Actualitate
Secretele bogățiilor ascunse în munții Banatului. Ce a rămas în urma marilor centre miniere VIDEO
Munții Banatului și Munții Poiana Ruscă au păstrat unele dintre marile bogății naturale ale României. Aici, resursele naturale au fost cunoscute din Antichitate și au fost exploatate aproape neîntrerupt în ultimele trei secole.
Gheorghe Ploscaru, fost miner din Rușchița. Foto: Daniel Guță
În județele Caraș-Severin și Hunedoara din sud-vestul României, minele de cărbune, fier, aur, argint, cupru, zinc, plumb și uraniu au fost închise până la mijlocul anilor 2000, iar în vechile localități miniere și metalurgice a rămas doar o mică parte din zestrea uriașă a industriei care le-a asigurat, în trecut, existența.
În secolul XX, cele mai multe orășele miniere din Banatul Montan „gravitau” în jurul marilor uzine metalurgice din Reșița, în timp ce combinatul siderurgic Hunedoara se afla în centrul exploatărilor miniere din Munții Poiana Ruscă.
Siderurgia, ținută în viață de câteva sute de oameni
Uzinele metalurgice din Reşiţa au o istorie de două secole și jumătate. Primele două furnale ale Reșiței au fost puse în funcţiune în 1771, iar la mijlocul secolului al XIX-lea au fost înfiinţate uzinele oraşului şi prima cale ferată din România, care a legat Reşiţa de Bocşa şi Ocna de Fier, locurile de unde era adus minereul de fier.
După Al Doilea Război Mondial, uzinele metalurgice Reșița au fost extinse și transformate într-un combinat siderurgic, care în următoarele decenii ajunsese la aproape 15.000 de salariaţi. Mai puțin de 1.000 de oameni lucrează în prezent la oțelăria din Reșița.
O istorie asemănătoare a avut și combinatul siderurgic Hunedoara. Primul furnal din Hunedoara a fost inaugurat în 1884, iar odată cu el a început povestea Uzinelor de Fier.
Centrul industrial s-a dezvoltat în următoarele decenii, beneficiind de resursele bogate de fier din Ghelari şi Teliuc, de importurile de materii prime din Imperiul Austro-Ungar (cocs din Silezia) şi de legătura cu bazinul carbonifer al Văii Jiului.
În anii ’50, Uzinele de Fier Hunedoara au fost transformate într-un combinat siderurgic care ocupa o suprafață de peste 400 de hectare și avea în anii ’80, circa 20.000 de oameni. Anual, combinatul producea până la cinci milioane de tone de oțel brut și produse metalurgice. Combinatul siderurgic Hunedoara a fost privatizat în anul 2003, după un șir de restructurări început la mijlocul anilor ’90.
Din anii ’90, numeroase capacități de producție considerate neviabile, printre care oțelăriile Siemens Martin, Cocseria, Aglomeratorul și furnalele au fost închise, dezafectate și demolate (video).
Doar o mică parte din fostul colos industrial a supraviețuit, iar combinatul ArcelorMittal Hunedoara mai are vreo 600 de angajați și produce circa 200.000 de tone de oțel brut anual.
Aflat la mai puțin de zece kilometri de Hunedoara fostul uzinele metalurgice din Călan au dispărut complet în anii 2000, după un secol și jumătate de la înființarea lor.
Reperele celor mai vechi localități miniere
În timp ce în orașele Reșița și Hunedoara, câteva sute de oameni mai lucrează încă în industria metalurgică, o mulțime de foste orășele miniere din Banatul Montan și Munții Poiana Ruscă au păstrat doar amintirile epocii industriale care le-a marcat istoria.
Banatul Montan și Munții Poiana Ruscă oferă călătorilor numeroase atracții naturale, iar zone întinse din cuprinsul lor au fost declarate rezervații naturale.
Alături de numeroasele vestigii ale așezărilor antice, localitățile miniere înșiruite pe fostele drumuri imperiale romane care traversau cele două regiuni atrag turiștii interesați de istorie.
În secolul al XVIII-lea, habsburgii au deschis primele mine moderne din Munții Banatului.
Ținutul greu accesibil al Banatului Montan, acoperit în cea mai mare parte de păduri seculare, a fost împânzit de atunci de numeroase mine și topitorii de fier și cupru.
Acestea au fost înființate în jurul localităților Moldova Nouă, Oravița, Bocșa Montană, Sasca Montană, Dognecea, Anina și Reșița. Deși nu mai au mineri sau oțelari, unele orașe au păstrat câteva locuri deosebite.
Minele de cupru și fier din Oravița au funcționat din primii ani ai secolului al XVIII-lea, iar odată cu deschiderea lor a început istoria orașului minier de la poalele munților. Oravița a fost un oraș al inovațiilor.
Aici se află cea mai veche clădire de teatru din vestul României, înființată în 1816 și tot aici a fost inaugurată, în 1728, una dintre cele mai vechi fabrici de bere din România.
„Fabrica de bere de la Ciclova-Montană (Oravița) a fost un brand local puternic, ce furniza bere pentru Curtea imperială din Viena. Primele lucrări au debutat în 1726, iar în 1728 fabrica începea să producă bere. La început mica fabrică se afla în subordinea mânăstirii romano-catolice din localitate, în apropiere de moara Seydl, sub o stâncă lângă mânăstire unde se pot vedea și astăzi ruinele ei”, arăta istoricul Ionel Bota.
Însă cel mai spectaculos loc din Oravița este vechea cale ferată Oravița – Anina, pe care trenurile circulă și în prezent, la peste un secol și jumătate de la înființarea ei. Cu un traseu de 34 de kilometri, calea ferată înființată în 1863 se numără printre cele mai complexe construcții feroviare din vremea sa.
Imaginea 1/3:
Orasul Oravița Foto Primăria Oravița (3) jpg
„Aceasta cale ferată prezintă încă interes datorită serpentinelor şi curbelor abrupte. Marea artă a construcţiei aceste căi ferate constă în faptul că are o înclinare de 20 la mie, iar raza curbelor la această linie este de 114 metri. Au fost construite în total zece viaducte cu o lungime totală de 843 metri, tuneluri într-o lungime totală de 2.084 metri și străpungeri de dealuri pe o lungime totală de peste 21 de kilometri”, arată Primăria orașului Anina.
La celălalt capăt al căii ferate montane, orașul Anina, în care primele mine de cărbune au fost deschise la sfârșitul secolului al XVIII-lea, oferă și el o mulțime de repere istorice.
Între cele două localități, pe traseul căii ferate, se află o altă așezare cu o istorie neobișnuită: colonia Ciudanovița (video) – înființată în anii ’50 odată cu deschiderea minelor de uraniu, controlate atunci de sovietici.
În prezent, Ciudanoviţa se înfăţişează oaspeţilor ei ca un orăşel de munte aproape părăsit, cu blocuri ridicate în anii ’50, după arhitectura sovietică a acelor vremuri, dar care de-a lungul timpului nu au mai beneficiat de îmbunătăţiri.
„Şantierul”, după cum îi spun localnicii, găzduia în urmă cu jumătate de secol aproape 10.000 de oameni. Acum în fosta colonie și în satele apropiate Ciudanovița și Jitin mai locuiesc vreo 400 de oameni.
Minele din Munții Poiana Ruscă
După două secole de metalurgie, orașul Oțelu Roșu (video) a împărtășit soarta mai multor foste centre metalurgice și miniere de tradiție din vestul României.
Câteva clădiri istorice, ruinele din diferite epoci ale vechilor uzine și blocurile muncitorești ce se înșiruie de-a lungul șoselei care traversează localitatea, DN 68 Hațeg – Caransebeș, amintesc vremurile în care orașul muncitoresc din Caraș-Severin era mult mai animat.
Alături de ele, numele pe care l-a primit așezarea în primii ani de comunism a rămas o mărturie a importanței fostului centru industrial.
„Acum Oțelu Roșu a rămas doar o localitate de tranzit, unde turiștii se opresc doar pentru a mai bea o cafea, în drumul spre Reșița, Orșova, Timișoara sau spre Hațeg și Hunedoara”, relata unul dintre localnici.
Pe malul drept al râului Bistra, care desparte cartierele orașului de zona industrială, se înfățișează rămășițele fostului combinat metalurgic din Oțelu Roșu (video).
„Mult timp combinatul a ținut în viață toată valea Bistrei. De prin anii ’90 a fost închis și vândut pe bucăți. Laminoarele au fost distruse, iar oțelăria nu știu dacă va mai porni vreodată”, spune un fost angajat al combinatului.
Străduța care ocolește combinatul se suprapune cu o parte a traseului turistic Via Transilvanica, devenit tot mai popular în ultimii ani.
La câțiva kilometri de orașul Oțelu Roșu, ascunse într-o vale adâncă din Munți Poiana Ruscă, localitățile Rusca Montană și Rușchița (comuna Rusca Montană) au fost înființate în secolul al XVIII-lea
Atunci, numeroase familii de „coloniști” austrieci și germani au fost aduse aici pentru a lucra la primele mine de fier, argint, plumb, zinc deschise în zonă. În secolul al XIX-lea a fost deschisă și marea carieră de marmură din Rușchița, exploatată și în prezent.
Minele metalice din comuna Rusca Montană (video) au funcționat timp de două secole și au fost extinse în primele decenii de comunism. Tot atunci a fost deschisă și exploatarea de uraniu de pe Vârful Boului.
În jurul lor, micile sate izolate în valea îngustă a Rușchiței au luat treptat înfățișarea unor orașe muncitorești, cu numeroase blocuri.
„Vreo 4.800 de oameni lucrau la un moment dat aici, înainte de 1990. Cei mai mulți erau veniți din Moldova și Oltenia. Acum mai sunt vreo 200, am numărat eu, cu tot cu copii”, spune Gheorghe Ploscaru, un fost miner, venit din Vrancea și rămas în Rușchița (video), după închiderea minelor.
Din anii ’90, când a început exodul familiilor foștilor mineri din Rușchița, satul de la poalele munților de fier și de marmură a intrat în declin. Sute de locuințe din blocurile muncitorești care se înșiruie în valea râului Rușchița au rămas goale, oferind o priveliște stranie.
Furnalul din Govâjdia a dat naștere unor legende
Minele de fier din Teliuc și Ghelari, învecinate municipiului Hunedoara, au o istorie de aproape două milenii, însă au început să se dezvolte în secolul al XIX-lea.
Cel mai spectaculos monument istoric din regiunea minieră învecinată Hunedoarei a rămas Furnalul din Govăjdia (video), construit între anii 1806 şi 1810 pe amplasamentul unui fost atelier de fier din Evul Mediu.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, furnalul de la poalele dealului pe care se află satul Ghelari, alimentat cu minereu de fier de la vechile mine din Munţii Poiana Ruscă, producea anual peste 8.000 de tone de fontă cenuşie.
Exponatele realizate aici au fost prezentate la Expoziţia Universală de la Paris, din 1889, pentru care a fost ridicat Turnul Eiffel, iar o legendă plăcută localnicilor spune că piese din fontă fabricate la Govăjdia au fost folosite la construcţia turnului-simbol al Franţei.
Furnalul și-a încetat activitatea după Primul Război Mondial, când atât uzina de la Govâjdia, cât și Uzinele de fier Hunedoara au intrat în declin, din cauza lipsei materiilor prime, în special a cocsului – adus până atunci din Silezia.
Vechiul furnal a fost declarat monument istoric, dar a continuat să se degradeze, chiar dacă în anii ’70, a mai trecut printr-o etapă de restaurare.
O cale ferată spectaculoasă a legat, timp de un secol, până în anii 2000, Furnalul din Govâjdia de orașul Hunedoara.
Actualitate
Impactul vestiarelor metalice asupra organizării muncii
Organizarea spațiului de lucru reprezintă unul dintre factorii determinanți ai productivității și siguranței în orice mediu profesional. De la ateliere industriale și fabrici, până la centre logistice și săli de sport corporative, ordinea și modul de depozitare a echipamentelor influențează direct eficiența angajaților și atmosfera generală de lucru. În acest context, vestiarele metalice s-au impus ca o soluție practică și durabilă pentru gestionarea uniformelor, echipamentelor personale și uneltelor de lucru.
Vestiarele metalice nu doar că oferă spațiu de depozitare, dar contribuie la reducerea dezordinii, la creșterea productivității și la crearea unui mediu de lucru mai sigur și mai curat. Articolul de față analizează impactul lor asupra organizării muncii și modul în care acestea transformă spațiile profesionale.
Reducerea dezordinii și a distragerilor
Unul dintre cele mai evidente efecte ale vestiarelor metalice este capacitatea lor de a reduce dezordinea. În lipsa unui sistem de depozitare bine structurat, uniformele, echipamentele și obiectele personale ajung să fie lăsate pe scaune, bănci sau pe jos, creând un spațiu aglomerat și neplăcut vizual. Această dezordine nu doar că afectează aspectul general al încăperii, dar generează și distrageri care pot reduce concentrarea angajaților.
Vestiarele metalice permit fiecărui angajat să aibă propriul spațiu clar delimitat, în care își poate depozita hainele de lucru, încălțămintea sau accesoriile personale. Sertarele și rafturile integrate facilitează separarea obiectelor pe categorii, iar ușile închise împiedică răspândirea vizuală a echipamentelor. În practică, acest lucru reduce timpul petrecut în căutarea obiectelor și minimizează distragerile, permițând angajaților să se concentreze pe sarcinile esențiale.
De asemenea, ordinea vizuală creată de vestiarele metalice are un impact psihologic pozitiv. Spațiile bine organizate induc o senzație de control și profesionalism, ceea ce poate încuraja angajații să mențină disciplina și să adopte comportamente mai eficiente în desfășurarea activităților lor.
Creșterea productivității angajaților
Productivitatea angajaților este strâns legată de eficiența modului în care aceștia accesează și depozitează echipamentele necesare muncii lor. Fiecare minut pierdut în căutarea uniformei sau a uneltei potrivite reprezintă timp în care activitatea productivă este suspendată. Vestiarele metalice contribuie semnificativ la reducerea acestei pierderi de timp, oferind un sistem de organizare clar și rapid.
Sertarele etichetate și spațiile dedicate pentru fiecare tip de echipament permit angajaților să găsească totul imediat. Aceasta reduce frustrările și crește satisfacția profesională, iar studiile au demonstrat că un mediu de lucru organizat stimulează implicarea și eficiența personalului.
În plus, angajații sunt mai motivați să respecte procedurile de depozitare și igienă atunci când spațiul le oferă soluții practice. Vestiarele metalice facilitează acest comportament, contribuind la crearea unui flux de lucru coerent și la reducerea timpilor morți în activitățile zilnice.
Un spațiu de lucru mai curat și sigur
Siguranța și igiena sunt două componente fundamentale ale unui mediu profesional eficient. Dezordinea și echipamentele lăsate la întâmplare pot genera accidente, precum alunecări, împiedicări sau căderi de obiecte. Vestiarele metalice ajută la prevenirea acestor riscuri, deoarece permit depozitarea uniformelor, încălțămintei și echipamentului voluminos într-un mod ordonat și securizat.
Mai mult, metalul este un material ușor de curățat și rezistent la uzură. Suprafețele vestiarelor pot fi dezinfectate rapid, iar structura solidă previne deteriorările cauzate de utilizarea zilnică intensă. Prin urmare, un spațiu echipat cu vestiare metalice rămâne curat și igienic, reducând riscul contaminării sau al accidentelor de muncă.
Vestiarele metalice contribuie, de asemenea, la protecția obiectelor personale ale angajaților. Sistemele de încuietori robuste previn furtul sau accesul neautorizat, creând un mediu sigur în care personalul se poate concentra pe activitatea lor fără grija bunurilor personale.
Concluzie
Impactul vestiarelor metalice asupra organizării muncii este evident și multidimensional. Ele reduc dezordinea și distragerile, permit creșterea productivității prin acces rapid la echipamente și contribuie la menținerea unui spațiu de lucru curat și sigur. Prin combinarea durabilității, funcționalității și securității, aceste vestiare devin un element esențial al oricărui mediu profesional, fie el industrial, sportiv sau logistic.
Investiția într-un vestiar metalic nu este doar o alegere practică, ci și strategică. Ea sprijină disciplina organizațională, eficiența personalului și crearea unei atmosfere profesionale, contribuind semnificativ la succesul și siguranța activităților desfășurate.
Actualitate
Reabilitarea termică – Rolul central al tâmplăriei PVC în proiect
În ultimii ani, programele de reabilitare termică au devenit o prioritate atât pentru clădirile rezidențiale, cât și pentru instituții publice sau spații comerciale. Creșterea costurilor la energie, dorința de confort sporit și preocupările legate de eficiența energetică fac ca investițiile în termoizolație să fie mai importante ca oricând. Deși cei mai mulți asociază reabilitarea termică în primul rând cu polistirenul de pe fațadă, în realitate tâmplăria PVC joacă un rol central în performanța energetică a unei clădiri.
Ferestrele sunt punctele cele mai vulnerabile ale anvelopei: prin ele se pierd cantități mari de căldură, se creează punți termice, apare condensul, iar confortul interior se schimbă semnificativ în funcție de calitatea lor. Totodată, ferestrele sunt primele care intră în contact direct cu radiația solară, cu diferențele mari de temperatură și cu factorii de mediu, ceea ce le face esențiale în orice proiect de reabilitare.
Un proces de modernizare energetică eficient nu înseamnă doar izolarea pereților, ci îmbinarea corectă a tuturor elementelor – iar fereastra din PVC este una dintre primele decizii care trebuie luate.
Coordonarea montajului cu anveloparea clădirii (termosistemul)
Una dintre cele mai frecvente greșeli în proiectele de reabilitare este lipsa coordonării dintre echipa care montează ferestrele și echipa responsabilă de termosistemul clădirii. De multe ori, tâmplăria se schimbă înainte sau după anvelopare fără a se ține cont de poziția corectă în stratul termoizolant.
Ideal, fereastra trebuie inclusă în planul de izolare al pereților, nu lăsată „în spate” față de termosistem. Astfel se obține:
- Reducerea pierderilor de căldură prin perimetru;
- Eliminarea diferențelor de temperatură în jurul ferestrei;
- Creșterea confortului interior;
- Prevenirea condensului pe margini.
Pentru clădirile reabilitate corect, fereastra se montează în zona termoizolației, nu în zidul rece. Această poziționare poate necesita console speciale sau spumă cu dilatare controlată, dar rezultatul este una dintre cele mai eficiente măsuri de creștere a eficienței energetice.
Evitarea punților termice la îmbinarea cu zidul
O altă problemă des întâlnită în reabilitare o reprezintă punțile termice din jurul ferestrei. Acestea apar atunci când zona de contact între profilul PVC și zidărie nu este corect izolată sau este izolată doar cu spumă poliuretanică, fără etanșare suplimentară. Spuma este necesară, dar nu este suficientă pentru a asigura etanșare la aer și vapori.
Pentru o tâmplărie performantă, îmbinarea trebuie realizată cu:
- Benzi de etanșare hidro și termoizolante (interior și exterior);
- Spumă poliuretanică cu celulă închisă, adaptată pentru eficiență energetică;
- Profile de colț și glafuri corect montate, care să evite pierderile locale de căldură.
Dacă acest detaliu este ignorat, pe lângă pierderile de energie, pot apărea probleme suplimentare: condens, mucegai, miros de umezeală sau deformarea finisajelor în jurul ferestrei. Investiția într-o fereastră performantă poate fi inutilă dacă montajul nu este tratat ca parte a termoizolației clădirii.
Măsurarea performanței înainte și după schimbare
O reabilitare corectă are la bază nu doar intuiție sau recomandări, ci date măsurabile. Tâmplăria PVC performantă nu ar trebui aleasă doar după preț, ci după specificații și rezultate testabile. Pentru clădirile mari sau pentru proiectele cu finanțare publică, măsurătorile sunt obligatorii, dar ele ar trebui utilizate și la nivel rezidențial.
Evaluarea performanței se poate face prin:
- Termografie, care evidențiază pierderile de căldură înainte și după montaj;
- Testul blower-door, care indică etanșeitatea clădirii;
- Analiza coeficienților ferestrelor: Uf (profil), Ug (geam), Uw (fereastră completă).
După montaj, aceste măsurători nu sunt doar confirmări tehnice, ci pot demonstra eficiența lucrărilor și pot oferi garanția unei investiții corecte. De exemplu, o fereastră PVC cu geam triplu poate reduce pierderile de energie chiar cu 40–60% în comparație cu tâmplăria veche din lemn sau aluminiu neizolat.
Concluzie
Reabilitarea termică a unei clădiri nu înseamnă doar lipirea unui strat de polistiren pe fațadă. Fereastra joacă un rol central în performanța energetică, confortul interior și durabilitatea lucrării. Tâmplăria PVC, datorită eficienței termoizolante, etanșeității crescute și raportului excelent calitate–cost, este una dintre cele mai inteligente investiții dintr-un astfel de proiect.
Totuși, performanța ei depinde în mod direct de modul în care este integrată în anvelopa clădirii. Montajul corect, eliminarea punților termice și verificarea rezultatelor prin măsurători sunt elemente care transformă o simplă lucrare într-o reabilitare energetică reală. În final, succesul proiectului nu stă doar în materiale, ci în modul în care acestea lucrează împreună, creând o clădire eficientă, confortabilă și pregătită pentru viitor.
Actualitate
Adâncimea glafului PVC de interior – Cum afectează estetica și funcționalitatea
Glafurile interioare din PVC reprezintă unul dintre acele elemente aparent mărunte, dar extrem de importante pentru aspectul final al unei ferestre. Ele completează vizual tâmplăria, ascund marginile zidului și creează un spațiu util în apropierea geamului. Deși adesea lăsat la urmă în procesul de amenajare, glaful interior are un rol atât estetic, cât și funcțional, iar una dintre caracteristicile sale esențiale este adâncimea.
Adâncimea unui glaf nu se rezumă doar la cât „iese” în afara peretelui, ci influențează felul în care circulă aerul cald de la calorifer, modul în care lumina pătrunde în încăpere, dar și posibilitățile de decorare a ferestrei. Un glaf prea scurt poate arăta neproporționat, iar unul prea adânc poate crea probleme de circulație a aerului și poate favoriza apariția condensului pe geam. De aceea, este esențial ca alegerea adâncimii glafului să fie adaptată atât ferestrei, cât și spațiului în care este instalat.
Regula de bază – Cât ar trebui să iasă glaful în afara peretelui?
O regulă simplă, dar importantă, spune că glaful ar trebui să depășească peretele cu aproximativ 3–5 cm, în funcție de grosimea zidului și de designul interior. Această depășire permite o protecție eficientă a tencuielii și creează o linie vizuală armonioasă în jurul ferestrei. Totuși, există situații în care se optează pentru glafuri semnificativ mai adânci, fie din rațiuni estetice, fie pentru a obține un spațiu suplimentar utilizabil.
Un glaf prea scurt poate părea „tăiat”, lăsând impresia unei finisări incomplete, în timp ce unul exagerat de lung poate deveni incomod în utilizare sau poate obtura curgerea eficientă a aerului cald din calorifer spre fereastră. Așadar, adâncimea trebuie aleasă echilibrat și evaluată în raport cu amplasarea radiatorului, distanța față de geam și stilul camerei. Pentru ferestre montate pe pereți groși sau în clădiri cu un design mai masiv, glafurile mai adânci pot oferi un aspect elegant, cu linii puternice. În schimb, în spațiile moderne, minimaliste, se poate prefera un glaf mai discret, aproape la nivelul peretelui, pentru a păstra simplitatea vizuală.
Spațiul pentru decorațiuni, plante și obiecte utile
Unul dintre cele mai apreciate avantaje ale unui glaf adânc este posibilitatea de a-l folosi ca spațiu funcțional sau decorativ. Locul din dreptul ferestrei este ideal pentru plante, fiind zona cu cea mai multă lumină naturală. Pe lângă plante, glafurile pot găzdui obiecte decorative, lumânări, fotografii sau chiar elemente utile precum telecomenzi, difuzoare de aromă ori cărți.
Alegerea adâncimii influențează direct acest potențial. Un glaf îngust limitează posibilitățile, împingând proprietarul să renunțe la decorare, în timp ce unul suficient de adânc poate deveni un mic spațiu „activ”, integrat vieții zilnice. Totuși, utilizarea decorativă trebuie făcută responsabil. Un glaf excesiv încărcat poate bloca circulația aerului cald, favorizând răcirea geamului și apariția condensului în sezonul rece. Este important să fie păstrată o zonă liberă sau aerisită pentru ca aerul cald să urce corespunzător spre fereastră.
Evitarea supraîncălzirii glafului de căldura de la calorifer
Un aspect mai puțin discutat, dar extrem de important, este interacțiunea dintre glaf și radiator. În majoritatea camerelor, caloriferul se află sub geam, iar aerul cald urcă în mod natural în sus. Dacă glafurile sunt prea adânci, ele pot acționa ca o barieră, împiedicând aerul să ajungă la sticla ferestrei. Rezultatul? Fereastra se răcește excesiv, ceea ce crește riscul de condens și chiar mucegai. Pe lângă această problemă, glafurile din PVC sunt sensibile la temperaturi extreme. Deși rezistente, ele pot suferi în timp dacă sunt supuse constant la supraîncălzire directă, mai ales dacă suprafața este acoperită cu vopsele, folii sau decoruri care absorb căldura.
Pentru a evita aceste inconveniențe, se recomandă:
- Păstrarea unei grosimi echilibrate a glafului în funcție de puterea caloriferului;
- Evitarea acoperirii complete cu obiecte care blochează aerul;
- Montarea unor grile de ventilație în cazul glafurilor foarte late.
Aceste soluții simple permit radiatorului să funcționeze optim, menținând geamul cald, reducând riscul de condens și protejând în același timp materialul PVC.
Concluzie
Deși pare doar un element decorativ, adâncimea glafului PVC de interior are un impact real asupra confortului, esteticii și chiar eficienței energetice a locuinței. Alegerea unui glaf dimensionat corect contribuie la un aspect armonios al ferestrelor, oferă un spațiu util pentru decorațiuni sau plante și, foarte important, promovează circulația optimă a aerului cald.
În final, un glaf bine ales nu este doar frumos, ci funcțional. Iar în amenajarea locuinței, cele mai reușite rezultate apar atunci când estetica merge mână în mână cu utilitatea. Un detaliu aparent minor devine astfel un element care schimbă cu adevărat felul în care ne bucurăm de spațiul de lângă fereastră.
-
Actualitateacum 2 zileReabilitarea termică – Rolul central al tâmplăriei PVC în proiect
-
Actualitateacum 2 zileAdâncimea glafului PVC de interior – Cum afectează estetica și funcționalitatea
-
Actualitateacum 2 zileImpactul vestiarelor metalice asupra organizării muncii
-
Lifeacum 2 zileAvantajele utilizării aparatelor de încălzit moderne pentru familiile cu copii
-
Comunicateacum o ziComunicat de presă lansare procedura de achizitie competitiva COSIM SRL
-
Lifeacum 2 zilePerformanță sub presiune: de ce industria se bazează pe țevi din oțel fără sudură pentru fluide critice?
-
Comunicateacum 2 zileParadoxul 2026: anul în care banii ținuți cash pierd sigur, iar imobiliarele și refinanțarea devin decizii de protecție a capitalului
-
Comunicateacum 2 zileJTI România, Top Employer pentru al 13-lea an consecutiv




