, de pe când oamenii erau mai cheflii, mai amorezați și mai cu dor de trai: studiau mai puțin poate, dar trăiau mai mult și mai ales mai bine. Iordache din Covaci era stăpânul acelui olimp cu ambrozie și nectar, în care stomacul filosof inspira minții și inimii atâtea idei de geniu și atâtea sentimente frumoase. După o masă, un dejun, sau după un dejun prelungit până după masă sau viceversa, cel ce mâncase la Iordache era mulțumit și de sine și de lume și de viață, dar mai ales de Iordache! (…) În Covaci se opreau trăsuri boierești, în dreptul unei cârciumioare sărăcăciose: La Rogojină. Era „restaurantul” celebrului Iordache(….)Mititeii – „la renumiții mititei” – și patricienii inventați de ei au produs cât nu produc multe invenții grandioase în ziua de azi. Invenția se adresa stomacului, care e mai accesibil ca mintea și… mistuie mai bine ideile noi, care-l privesc! Azi țara întreagă a adoptat invenția: tot la Iordache au rămas adevărații mititei, „renumiți”, precizau jurnaliștii de la „Adevărul” în numărul de pe 8 februarie 1903. Pe lângă mititei și cârnăciori, la mare căutare erau și frigăruile.

Tot operă a renumiților gratargii acestea se făceau mai ales din carne, fără adaosuri de legume. Carnea de porc era cea preferată. Grăsimea le dădea o aromă incredibilă. După ce erau făcute pe grătar erau puse în turte pe vatră și servite mușteriilor. Bunătățile la grătar erau mereu cumpărate împreună cu o halbă de bere sau un pahar cu vin.

Plăcintăriile erau deasemenea o formă extraordinară de comerț stradal cu mâncare, în secolul XIX și perioada interbelică. Erau renumitele plăcinte cu brânză și mărar, cu tot felul de cărnuri și umpluturi delicioase. Șuberecul turcesc își avea un loc de cinste în lumea plăcintelor servite în Regat. Tot pe post de „fast-food” erau serviți melcii, scoicile și racii. „Cobelcii, colbecii, melcii se mânâncă fierţi ori fripţi. Ei ies primăvara după o ploiţă; se culeg şi se fierb. Carnea lor fiartă se mânâncă cu mujdei, lepădîndu-se partea verde”, spunea Mihai Vulpescu.

La rândul lor, scoicile – făcute bine pe cărbuni – se mâncau tot cu mujdei,. „Scoicile se fierb şi carnea lor se mânâncă cu mujdei, ori friptă pe cărbuni, ori în ţiglă, cu sare, ori saramură”, arată același autor.

La iași, o delicatesă aparte, la birturi, era limba de vacă cu castraveți murați. „Se fierbe o limbă timp de o oră și pe urmă se pune să se recească și se împănează cu slănină tăvălită în ceapă tocată, pintrijel, sare și chiperuri. Apoi se pune din nou să ferbă cu erburi fine, cu fălii de slănină, de carne de vacă, de vițel, de morcovi, ceapă și diverse aromate. Se adaogă bulion și se lasă să ferbă încă patru ore: când e să observi, îi scoți pelea, faci in sos de castraveți murați și-i torni peste limbă”, arată „Curierul” din 1886. 

La vremuri noi, năravuri vechi

Mâncarea stradală sau fast-food-ul nu este o problemă de sănătate publică doar în vremurile contemporane. La începutul secolului XX, autoritățile erau foarte îngrijorate de faptul că elevii încep să mănânce mai mult de la vânzătorii ambulanți. „D. ministru al instrucțiunii a adresat directorilor tuturor școlilor primare și secundare o circulară prin care invită pe d-nii directori și d-ne directoare a lua măsurile cuvenite pentru a opri diferiți vânzători ambulanți cu covrigi, zaharicale și fructe, care se aglomerează lângă școli și care întrețin pe copii într-un neastâmpăr continuu, pe lângă că acele obiecte sunt totdeauna vătămătoare sănătății lor”, se arăta într-o circulară.