În timp ce țăranii respectau datinile de odinioară, bogații țării importau un nou obicei care avea să ajungă tradiție – petrecerea de Revelion.

Sfârșitul anului marchează și un nou început, iar noaptea dintre ani este dovada acestui fapt, fiind sărbătorit de sute de ani în întreaga lume. Chiar dacă termenul de „revelion“ pătrunde în cultura noastră abia în secolul al XIX-lea, românii, la acea vreme doar cei bogați, încep să organizeze petreceri de Revelion tocmai spre finalul anilor 1890.

În mod tradițional, Anul Nou este cunoscut mai degrabă drept „Îngropatul anului“ sau „Înnoirea anului“ – o noapte în care privim în urmă, dar și înainte, punându-ne dorințe, setând obiective și sperând că ceea ce este mai bun și mai bine urmează să vină. Se spune că modul în care începi anul marchează întreaga lui traiectorie, de aceea pentru români este cu atât mai important să pășească în noul an veseli, cu inimile deschise și cu mesele pline, înconjurați de voie bună și distracție.

Dragostea la început de an

În fiecare zonă din țară, tradițiile și obiceiurile sunt nelipsite în noaptea de Anul Nou. Cum dragostea este o preocupare constantă a oamenilor din toate timpurile, nici tinerele din Țara Chioarului, situată în județele Cluj și Maramureș, nu făceau rabat. Astfel că, în noaptea Anului Nou, acestea sperau că își vor găsi ursitul – conform tradiției, acestea ies în curte și numără nouă stele pe cer, iar dacă ultima este mai strălucitoare, înseamnă că ursitul ei va fi un bărbat voinic și frumos, iar atunci o roagă să i-l aducă.

Și în Făgăraș și Mureș începutul anului este marcat de găsirea dragostei. Aici se păstrează și astăzi vechiul obicei de a se pune 12 farfurii pe masă sub care se ascund diferite obiecte, fiecare având o anumită semnificație. Fete și băieți sau perechi intră pe rând în casă pentru a întoarce fiecare o farfurie și a descoperi obiectul de sub ea care le arată cum le va fi ursitul sau ursita sau, în cazul perechilor, cum le va fi norocul dacă se vor căsători: oglindă = mândrie, paharul de țuică = băutor, pâinea = bogăție, cărbunele = negru la suflet, sarea = sărăcie, creionul = domn, bani = avuție. Toate aceste preziceri sunt de fapt și un mijloc prin care tinerii se amuză și pășesc în noul an cu zâmbetul pe buze.

Petreceri de lux pe model franțuzesc

În timp ce în zona rurală de-a lungul timpului s-au păstrat obiceiuri și tradiții, multe dintre ele legate de pământ și de recoltele viitoare, la oraș, familiile înstărite – boierești, aristrocrate, burgheze, dar și scriitori și artiști – au importat Revelionul din Occident, cu precădere din Franța, iar la sfârșit de secol XIX, s-a dat startul petrecerilor. În urmă cu peste 100 de ani, cele mai mondene și mai faimoase petreceri se dădeau pe 6 ianuarie, printre ele și celebrul Bal Regal, însă și Revelionul câștigă ușor-ușor teren, devenind chiar tradiție la începutul secolului următor, când, după 1916, nu se mai organizează elegantele baluri.

Bogații României petreceau în noaptea dintre ani cu mare fast, fiind organizate petreceri care mai de care mai fastuoase, mai luxoase și elitiste. Una dintre ele era cea organizată de familia Suțu, în palatul care astăzi îi poartă numele, extravaganța ajungând aici la cote înalte. Ziarele vremii nu ezitau să realizeze cronici ale acestor petreceri ale high class-ului românesc. Dincolo de ținutele de lux, blănurile extraordinar de scumpe, bijuteriile care costau o mică avere, dar și decorul extravagant, opulența și bogăția se vedeau și în farfurie. „Alături de expresia modernă de o mefistofelică ţinută, a unor toalete ce mulează corpul cu rafinată simplicitate şi de drapajele antice de a căror graţie sculpturală nu ne vom sătura niciodată, avem viziuni de romantism: corsaje ajustate şi jupe ce se evazează reclamând metraje abundente şi mătăsuri grele – semi-apretate, ca faiul, taftaua şi moarul. Celofanul, paietele şi lamé-urile – materiale ce prin lumina în reflexe violente sunt de mare efect. Paietele apar în tunici în momentul în care s-a lăsat amurgul, apoi în rochii de dineu, de teatru şi de bal, oferind efecte de pură aristocraţie în nuanţe închise ca: marron, violet închis sau negru“, scria „Realitatea ilustrată“ din 1929. Revista „Ilustraţiunea română“ din acelaşi an completează imaginea eleganţei sublime, cu câteva amendamente: „Catifeaua albă dă un aer de somptuozitate unei rochii lungi – evident că se cere o condiţie: corpul să fie subţire şi svelt, pentru ca albul să nu strice silueta. Moarul, în culori vii, roşu, violet, rouille, dă toalete extrem de elegante pentru seară, care prin singurul joc al apelor ţesăturei se dispensează de orice alte garnituri“. Pe mese erau nelipsite raţa cu sos de portocale, curcanul fript umplut cu castane, caviarul rusesc şi, nu în ultimul rând, șampania franțuzească și dulciurile făcute după rețete de aceeași origine.

Torturile-surpriză

Însă grandioasele petreceri de Revelion nu se țineau doar în capitala țării, unde familiile înstărite parcă erau într-o competiție, ci și în alte orașe ale țării. De exemplu, la sfârșitul lui 1903, una dintre petrecerile istorice, am putea spune, a fost organizată de Luca Elefterescu, deputat la acea vreme. În clădirea cunoscută drept Muzeul Ceasului din Ploiești, mai marii și bogații orașului s-au ospătat cu sarmale, curcan în aspic, dar și o varietate de deserturi – baclavale, bezele, cornulețe cu miere, dar mai ales cu cele șase torturi realizate de un „cofetar fără prăvălie“, care era foarte căutat și priceput. Acesta prepara diverse deserturi pentru petrecerile organizate de boierii orașului.

Și Luca Elefterescu a apelat la serviciile celebrului cofetar pentru a-și impresiona invitații, iar mărturia istoricului ploieștean Paul D. Popescu, nepotul cofetarului, ne arată cum au decurs lucrurile: „În ziua de 27 decembrie 1903, bunicul meu s-a pomenit acasă cu Iancu, omul de încredere al lui Luca Elefterescu. – Dom’ Miai, vrea dom’ dipotat ca vineri să te înfăţişezi la dânsul cu tot ce-ţi trebuie… – Da, ce – se miră cofetarul – doar nu-l cheamă Vasile ? – Nu-l cheamă, da’ se face foc dacă nu te duci. Are un chef mare, de Anul Nou… Îi zice petrecerea de bulion, moda franţuzească“. Una dintre surprizele serii au fost tocmai cele șase torturi, întrucât pe ele nu era scris niciun nume sau nicio urare, ci „1903“ și „1904“ pentru a marca trecerea dintre ani.

Petrecerile se mută la restaurant

Odată impusă moda Revelionului de către familiile înstărite, este adoptată în aproape întreaga societate și devin un fenomen larg răspândit, mai ales în perioada interbelică. Astfel că și restaurantele încep să organizeze petreceri de Revelion, iar cele de lux de pe Calea Victoriei se întrec în preparate, muzică și momente artistice. Cererea pentru astfel de petreceri ajunge să fie atât de mare încât se făceau rezervări cu câteva luni înainte, tinerii și artiștii din București asigurându-se astfel că vor sărbători memorabil trecerea dintre ani. Startul se dădea la ora 22:00, iar petrecerile puteau dura până dimineața, în funcție de vitalitatea petrecăreților.

Cercul Militar, restaurantul Capşa, cafeneaua Kübler, cafeneaua Fialkowski, cafeneaua High-Life sunt doar câteva dintre locațiile de lux în care tinerii aristocrați, scriitorii, artiștii, dar și burghezii se înfruptau din meniurile bogate și luxoase și beau șampanie franțuzească, simbol al prosperității în noul an. Și în astfel de locații, petrecăreții se bucurau de preparate precum curcanul fript și umplut cu castane, rața în sos de portocale, dar și de biscuiții de șampanie Capșa.

„Nu trebuie uitat că atunci oamenii bogaţi sărbătoreau Revelioanele în casele lor. Case mari organizau baluri şi concurau care dădea cea mai aleasă masă. Au rămas celebre mesele de la Casa Suţu. Bunica mea îmi povestea adesea şi le găsim descrise foarte frumos în cronicile mondene ale lui Mişu Văcărescu – Claymoor“, povestea academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici într-un interviu.

Ulterior, în perioada interbelică, stațiunile montane precum Sinaia, Predeal şi Bușteni au devenit destinații de lux pentru petrecerea sărbătorilor de iarnă, inclusiv de Anul Nou. Distracția nu se petrecea doar în hoteluri sau în casele private, ci și afară. Pârtiile de schi și plimbările cu săniile trase de cai erau atracții ale elitei românești de la acea vreme.

Scheciuri, voie bună și mâncare „pe sub mână“

În epoca ceaușistă, când și un simplu zâmbet pe stradă părea că este interzis, cei mai mulți români petreceau în familie, acasă, unii dintre ei uitându-se la televizor și amuzându-se de scheciurile cu Toma Caragiu, Stela Popescu, Ștefan Bănică senior, dar nu numai. De cealaltă parte, privilegiații regimului aveau acces la restaurante sau la stațiunile montane. Fiind singura noapte din an în care Televiziunea Română avea program prelungit și „nu se lua“ curentul, fiecare român încerca să se bucure cât mai mult de noaptea ce marca puntea dintre ani.

Pentru această noapte, românii se pregăteau cu câteva zile înainte, fiecare cum putea, mai ales că nici măcar în preajma sărbătorilor în magazine nu se găsea cine știe ce. Astfel că, pentru a avea masa de Revelion cât mai plină și pentru a intra în noul an cu un oarecare belșug, românii făceau rost „pe sub mână“, bineînțeles, de cafea, vin spumant, dar se cinsteau și cu vin de casă și țuică procurate de la rudele de la țară, precum și cu preparate din porc. Unii aduceau din timp la oraș, pe ascuns, bucăți din porcii tăiați la țară pentru a prepara mâncărurile specifice – piftie, cârnați, caltaboș și nu numai, în timp ce alții reușeau să obțină „pe pile“, din magazine, diverse alimente, inclusiv cârnați. „Nestematele“ meselor de Revelion erau măslinele, bananele – lăsate la copt în foi de ziar, dar și portocalele, însă doar unii, considerați norocoși, aveau parte de ele. Pe mese se mai găsea, pentru îndulcirea amarului, și celebra băutură făcută din sifon cu sirop de zmeurică sau un Brifcor, dar și cozonaci și prăjituri, făcute după posibilități.

Rețetă interbelică: Curcan fript și umplut cu castane

Ingrediente: Curcan, 250 g de carne de pasăre sau de vițel, 50 g slănină crudă, un păhărel de coniac, sare, piper, ierburi aromate, 250 g castane, 20 g zahăr, 5-6 migdale și 150 g grăsime

Mod de preparare: Carnea pentru umplutură trebuie pisată bine sau dată de două-trei ori prin mașina de tocat. Se amestecă cu slănina tăiată în bucățele mici, apoi se adaugă coniacul, sarea, piperul și ierburile aromate. Castanele se opăresc, se curăță, se fierb, apoi se adăugă umpluturii împreună cu zahărul și migdalele.

Curcanul se umple cu compoziția rezultată și se bagă la cuptor, după ce în prealabil se leagă cu sfoară de aripi și picioare pentru a-și păstra forma. Grăsimea se topește și se toarnă deasupra. Pe parcursul timpului de coacere, curcanul se mai stropește cu apă și coniac pentru a se rumeni.

Sărutul de sub vâsc, obicei născut dintr-o legendă scandinavă

Un element nelipsit din casele românilor, dar nu numai, în noaptea Anului Nou, a fost și este ramura de vâsc, fiind un simbol al regenerării, nemuririi și fertilității. Obiceiul sărutului sub ramura de vâsc s-a născut de fapt dintr-o legendă scandinavă referitoare la zeița dragostei, Frigga, și zeul soarelui, Balder, care era fiul ei. Într-o noapte, acesta are un vis despre propria lui moarte, pe care i-l povestește mamei sale. Știind că și Pământul va muri odată cu el, Frigga străbate lumea în lung și-n lat pentru a obține promisiunea de a nu i se face rău lui Balder din partea oricărei plante și creaturi. Însă, se pare că acesta uitase de o singură plantă, vâscul, iar zeul răului, Loki, profită de acest lucru și îl păcălește pe Hoder, fratele lui Balder, să îi străpungă inima cu o săgeată otrăvită în vârful căreia se afla o crenguță de vâsc. Chiar dacă moare, la trei zile după, Frigga reușește să își învie fiul cu ajutorul plantei de vâsc, pe care o binecuvântează. Astfel, oricine se află sub această plantă este apărat de primejdii și are dreptul să fie sărutat, deci să fie iubit.

Și în România, acest obicei s-a păstrat de-a lungul anilor și se spune că tinerii îndrăgostiți care se sărută sub o creangă de vâsc pot cădea sub vraja plantei, iar în noul an urmează să se căsătorească, formând un cuplu în care domnesc înțelegerea, armonia și iubirea.