Acum 165 de ani, la 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza era ales domnitor al Principatelor Române Unite. Alegerea sa a fost o adevărată aventură. Cuza a avut contracandidați puternici și că acesta a ajuns domn sub amenințarea spadei și a cuțitelor.

După anul 1849, Principatele Române păreau condamnate la o existență dominată de Imperiul Otoman pe de o parte și de Imperiul Țarist, de cealaltă parte.

Teritoriile vechilor voievodate românești ajunseseră monedă de schimb și trofee în timpul războaielor ruso-turce care au marcat secolul al XVIII-lea și începutul celui următor.

În anul 1856 a venit însă un moment providențial pentru românii din Moldova și Valahia. Rușii îi atacă pe turci și izbucnește Războiul din Crimeea. Marile Puteri europene, dar și state tinere sar în ajutorul otomanilor, speriați de influența tot mai mare a rușilor în spațiul european. Imperiul Țarist este înfrânt, iar românii primesc o uriașă șansă. Diplomații români, majoritatea intelectuali patrioți de la 1848, fac lobby pentru unificarea Principatelor.

În ciuda opoziției Imperiului Țarist, Imperiului Otoman dar și a celui Habsburgic, în Principate sunt alese acele Divane Ad-Hoc prin care populația Moldovei și a Valahiei este consultată în privința unirii.

Deși alegerile au fost falsificate, situația a fost salvată, iar dorința aproape unanimă a românilor de a se uni a condus la acordul dat de Marile Puteri pentru unificarea trunchiată a Principatelor: fiecare Principat urma astfel să aibă domnitor separat.

Povestea este bine cunoscută. Alexandru Ioan Cuza este ales domnitor atât în Moldova, cât și în Țara Românească, iar Marile Puteri au fost puse în fața faptului împlinit.

Deși, în mod simplificat și pentru o bună parte a publicului larg, alegerea lui Cuza a fost unanimă, în realitate voievodul Unirii a avut contracandidați puternici. Nici măcar nu a fost favoritul celor mai puternice partide din fiecare Principat, fiind nevoit să candideze împotriva unor mari boieri, unii foști domnitori.

Povestea alegerii lui Cuza a fost una sinuoasă, marcate de puternice convulsii politice și mișcări de stradă. În cele din urmă, Cuza a fost ales sub presiunea cuțitelor și a spadelor. 

Contracandidații din Moldova: un filorus și un coleg de la pension

În Moldova, acolo unde a fost ales prima dată domnitor, Cuza a avut doi contracandidați importanți. 

Primul dintre aceștia era Mihail Sturdza, fost domnitor al Moldovei în perioada 1834 și 1849. Mihail Sturdza provenea dintr-o puternică familie boierească și avea o reputație importantă de bun administrator și patriot, un patron al educației, culturii, educat în spiritul iluminismului francez.

Cât a fost domn, Sturdza l-a susținut pe Gheorghe Asachi să înființeze renumita Academie Mihăileană la Iași, prima insituție cu rang universitar din istoria românilor. Tot Sturdza a înființat și Institutul de Arte și Meșteșuguri, fiind deosebit de preocupat de educația populației. A fost promotor al unor reforme importante în plan social și administrativ. Încă din tinerețe a militat pentru îmbunătățirea vieții țăranilor și a desfințat și sclavia, robii țigani fiind eliberați.

Tot Mihail Sturdza a dispus construirea a 250 de kilometri de drumuri moderne și 400 de poduri, a întreprins reforme în administrație și justiție, modernizând Moldova.

Mihai Sturdza avea un CV impresionant și o reputație așiderea, fiind sprijinit de marea boierime la discuțiile privind nominalizarea domnitorului Moldovei.

Păcatele lui Sturdza au atârnat însă greu, el fiind lacom și renumit pentru faptul că a împărțit multe slujbe și ranguri pe bani. În plus, era și filorus, un fapt de netrecut cu vederea în aceea perioadă.

Al doilea contracandidat important al lui Cuza, în Moldova, a fost Mihail Kogălniceanu, fostul coleg de pension al lui Alexandru Ioan Cuza. Kogălniceanu este un personaj cunoscut, fost pașoptist, și era susținut de liberali și de o parte a marii boierimi. Inclusiv Vasile Alecsandri, unul dintre prestigioșii oameni politici și intelectuali ai vremii, a fost nominalizat drept candidat la tronul Moldovei, dar celebrul scriitor și pașoptist a renunțat imediat la candidatură. 

Contracandidații din Valahia: doi foști domnitori

În Valahia, marea boierime, divizată, susținea la tron candidați din rândul foștilor domnitori. De exemplu, în 1859 cel mai puternic om politic și candidat era Alexandru Dimitrie Ghica. Acesta provenea dintr-o puternică familie boierească și a fost domnitor al Valahie în perioada 1834-1842 și mai apoi caimacam între 1856 și 1858. Nu a avut realizări notabile, din contră a reușit să devină antipatic atât rușilor, forța protectoare, cât populației. Cu toate acestea, în preajma Unirii de la 1859, Alexandru Dimitrie Ghica avea destui susținători.

Al doilea contracandidat era Gheorghe Bibescu, de asemenea fost domnitor al Țării Românești în perioada 1843-1848. Bibescu luase și câteva măsuri bune printre care creșterea numărului de soldați, a făcut ordine în administrația și finanțele principatului ,dar a avut grijă și de oamenii care-și pierduseră tot avutul în urma marelui incendiu din 1847, care a făcut ravagii în București.

Domnia lui Bibescu a fost umbrită, însă, de poveștile sale amoroase. Căsătorit cu Zoe Brâncoveanu, Bibescu se îndrăgosteșțe, după ce prima soție își pierduse mințile, de Marițica Văcărescu Ghica, la rândul ei căsătorită și cu patru copii. Cei doi amanți divorțează și se căsătoresc ulterior. 

Celebritatea, armata sau masoneria?

Cu toate că acești candidați la tron aveau și relații sus-puse, avere, notorietatea și experiență administrativă, Cuza a fost alegerea finală.

Alexandru Ioan Cuza era greco-italian la origine și era fiul unui mic boier, cu pretenții negustorești, din zona Bârladului. Tatăl său a fost ispravnic pe la Galați și Fălciu și a investit în educația fiului. El l-a trimis la pension, la Iași. Aici Alexandru Ioan Cuza îl va cunoaște pe Mihail Kogălniceanu. Urmează apoi Facultatea de Drept, la Paris. Se întoarce acasă și încearcă și cariera militară. În cele din urmă ajunge magistrat.

Se căsătorește cu Elena Rosetti, o femeie frumoasă dintr-o familie bogată. Din acel moment începe să urce și scările ierarhiei sociale. Participă la Revoluția de la 1848, este arestat, dar eliberat la Viena. Se întoarce în Moldova, zece ani mai târziu. Este luat sub aripa domnitorului Grigore Alexandru Ghica și este numit ministru de Război și părcălab de Covurlui.

În această funcție își va câștiga celebritatea. El își dă demisia de onoare, după falsificarea voturilor. Gestul său a făcut senzație și l-a propulsat fantastic în materie de notorietate.

În plus, mulți boieri au fost de acord cu nominalizarea lui Cuza și fiindcă îl considerau ușor de manipulat și manevrat. Pentru societatea aleasă de la aceea vreme, Cuza era un anonim, pe care sperau că-l vor influența ușor.

În cadrul alegerilor din Moldova, patrioții pașoptiști nu l-au votat pe Sturdza fiindcă era filorus, iar partizanii fostului domnitor nu l-au ales pe Kogălniceanu. Cuza devenea deci soluția de compromis ideală.

Așadar un anonim care a făcut valuri cu demisia sa, cu ceva legături cu ofițerii, după ce a fost ministru de Război, pașoptist, părea candidatul ideal. Se bănuiește, de asemenea, că a cântărit greu și faptul că Alexandru Ioan Cuza era membru al lojei masonice „Steaua Dunării”, acolo unde se aflau și majoritatea pașoptiștilor. 

Cuza impus cu sabia și cuțitele

Chiar și așa taberele oscilau. A fost nevoie de intervenția rapidă și decisivă a intelectualilor și politicienilor unioniști, atât la Iași, cât și la București.

La 3 ianuarie 1859, la Iași, în actualul Muzeu de Istorie Naturală din Iași, membrii Partidei Naționale încă se certau pe nominalizări. Atunci intră în scenă colonelul botoșănean Nicolae Pisoski, un apropiat al lui Cuza.

Pisoski îi cere mai mult din gesturi lui Lascăr Rosetti să închidă ușile cu cheia. L-a propus imediat pe Cuza domnitor. Jumătate din membrii adunării ezitau. În acel moment Pisoski scoate spada și îi amenință cu arma, cerându-le să se hotărască în acel moment. „Firea sa fiind a unui om de acţiune, i-a somat cu arma pe cei prezenţi să-i accepte propunerea ca domn al Moldovei a lui Alexandru Ioan Cuza. Nu mai era altă opţiune pentru ei“, scria, în numărul 6 al Revistei „Hierasus“ din 1986, regretatul istoric botoşănean Ionel Bejenariu.

Un grup de patrioți a plecat apoi la București pentru a transmite nominalizarea și adunării din Valahia. Evident, în Țara Românească, Cuza avea contracandidați și mai puternici, iar șovăiala membrilor adunării și mai mare. Pentru a deveni convingători, Pisoski și alți unioniști au reușit să mobilizeze peste 30.000 de oameni înarmați cu furci, cuțite și topoare în preajma Dealului Mitropoliei. Dacă nu ar fi fost ales Cuza, această mulțime înarmată s-ar fi dezlănțuit.

Astfel că pentru a evita complicațiile și la îndemnul prințului Dimitrie Ghica, toate voturile reprezentanților valahi s-au dus către Cuza. 

Așa s-a scris, cu arma, o filă din istoria Unirii Principatelor Române, care a dus la România Mare de mai târziu.