Actualitate

Povestea înscenării care l-a trimis pe Iuliu Maniu în cruntele temnițe comuniste, unde și-a găsit moartea | SPECIAL

Publicat

acum 3 ani

februarie 4, 2023

Nationalul

Povestea înscenării care l-a trimis pe Iuliu Maniu în cruntele temnițe comuniste, unde și-a găsit moartea | SPECIAL

Cu tact, inteligență și un plan bine făcut, Iuliu Maniu a fost înscăunat de Istorie drept unul dintre cei mai buni politicieni ai noștri. A luptat pentru drepturile românilor toată viața și s-a luat la trântă pentru Ţară cu imperialismul, carlismul și comunismul. Sovieticii, însă, i-au trasat un final teribil: a fost arestat și condamnat la „temniță grea pe viață“, găsindu-și sfârșitul paralizat pe un pat mizer de la închisoarea Sighet, pe 5 februarie 1953.

Iuliu Maniu, prim-ministru al României de trei ori. FOTO fototeca online a comunismului românesc

Iuliu Maniu s-a născut cu dorința de a lupta pentru drepturile românilor din Transilvania – o trăsătură venită pe filieră paternă, de la unchiul tatălui, nimeni altul decât Simion Bărnuțiu, unul dintre pașoptiștii de seamă, cel care a ținut celebrul discurs de la Blaj, din mai 1848. Din partea mamei, mai exact de la bunicul matern, vicarul Demetriu Coroianu, a luat prestanța, atitudinea, după cum spunea, mai târziu, George Pop, cel care a condus Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie 1918: „Rece la părere, hotărât, calm, chibzuit, imperturbabil, cu privirea cam fixă, când vorbeşte întocmai ca bunicul său. Pare că priveşte pururea la ţintă, la scop, fermecat de acelaşi ideal“.

Așadar, transilvănean pur-sânge, Iuliu Maniu s-a născut pe 8 ianuarie 1873, în Șimleul Silvaniei. Primii pași în ale învățăturii i-a făcut la școala din Blaj, liceul în Zalău, iar studiile în Drept, până la doctorat, pe rând, la Cluj, Budapesta și Viena. Poate că soarta a făcut ca studentul Maniu să fie contemporan cu una dintre cele mai dârze mișcări ale românilor din Transilvania: acţiunea memorandistă din 1892. Asupriți și cu drepturi limitate, românii făceau apel către împăratul de la Viena să acorde independență politico-administrativă Transilvaniei în cuprinsul Monarhiei Habsburgice. Pentru Franz-Josef, petiția românilor era prea neimportantă și a trimis-o guvernului de la Budapesta, ungurii luând măsuri drastice: semnatarii, membri ai PNR, au fost arestați.

În acea vreme, Maniu, preşedinte al Societăţii Academice „Petru Maior“, a ajuns la București și și-a trasat singur destinul: „Jur pe Dumnezeu, pe conştiinţă şi pe onoare, că îmi voi jertfi viaţa pentru triumfarea cauzei româneşti, luând parte la revoluţia pe care o pregătim“. Ani mai târziu, în 1938, el descria momentul când urechile și sufletul i-au auzit pentru prima dată Imnul Regal: „Când am trecut – destul de tânăr – pentru prima oară Carpaţii şi am ascultat pentru întâia dată Imnul Regal român, m-a cuprins o emoţie de nedescris. L-am ascultat cu capul descoperit şi cu lacrimi de sfântă emoţie în ochi. Melodia mi s-a părut ca venită din Cer, iar textul de un sens adânc cutremurător, care trecea de la ureche prin intelect până la ultima celulă a nervilor“.

Vocea de român din Parlamentul maghiar

„Iubirea de moșie“, caracterul și cunoștințele l-au propulsat repede în topul favoriților printre cei de rând. La 24 de ani era deja în Comitetul Partidului Naţional Român, precum și jurisconsultul Mitropoliei Unite de la Blaj. Maniu hotărăște să pună piciorul în prag: dacă până atunci, Partidul Național Român acționa doar pasiv la adresa instituțiilor imperiului, el și tânăra elită politică doreau acțiune. În 1905, românii își aleg primii reprezentanți în Parlamentul de la Budapesta, iar în 1906, PNR câştigă 19 mandate, inclusiv unul prin Iuliu Maniu. Timp de patru ani, Maniu a fost principalul adversar al politicienilor maghiari, vocea sa răsunând în forurile din Ungaria.

Un orator înnăscut. FOTO: Wikipedia

S-a remarcat încă de la discursul inaugural, din 21 mai 1906, însemnările vremii menționând o atmosferă ostilă, ba chiar agresivă, fiind întrerupt de aproape 50 de ori. Asta nu l-a împiedicat pe român să afirme cu toată puterea despre politica imperială că „încă de la 1867, conduce destinele ţării acesteia spre nefericirea ei şi care nu se poate caracteriza altfel decât cu cuvântul: dominaţiunea exclusivismului de rasă şi de clasă“. Când un deputat ungur a spus zeflemitor despre România că este un mic stat balcanic zdrenţuit, Maniu a replicat, protestând – „nu este zdrenţuit, ci sfâşiat“. Prin abuzuri și ilegalități, maghiarii au împiedicat, în 1910, realegerea lui Maniu în Parlament, însă el obținuse ce și-a dorit: dorințele românilor să fie auzite la nivel oficial și crearea unor relații amiabile cu oameni politici maghiari importanți, care mai târziu, în perioada interbelică și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, aveau să conteze.

Soldat cu agendă ascunsă

Vremea discuțiilor și a diplomației a încetat odată cu moartea arhiducelui Franz-Ferdinand, în 1914 – Primul Război Mondial. Marile imperii ale vremii doreau reasigurarea că toți supușii le sunt fideli. Budapesta nu făcea excepție: le cerea liderilor români ai PNR să jure loialitate imperiului și să ceară politicienilor de la București alegerea Puterilor Centrale. Acțiunile de persuasiune se îndreptau mai ales către Maniu – maghiarii știau că dacă el accepta noua politică dualistă, toți îl vor urma. În zadar. Iuliu Maniu a refuzat ferm: „Nici sub spânzurătoare nu am putut spune ca România să meargă alături de Austro-Ungaria“.

Protestez în numele Ardealului și al Banatului, în contra oricăror încercări de a înstrăina Transilvania, Banatul, Maramureșul sau Crișana de la corpul statului nostru.

În timp ce vorbeau de acte, norme și politici, Maniu a fost chemat pe front. A acceptat și nu a luat calea refugiului în Regat. Acolo, pe frontul italian, el știa că alesese calea cea mai bună: era alături de alți români înrolați și îi scutise de posibile persecuții pe alți lideri ai partidului. Pasul făcut de Maniu a fost privit ca o trădare de mulți, după cum nota mai târziu unul dintre erudiții vremii, Stere Diamandi: „În loc să-l vedem cap al rebeliunii, târât prin temniţe sau în faţa plutonului de execuţie, noi îl vedeam caporal în oastea drăguţului de împărat. Ni se părea o adevărată trădare de neam. Astăzi, însă, adolescenţii de pe vremuri, care cârteau împotriva lui Maniu, în faţa evenimentelor care i-au dat dreptate, va trebui să recunoaştem că am greşit. Astăzi ne dăm seama cât de înţeleaptă a fost tactica întrebuinţată de dânsul. A ştiut să evite jertfe inutile. A ştiut să pândească momentul cel mai prielnic, când avea să dea lovitura decisivă cu maximum de şansă. Şi momentul a venit“.

Timpul petrecut de Maniu pe front și experiența acumulată acolo, ca şi comandant de baterie în Regimentul 14 artilerie, au fost decisive pentru viitorul Transilvaniei. În octombrie 1918, când Imperiul Austro-Ungar începuse să se destrame și țară după țară să își proclame independența – Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria –, Austria era cuprinsă de haos. Maniu, fiind deja la Arad, pleacă la Viena și, ca lider al celor peste 60.000 de soldaţi şi ofiţeri români aflaţi în capitala austriacă, îi cere ministrului de război aprobarea de a organiza trupele și a instaura ordinea pe străzile orașului – avea, iată, o armată românească pregătită să servească Consiliul Naţional Român de la Arad.

„Sunt dezertor de pe front“

Iuliu Maniu, om al armatei de nevoie. FOTO: Cabinetul de Stampe al BAR

Despre această reușită, Corneliu Coposu rememora din povestirile lui Maniu: „La Viena a cerut să fie prezentat ministrului de război, Von Straeger Steiger. L-a luat în primire un colonel cu numele Otto Müller. Acest colonel, foarte contrariat de îndrăzneala unui simplu locotenent de a cere audienţă generalului, şeful suprem al armatei, i s-a adresat cu reproşuri:«Dumneata nu ştii că trebuie să te adresezi organelor superioare pe cale ierarhică? Mergi la comandantul diviziei militare, de acolo la regiment, de la regiment la divizie, la corp de armată, şi după aceea poţi să ajungi aici. Dar dumneata ce poziţie ai?». La care Maniu, foarte senin, i-a răspuns: «Sunt dezertor de pe front». Colonelul i-a răspuns:«Nu crezi că poţi fi arestat şi împuşcat?». La care Maniu a răspuns: «Nu, pentru că nu sunt un simplu locotenent al Majestăţii Sale, sunt reprezentantul poporului român»“.

Și tot despre acele vremuri, Pamfil Șeicaru scria patriotic: „Pe străzile Vienei, în noiembrie 1918, unităţile româneşti reduceau la tăcere urletele canaliei de uliţi, restabilea ordinea cântând «Deşteaptă-te, române!». Iuliu Maniu înlesnea revanşa lui Avram Iancu şi a unchiului său Simion Bărnuţiu. Niciodată, în cursul vieţii lui politice, Iuliu Maniu nu a mai atins culmea la care s-a înălţat în octombrie şi noiembrie 1918“. Câteva zile mai târziu, Transilvania se unea cu România, lui Iuliu Maniu adăugându-i-se pe veci titlul de „Artizanul Marii Uniri“.

„În celula nr… s-a stins lumina“

Iuliu Maniu, unul dintre artizanii Marii Uniri. FOTO: Wikipedia

Iuliu Maniu a fost un om cu principii, de la care niciodată nu s-a abătut. În aparatura de stat a acceptat funcții doar dacă simțea că poate face diferența, dacă politica românească era la ananghie – nu a refuzat posturi nici dacă erau mandate de doar câteva zile, precum s-a întâmplat în aprilie 1930, când a fost ministru de Război. A fost de trei ori prim-ministrul României, dar și un lider imbatabil al opoziției – primul adversar al domniei lui Carol al II-lea. Cert este un singur lucru: Iuliu Maniu a luptat mereu în numele românilor, luându-se la trântă cu Istoria Mare. În timpul lui Carol al II-lea a demisionat de trei ori – cea de-a doua demisie s-a lăsat cu un autoexil – pentru a-și cântări opțiunile – mai întâi la Bădăcin – de aici venindu-i și porecla de „Sfinxul de la Bădăcin“ –, apoi în Occident. Au urmat Mișcarea Legionară și triunghiul cu Mareșalul Antonescu și regele dictator. Lovitura cea mai mare pe care a primit-o Maniu, drept în suflet, a fost în 1940, când, prin Dictatul de la Viena, Carol al II-lea accepta să cedeze Ardealul de Nord: „Protestez în numele Ardealului și al Banatului, în contra oricăror încercări de a înstrăina Transilvania, Banatul, Maramureșul sau Crișana de la corpul statului nostru… eu nu învinovățesc pe nimeni, nu judec sau nu trag la îndoială bunăvoinţa nimănui, dar în viaţa statelor se fac greşeli, care trebuie să-şi aibă răspunderea lor… în cazul concret poporul nu este vinovat, căci acei oameni care au avut soarta ţării în mână n-au fost reprezentanţii Ardealului; aceşti domni au avut soarta ţării în mână în urma unei lovituri de stat“. Și, în final, ca o ultimă suflare politică, Iuliu Maniu și-a dus cea din urmă luptă: cea împotriva comunismului.

Rugă către Occident

Din 23 august 1944, odată ce și-au ocupat locul la cârma României, comuniștii au început să își ia la țintă toți adversarii politici, principalul fiind Partidul Național Țărănesc, adică Maniu și gașca. Tonul a fost dat de Gheorghe Gheorghiu-Dej care, în septembrie 1944, în cadrul unui miting de la București, i-a urecheat pe țărăniști pentru momentele Lupeni 1929 și Grivița 1933 – greve ale muncitorilor nu tocmai pașnice.

Iuliu Maniu, așa cum obișnuise încă din tinerețe, și-a strâns relații diplomatice în străinătate, de-a lungul vieții, la cel mai înalt nivel – un mare semn de alarmă pentru sovietici. El simțea ce urma a însemna comunismul pentru România, așa că și-a trimis pledoariile către englezi și americani. În decembrie, el îi scria lui Winston Churchill, prin intermediul reprezentantului Marii Britanii în România, John Le Rougetel: „Dacă guvernul englez vrea ca România să intre în sfera de influenţă sovietică, el ar fi extrem de recunoscător domnului Churchill dacă i-ar da răspuns precis la această chestiune. (…) Dacă acest lucru nu intră în intenţia guvernului englez, atunci el este gata să lupte împotriva comunizării ţării, până la moarte“. De asemenea, el apelează și la americani, prin Burton Berry, reprezentantul politic al SUA în România: „Dacă America doreşte ca România să devină o parte a Uniunii Sovietice, vă rog să-mi daţi un sfat în consecinţă, căci pot aranja lucrurile în avantajul României, mai bine decât pot să o facă comuniştii“. Singurii care știau viitorul României atunci erau doar Stalin, Churchill și șervețelul pe care și-au împărțit lumea.

Speranța a murit pe aeroport

Maniu nu își pierduse speranța. Salvarea o găsise, în urmă cu aproape 30 de ani, în Occident. Așa că a pus cap la cap un plan de realizare a unui guvern în exil, care să reprezinte România pe lângă mai marii Europei. Plecarea legală din țară nu se putea, deci doar trecerea frauduloasă le era singura opțiune. Cum Securitatea deja avea puterea informației, Bodnăraș și acoliții lui au aflat că țărăniștii plănuiau să fugă din țară cu un avion care îi aștepta la marginea Bucureștiului. În dimineața zilei de 14 iulie 1947, Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino erau ridicați de la ușa avionului, aflat pe aeroportul de la Tămădău. În același timp, Maniu era arestat la domiciliul lui, ca imediat să fie închis la Malmaison. Pe atunci, trecerea frauduloasă a frontierei era pedepsită cu șase luni de închisoare, însă acum era momentul oportun pentru comuniști să termine o dată și pentru totdeauna cu PNȚ – lucru care s-a și întâmplat pe 29 iulie.

Celula de la Sighet, unde Maniu și-a trăit ultimele clipe. FOTO: memorialulsighet.ro

Trei luni mai târziu începea așa-zisul proces, cu un judecător care tocmai ce fusese scos de la lista criminalilor de război de către Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Justiției. Maniu și-a asumat întreaga vină, declarând că el este vinovat pentru punerea la cale a planului de a fugi în Vest. Acuzațiile erau însă altele: „crimă de complot, înaltă trădare, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată etc.“. Apărarea oricum nu conta, căci soarta le era hotărâtă încă de pe aeroport. Pe 11 noiembrie 1947, la 74 de ani, Iuliu Maniu era condamnat la „temniță grea pe viață“, fiind trimis, împreună cu Ion Mihalache, Ilie Lazăr şi Nicolae Carandino, la închisoarea din Galați. În 1951, fostul prim-ministru al României ajungea la Sighet, alături de alți oameni de seamă ai României Mari: Ion Gigurtu, Constantin Argetoianu, Simion Mehedinţi şi Gheorghe Brătianu.

Vocea care a răsunat pentru România și drepturile românilor era redusă la tăcere. Gulerul, cravata și manșetele erau înlocuite cu haine murdare de pușcăriaș. Avea ochii încercuiți de vânătăi, cu irisul dus în fundul capului. Nimic nu mai semăna cu cel care pusese umărul la ridicarea României Mari – Iuliu Maniu, la 80 de ani, era lăsat să agonizeze paralizat și nemâncat în temnița comunistă. Era 5 februarie 1953 când la București se transmitea sec, de către Vasile Ciolpan, comandantul Penitenciarului Sighet: „În celula nr… s-a stins lumina“. Românii nu au unde să pună o floare sau să aprindă o lumânare, căci trupul său a fost aruncat într-o groapă comună de la marginea Cimitirului săracilor.

Comentarii Facebook

Articole pe aceiasi tema:care comuniste cruntele găsit în înscenării Iuliu la Maniu moartea pe Povestea prima şia special temnițe trimis unde

Urmatorul

Ariile marine protejate ar putea crește de la 8 la 30 de procente, în următorii 10 ani

Nu ratati

Tragedie în Caraș-Severin. Un copil a murit după ce un copac a căzut peste mașina în mers în care se afla cu părinții

Nationalul

Comenteaza si tu

Actualitate

Impactul vestiarelor metalice asupra organizării muncii

Publicat

acum o zi

ianuarie 30, 2026

1SEO

Impactul vestiarelor metalice asupra organizării muncii

Organizarea spațiului de lucru reprezintă unul dintre factorii determinanți ai productivității și siguranței în orice mediu profesional. De la ateliere industriale și fabrici, până la centre logistice și săli de sport corporative, ordinea și modul de depozitare a echipamentelor influențează direct eficiența angajaților și atmosfera generală de lucru. În acest context, vestiarele metalice s-au impus ca o soluție practică și durabilă pentru gestionarea uniformelor, echipamentelor personale și uneltelor de lucru.

Vestiarele metalice nu doar că oferă spațiu de depozitare, dar contribuie la reducerea dezordinii, la creșterea productivității și la crearea unui mediu de lucru mai sigur și mai curat. Articolul de față analizează impactul lor asupra organizării muncii și modul în care acestea transformă spațiile profesionale.

Reducerea dezordinii și a distragerilor

Unul dintre cele mai evidente efecte ale vestiarelor metalice este capacitatea lor de a reduce dezordinea. În lipsa unui sistem de depozitare bine structurat, uniformele, echipamentele și obiectele personale ajung să fie lăsate pe scaune, bănci sau pe jos, creând un spațiu aglomerat și neplăcut vizual. Această dezordine nu doar că afectează aspectul general al încăperii, dar generează și distrageri care pot reduce concentrarea angajaților.

Vestiarele metalice permit fiecărui angajat să aibă propriul spațiu clar delimitat, în care își poate depozita hainele de lucru, încălțămintea sau accesoriile personale. Sertarele și rafturile integrate facilitează separarea obiectelor pe categorii, iar ușile închise împiedică răspândirea vizuală a echipamentelor. În practică, acest lucru reduce timpul petrecut în căutarea obiectelor și minimizează distragerile, permițând angajaților să se concentreze pe sarcinile esențiale.

De asemenea, ordinea vizuală creată de vestiarele metalice are un impact psihologic pozitiv. Spațiile bine organizate induc o senzație de control și profesionalism, ceea ce poate încuraja angajații să mențină disciplina și să adopte comportamente mai eficiente în desfășurarea activităților lor.

Creșterea productivității angajaților

Productivitatea angajaților este strâns legată de eficiența modului în care aceștia accesează și depozitează echipamentele necesare muncii lor. Fiecare minut pierdut în căutarea uniformei sau a uneltei potrivite reprezintă timp în care activitatea productivă este suspendată. Vestiarele metalice contribuie semnificativ la reducerea acestei pierderi de timp, oferind un sistem de organizare clar și rapid.

Sertarele etichetate și spațiile dedicate pentru fiecare tip de echipament permit angajaților să găsească totul imediat. Aceasta reduce frustrările și crește satisfacția profesională, iar studiile au demonstrat că un mediu de lucru organizat stimulează implicarea și eficiența personalului.

În plus, angajații sunt mai motivați să respecte procedurile de depozitare și igienă atunci când spațiul le oferă soluții practice. Vestiarele metalice facilitează acest comportament, contribuind la crearea unui flux de lucru coerent și la reducerea timpilor morți în activitățile zilnice.

Un spațiu de lucru mai curat și sigur

Siguranța și igiena sunt două componente fundamentale ale unui mediu profesional eficient. Dezordinea și echipamentele lăsate la întâmplare pot genera accidente, precum alunecări, împiedicări sau căderi de obiecte. Vestiarele metalice ajută la prevenirea acestor riscuri, deoarece permit depozitarea uniformelor, încălțămintei și echipamentului voluminos într-un mod ordonat și securizat.

Mai mult, metalul este un material ușor de curățat și rezistent la uzură. Suprafețele vestiarelor pot fi dezinfectate rapid, iar structura solidă previne deteriorările cauzate de utilizarea zilnică intensă. Prin urmare, un spațiu echipat cu vestiare metalice rămâne curat și igienic, reducând riscul contaminării sau al accidentelor de muncă.

Vestiarele metalice contribuie, de asemenea, la protecția obiectelor personale ale angajaților. Sistemele de încuietori robuste previn furtul sau accesul neautorizat, creând un mediu sigur în care personalul se poate concentra pe activitatea lor fără grija bunurilor personale.

Concluzie

Impactul vestiarelor metalice asupra organizării muncii este evident și multidimensional. Ele reduc dezordinea și distragerile, permit creșterea productivității prin acces rapid la echipamente și contribuie la menținerea unui spațiu de lucru curat și sigur. Prin combinarea durabilității, funcționalității și securității, aceste vestiare devin un element esențial al oricărui mediu profesional, fie el industrial, sportiv sau logistic.

Investiția într-un vestiar metalic nu este doar o alegere practică, ci și strategică. Ea sprijină disciplina organizațională, eficiența personalului și crearea unei atmosfere profesionale, contribuind semnificativ la succesul și siguranța activităților desfășurate.

Comentarii Facebook

Citeste in continuare

Actualitate

Reabilitarea termică – Rolul central al tâmplăriei PVC în proiect

Publicat

acum o zi

ianuarie 30, 2026

1SEO

Reabilitarea termică – Rolul central al tâmplăriei PVC în proiect

În ultimii ani, programele de reabilitare termică au devenit o prioritate atât pentru clădirile rezidențiale, cât și pentru instituții publice sau spații comerciale. Creșterea costurilor la energie, dorința de confort sporit și preocupările legate de eficiența energetică fac ca investițiile în termoizolație să fie mai importante ca oricând. Deși cei mai mulți asociază reabilitarea termică în primul rând cu polistirenul de pe fațadă, în realitate tâmplăria PVC joacă un rol central în performanța energetică a unei clădiri.

Ferestrele sunt punctele cele mai vulnerabile ale anvelopei: prin ele se pierd cantități mari de căldură, se creează punți termice, apare condensul, iar confortul interior se schimbă semnificativ în funcție de calitatea lor. Totodată, ferestrele sunt primele care intră în contact direct cu radiația solară, cu diferențele mari de temperatură și cu factorii de mediu, ceea ce le face esențiale în orice proiect de reabilitare.

Un proces de modernizare energetică eficient nu înseamnă doar izolarea pereților, ci îmbinarea corectă a tuturor elementelor – iar fereastra din PVC este una dintre primele decizii care trebuie luate.

Coordonarea montajului cu anveloparea clădirii (termosistemul)

Una dintre cele mai frecvente greșeli în proiectele de reabilitare este lipsa coordonării dintre echipa care montează ferestrele și echipa responsabilă de termosistemul clădirii. De multe ori, tâmplăria se schimbă înainte sau după anvelopare fără a se ține cont de poziția corectă în stratul termoizolant.

Ideal, fereastra trebuie inclusă în planul de izolare al pereților, nu lăsată „în spate” față de termosistem. Astfel se obține:

Reducerea pierderilor de căldură prin perimetru;
Eliminarea diferențelor de temperatură în jurul ferestrei;
Creșterea confortului interior;
Prevenirea condensului pe margini.

Pentru clădirile reabilitate corect, fereastra se montează în zona termoizolației, nu în zidul rece. Această poziționare poate necesita console speciale sau spumă cu dilatare controlată, dar rezultatul este una dintre cele mai eficiente măsuri de creștere a eficienței energetice.

Evitarea punților termice la îmbinarea cu zidul

O altă problemă des întâlnită în reabilitare o reprezintă punțile termice din jurul ferestrei. Acestea apar atunci când zona de contact între profilul PVC și zidărie nu este corect izolată sau este izolată doar cu spumă poliuretanică, fără etanșare suplimentară. Spuma este necesară, dar nu este suficientă pentru a asigura etanșare la aer și vapori.

Pentru o tâmplărie performantă, îmbinarea trebuie realizată cu:

Benzi de etanșare hidro și termoizolante (interior și exterior);
Spumă poliuretanică cu celulă închisă, adaptată pentru eficiență energetică;
Profile de colț și glafuri corect montate, care să evite pierderile locale de căldură.

Dacă acest detaliu este ignorat, pe lângă pierderile de energie, pot apărea probleme suplimentare: condens, mucegai, miros de umezeală sau deformarea finisajelor în jurul ferestrei. Investiția într-o fereastră performantă poate fi inutilă dacă montajul nu este tratat ca parte a termoizolației clădirii.

Măsurarea performanței înainte și după schimbare

O reabilitare corectă are la bază nu doar intuiție sau recomandări, ci date măsurabile. Tâmplăria PVC performantă nu ar trebui aleasă doar după preț, ci după specificații și rezultate testabile. Pentru clădirile mari sau pentru proiectele cu finanțare publică, măsurătorile sunt obligatorii, dar ele ar trebui utilizate și la nivel rezidențial.

Evaluarea performanței se poate face prin:

Termografie, care evidențiază pierderile de căldură înainte și după montaj;
Testul blower-door, care indică etanșeitatea clădirii;
Analiza coeficienților ferestrelor: Uf (profil), Ug (geam), Uw (fereastră completă).

După montaj, aceste măsurători nu sunt doar confirmări tehnice, ci pot demonstra eficiența lucrărilor și pot oferi garanția unei investiții corecte. De exemplu, o fereastră PVC cu geam triplu poate reduce pierderile de energie chiar cu 40–60% în comparație cu tâmplăria veche din lemn sau aluminiu neizolat.

Concluzie

Reabilitarea termică a unei clădiri nu înseamnă doar lipirea unui strat de polistiren pe fațadă. Fereastra joacă un rol central în performanța energetică, confortul interior și durabilitatea lucrării. Tâmplăria PVC, datorită eficienței termoizolante, etanșeității crescute și raportului excelent calitate–cost, este una dintre cele mai inteligente investiții dintr-un astfel de proiect.

Totuși, performanța ei depinde în mod direct de modul în care este integrată în anvelopa clădirii. Montajul corect, eliminarea punților termice și verificarea rezultatelor prin măsurători sunt elemente care transformă o simplă lucrare într-o reabilitare energetică reală. În final, succesul proiectului nu stă doar în materiale, ci în modul în care acestea lucrează împreună, creând o clădire eficientă, confortabilă și pregătită pentru viitor.

Comentarii Facebook

Citeste in continuare

Actualitate

Adâncimea glafului PVC de interior – Cum afectează estetica și funcționalitatea

Publicat

acum 2 zile

ianuarie 29, 2026

1SEO

Adâncimea glafului PVC de interior – Cum afectează estetica și funcționalitatea

Glafurile interioare din PVC reprezintă unul dintre acele elemente aparent mărunte, dar extrem de importante pentru aspectul final al unei ferestre. Ele completează vizual tâmplăria, ascund marginile zidului și creează un spațiu util în apropierea geamului. Deși adesea lăsat la urmă în procesul de amenajare, glaful interior are un rol atât estetic, cât și funcțional, iar una dintre caracteristicile sale esențiale este adâncimea.

Adâncimea unui glaf nu se rezumă doar la cât „iese” în afara peretelui, ci influențează felul în care circulă aerul cald de la calorifer, modul în care lumina pătrunde în încăpere, dar și posibilitățile de decorare a ferestrei. Un glaf prea scurt poate arăta neproporționat, iar unul prea adânc poate crea probleme de circulație a aerului și poate favoriza apariția condensului pe geam. De aceea, este esențial ca alegerea adâncimii glafului să fie adaptată atât ferestrei, cât și spațiului în care este instalat.

Regula de bază – Cât ar trebui să iasă glaful în afara peretelui?

O regulă simplă, dar importantă, spune că glaful ar trebui să depășească peretele cu aproximativ 3–5 cm, în funcție de grosimea zidului și de designul interior. Această depășire permite o protecție eficientă a tencuielii și creează o linie vizuală armonioasă în jurul ferestrei. Totuși, există situații în care se optează pentru glafuri semnificativ mai adânci, fie din rațiuni estetice, fie pentru a obține un spațiu suplimentar utilizabil.

Un glaf prea scurt poate părea „tăiat”, lăsând impresia unei finisări incomplete, în timp ce unul exagerat de lung poate deveni incomod în utilizare sau poate obtura curgerea eficientă a aerului cald din calorifer spre fereastră. Așadar, adâncimea trebuie aleasă echilibrat și evaluată în raport cu amplasarea radiatorului, distanța față de geam și stilul camerei. Pentru ferestre montate pe pereți groși sau în clădiri cu un design mai masiv, glafurile mai adânci pot oferi un aspect elegant, cu linii puternice. În schimb, în spațiile moderne, minimaliste, se poate prefera un glaf mai discret, aproape la nivelul peretelui, pentru a păstra simplitatea vizuală.

Spațiul pentru decorațiuni, plante și obiecte utile

Unul dintre cele mai apreciate avantaje ale unui glaf adânc este posibilitatea de a-l folosi ca spațiu funcțional sau decorativ. Locul din dreptul ferestrei este ideal pentru plante, fiind zona cu cea mai multă lumină naturală. Pe lângă plante, glafurile pot găzdui obiecte decorative, lumânări, fotografii sau chiar elemente utile precum telecomenzi, difuzoare de aromă ori cărți.

Alegerea adâncimii influențează direct acest potențial. Un glaf îngust limitează posibilitățile, împingând proprietarul să renunțe la decorare, în timp ce unul suficient de adânc poate deveni un mic spațiu „activ”, integrat vieții zilnice. Totuși, utilizarea decorativă trebuie făcută responsabil. Un glaf excesiv încărcat poate bloca circulația aerului cald, favorizând răcirea geamului și apariția condensului în sezonul rece. Este important să fie păstrată o zonă liberă sau aerisită pentru ca aerul cald să urce corespunzător spre fereastră.

Evitarea supraîncălzirii glafului de căldura de la calorifer

Un aspect mai puțin discutat, dar extrem de important, este interacțiunea dintre glaf și radiator. În majoritatea camerelor, caloriferul se află sub geam, iar aerul cald urcă în mod natural în sus. Dacă glafurile sunt prea adânci, ele pot acționa ca o barieră, împiedicând aerul să ajungă la sticla ferestrei. Rezultatul? Fereastra se răcește excesiv, ceea ce crește riscul de condens și chiar mucegai. Pe lângă această problemă, glafurile din PVC sunt sensibile la temperaturi extreme. Deși rezistente, ele pot suferi în timp dacă sunt supuse constant la supraîncălzire directă, mai ales dacă suprafața este acoperită cu vopsele, folii sau decoruri care absorb căldura.

Pentru a evita aceste inconveniențe, se recomandă:

Păstrarea unei grosimi echilibrate a glafului în funcție de puterea caloriferului;
Evitarea acoperirii complete cu obiecte care blochează aerul;
Montarea unor grile de ventilație în cazul glafurilor foarte late.

Aceste soluții simple permit radiatorului să funcționeze optim, menținând geamul cald, reducând riscul de condens și protejând în același timp materialul PVC.

Concluzie

Deși pare doar un element decorativ, adâncimea glafului PVC de interior are un impact real asupra confortului, esteticii și chiar eficienței energetice a locuinței. Alegerea unui glaf dimensionat corect contribuie la un aspect armonios al ferestrelor, oferă un spațiu util pentru decorațiuni sau plante și, foarte important, promovează circulația optimă a aerului cald.

În final, un glaf bine ales nu este doar frumos, ci funcțional. Iar în amenajarea locuinței, cele mai reușite rezultate apar atunci când estetica merge mână în mână cu utilitatea. Un detaliu aparent minor devine astfel un element care schimbă cu adevărat felul în care ne bucurăm de spațiul de lângă fereastră.

Comentarii Facebook

Citeste in continuare