Cu tact, inteligență și un plan bine făcut, Iuliu Maniu a fost înscăunat de Istorie drept unul dintre cei mai buni politicieni ai noștri. A luptat pentru drepturile românilor toată viața și s-a luat la trântă pentru Ţară cu imperialismul, carlismul și comunismul. Sovieticii, însă, i-au trasat un final teribil: a fost arestat și condamnat la „temniță grea pe viață“, găsindu-și sfârșitul paralizat pe un pat mizer de la închisoarea Sighet, pe 5 februarie 1953.

Iuliu Maniu s-a născut cu dorința de a lupta pentru drepturile românilor din Transilvania – o trăsătură venită pe filieră paternă, de la unchiul tatălui, nimeni altul decât Simion Bărnuțiu, unul dintre pașoptiștii de seamă, cel care a ținut celebrul discurs de la Blaj, din mai 1848. Din partea mamei, mai exact de la bunicul matern, vicarul Demetriu Coroianu, a luat prestanța, atitudinea, după cum spunea, mai târziu, George Pop, cel care a condus Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie 1918: „Rece la părere, hotărât, calm, chibzuit, imperturbabil, cu privirea cam fixă, când vorbeşte întocmai ca bunicul său. Pare că priveşte pururea la ţintă, la scop, fermecat de acelaşi ideal“.

Așadar, transilvănean pur-sânge, Iuliu Maniu s-a născut pe 8 ianuarie 1873, în Șimleul Silvaniei. Primii pași în ale învățăturii i-a făcut la școala din Blaj, liceul în Zalău, iar studiile în Drept, până la doctorat, pe rând, la Cluj, Budapesta și Viena. Poate că soarta a făcut ca studentul Maniu să fie contemporan cu una dintre cele mai dârze mișcări ale românilor din Transilvania: acţiunea memorandistă din 1892. Asupriți și cu drepturi limitate, românii făceau apel către împăratul de la Viena să acorde independență politico-administrativă Transilvaniei în cuprinsul Monarhiei Habsburgice. Pentru Franz-Josef, petiția românilor era prea neimportantă și a trimis-o guvernului de la Budapesta, ungurii luând măsuri drastice: semnatarii, membri ai PNR, au fost arestați.

În acea vreme, Maniu, preşedinte al Societăţii Academice „Petru Maior“, a ajuns la București și și-a trasat singur destinul: „Jur pe Dumnezeu, pe conştiinţă şi pe onoare, că îmi voi jertfi viaţa pentru triumfarea cauzei româneşti, luând parte la revoluţia pe care o pregătim“. Ani mai târziu, în 1938, el descria momentul când urechile și sufletul i-au auzit pentru prima dată Imnul Regal: „Când am trecut – destul de tânăr – pentru prima oară Carpaţii şi am ascultat pentru întâia dată Imnul Regal român, m-a cuprins o emoţie de nedescris. L-am ascultat cu capul descoperit şi cu lacrimi de sfântă emoţie în ochi. Melodia mi s-a părut ca venită din Cer, iar textul de un sens adânc cutremurător, care trecea de la ureche prin intelect până la ultima celulă a nervilor“.

Vocea de român din Parlamentul maghiar

„Iubirea de moșie“, caracterul și cunoștințele l-au propulsat repede în topul favoriților printre cei de rând. La 24 de ani era deja în Comitetul Partidului Naţional Român, precum și jurisconsultul Mitropoliei Unite de la Blaj. Maniu hotărăște să pună piciorul în prag: dacă până atunci, Partidul Național Român acționa doar pasiv la adresa instituțiilor imperiului, el și tânăra elită politică doreau acțiune. În 1905, românii își aleg primii reprezentanți în Parlamentul de la Budapesta, iar în 1906, PNR câştigă 19 mandate, inclusiv unul prin Iuliu Maniu. Timp de patru ani, Maniu a fost principalul adversar al politicienilor maghiari, vocea sa răsunând în forurile din Ungaria.

S-a remarcat încă de la discursul inaugural, din 21 mai 1906, însemnările vremii menționând o atmosferă ostilă, ba chiar agresivă, fiind întrerupt de aproape 50 de ori. Asta nu l-a împiedicat pe român să afirme cu toată puterea despre politica imperială că „încă de la 1867, conduce destinele ţării acesteia spre nefericirea ei şi care nu se poate caracteriza altfel decât cu cuvântul: dominaţiunea exclusivismului de rasă şi de clasă“. Când un deputat ungur a spus zeflemitor despre România că este un mic stat balcanic zdrenţuit, Maniu a replicat, protestând – „nu este zdrenţuit, ci sfâşiat“. Prin abuzuri și ilegalități, maghiarii au împiedicat, în 1910, realegerea lui Maniu în Parlament, însă el obținuse ce și-a dorit: dorințele românilor să fie auzite la nivel oficial și crearea unor relații amiabile cu oameni politici maghiari importanți, care mai târziu, în perioada interbelică și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, aveau să conteze.

Soldat cu agendă ascunsă

Vremea discuțiilor și a diplomației a încetat odată cu moartea arhiducelui Franz-Ferdinand, în 1914 – Primul Război Mondial. Marile imperii ale vremii doreau reasigurarea că toți supușii le sunt fideli. Budapesta nu făcea excepție: le cerea liderilor români ai PNR să jure loialitate imperiului și să ceară politicienilor de la București alegerea Puterilor Centrale. Acțiunile de persuasiune se îndreptau mai ales către Maniu – maghiarii știau că dacă el accepta noua politică dualistă, toți îl vor urma. În zadar. Iuliu Maniu a refuzat ferm: „Nici sub spânzurătoare nu am putut spune ca România să meargă alături de Austro-Ungaria“.

Protestez în numele Ardealului și al Banatului, în contra oricăror încercări de a înstrăina Transilvania, Banatul, Maramureșul sau Crișana de la corpul statului nostru.

În timp ce vorbeau de acte, norme și politici, Maniu a fost chemat pe front. A acceptat și nu a luat calea refugiului în Regat. Acolo, pe frontul italian, el știa că alesese calea cea mai bună: era alături de alți români înrolați și îi scutise de posibile persecuții pe alți lideri ai partidului. Pasul făcut de Maniu a fost privit ca o trădare de mulți, după cum nota mai târziu unul dintre erudiții vremii, Stere Diamandi: „În loc să-l vedem cap al rebeliunii, târât prin temniţe sau în faţa plutonului de execuţie, noi îl vedeam caporal în oastea drăguţului de împărat. Ni se părea o adevărată trădare de neam. Astăzi, însă, adolescenţii de pe vremuri, care cârteau împotriva lui Maniu, în faţa evenimentelor care i-au dat dreptate, va trebui să recunoaştem că am greşit. Astăzi ne dăm seama cât de înţeleaptă a fost tactica întrebuinţată de dânsul. A ştiut să evite jertfe inutile. A ştiut să pândească momentul cel mai prielnic, când avea să dea lovitura decisivă cu maximum de şansă. Şi momentul a venit“.

Timpul petrecut de Maniu pe front și experiența acumulată acolo, ca şi comandant de baterie în Regimentul 14 artilerie, au fost decisive pentru viitorul Transilvaniei. În octombrie 1918, când Imperiul Austro-Ungar începuse să se destrame și țară după țară să își proclame independența – Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria –, Austria era cuprinsă de haos. Maniu, fiind deja la Arad, pleacă la Viena și, ca lider al celor peste 60.000 de soldaţi şi ofiţeri români aflaţi în capitala austriacă, îi cere ministrului de război aprobarea de a organiza trupele și a instaura ordinea pe străzile orașului – avea, iată, o armată românească pregătită să servească Consiliul Naţional Român de la Arad.

„Sunt dezertor de pe front“

Despre această reușită, Corneliu Coposu rememora din povestirile lui Maniu: „La Viena a cerut să fie prezentat ministrului de război, Von Straeger Steiger. L-a luat în primire un colonel cu numele Otto Müller. Acest colonel, foarte contrariat de îndrăzneala unui simplu locotenent de a cere audienţă generalului, şeful suprem al armatei, i s-a adresat cu reproşuri:«Dumneata nu ştii că trebuie să te adresezi organelor superioare pe cale ierarhică? Mergi la comandantul diviziei militare, de acolo la regiment, de la regiment la divizie, la corp de armată, şi după aceea poţi să ajungi aici. Dar dumneata ce poziţie ai?». La care Maniu, foarte senin, i-a răspuns: «Sunt dezertor de pe front». Colonelul i-a răspuns:«Nu crezi că poţi fi arestat şi împuşcat?». La care Maniu a răspuns: «Nu, pentru că nu sunt un simplu locotenent al Majestăţii Sale, sunt reprezentantul poporului român»“.

Și tot despre acele vremuri, Pamfil Șeicaru scria patriotic: „Pe străzile Vienei, în noiembrie 1918, unităţile româneşti reduceau la tăcere urletele canaliei de uliţi, restabilea ordinea cântând «Deşteaptă-te, române!». Iuliu Maniu înlesnea revanşa lui Avram Iancu şi a unchiului său Simion Bărnuţiu. Niciodată, în cursul vieţii lui politice, Iuliu Maniu nu a mai atins culmea la care s-a înălţat în octombrie şi noiembrie 1918“. Câteva zile mai târziu, Transilvania se unea cu România, lui Iuliu Maniu adăugându-i-se pe veci titlul de „Artizanul Marii Uniri“.

„În celula nr… s-a stins lumina“

Iuliu Maniu a fost un om cu principii, de la care niciodată nu s-a abătut. În aparatura de stat a acceptat funcții doar dacă simțea că poate face diferența, dacă politica românească era la ananghie – nu a refuzat posturi nici dacă erau mandate de doar câteva zile, precum s-a întâmplat în aprilie 1930, când a fost ministru de Război. A fost de trei ori prim-ministrul României, dar și un lider imbatabil al opoziției – primul adversar al domniei lui Carol al II-lea. Cert este un singur lucru: Iuliu Maniu a luptat mereu în numele românilor, luându-se la trântă cu Istoria Mare. În timpul lui Carol al II-lea a demisionat de trei ori – cea de-a doua demisie s-a lăsat cu un autoexil – pentru a-și cântări opțiunile – mai întâi la Bădăcin – de aici venindu-i și porecla de „Sfinxul de la Bădăcin“ –, apoi în Occident. Au urmat Mișcarea Legionară și triunghiul cu Mareșalul Antonescu și regele dictator. Lovitura cea mai mare pe care a primit-o Maniu, drept în suflet, a fost în 1940, când, prin Dictatul de la Viena, Carol al II-lea accepta să cedeze Ardealul de Nord: „Protestez în numele Ardealului și al Banatului, în contra oricăror încercări de a înstrăina Transilvania, Banatul, Maramureșul sau Crișana de la corpul statului nostru… eu nu învinovățesc pe nimeni, nu judec sau nu trag la îndoială bunăvoinţa nimănui, dar în viaţa statelor se fac greşeli, care trebuie să-şi aibă răspunderea lor… în cazul concret poporul nu este vinovat, căci acei oameni care au avut soarta ţării în mână n-au fost reprezentanţii Ardealului; aceşti domni au avut soarta ţării în mână în urma unei lovituri de stat“. Și, în final, ca o ultimă suflare politică, Iuliu Maniu și-a dus cea din urmă luptă: cea împotriva comunismului.

Rugă către Occident

Din 23 august 1944, odată ce și-au ocupat locul la cârma României, comuniștii au început să își ia la țintă toți adversarii politici, principalul fiind Partidul Național Țărănesc, adică Maniu și gașca. Tonul a fost dat de Gheorghe Gheorghiu-Dej care, în septembrie 1944, în cadrul unui miting de la București, i-a urecheat pe țărăniști pentru momentele Lupeni 1929 și Grivița 1933 – greve ale muncitorilor nu tocmai pașnice.

Iuliu Maniu, așa cum obișnuise încă din tinerețe, și-a strâns relații diplomatice în străinătate, de-a lungul vieții, la cel mai înalt nivel – un mare semn de alarmă pentru sovietici. El simțea ce urma a însemna comunismul pentru România, așa că și-a trimis pledoariile către englezi și americani. În decembrie, el îi scria lui Winston Churchill, prin intermediul reprezentantului Marii Britanii în România, John Le Rougetel: „Dacă guvernul englez vrea ca România să intre în sfera de influenţă sovietică, el ar fi extrem de recunoscător domnului Churchill dacă i-ar da răspuns precis la această chestiune. (…) Dacă acest lucru nu intră în intenţia guvernului englez, atunci el este gata să lupte împotriva comunizării ţării, până la moarte“. De asemenea, el apelează și la americani, prin Burton Berry, reprezentantul politic al SUA în România: „Dacă America doreşte ca România să devină o parte a Uniunii Sovietice, vă rog să-mi daţi un sfat în consecinţă, căci pot aranja lucrurile în avantajul României, mai bine decât pot să o facă comuniştii“. Singurii care știau viitorul României atunci erau doar Stalin, Churchill și șervețelul pe care și-au împărțit lumea.

Speranța a murit pe aeroport

Maniu nu își pierduse speranța. Salvarea o găsise, în urmă cu aproape 30 de ani, în Occident. Așa că a pus cap la cap un plan de realizare a unui guvern în exil, care să reprezinte România pe lângă mai marii Europei. Plecarea legală din țară nu se putea, deci doar trecerea frauduloasă le era singura opțiune. Cum Securitatea deja avea puterea informației, Bodnăraș și acoliții lui au aflat că țărăniștii plănuiau să fugă din țară cu un avion care îi aștepta la marginea Bucureștiului. În dimineața zilei de 14 iulie 1947, Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino erau ridicați de la ușa avionului, aflat pe aeroportul de la Tămădău. În același timp, Maniu era arestat la domiciliul lui, ca imediat să fie închis la Malmaison. Pe atunci, trecerea frauduloasă a frontierei era pedepsită cu șase luni de închisoare, însă acum era momentul oportun pentru comuniști să termine o dată și pentru totdeauna cu PNȚ – lucru care s-a și întâmplat pe 29 iulie.

Trei luni mai târziu începea așa-zisul proces, cu un judecător care tocmai ce fusese scos de la lista criminalilor de război de către Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Justiției. Maniu și-a asumat întreaga vină, declarând că el este vinovat pentru punerea la cale a planului de a fugi în Vest. Acuzațiile erau însă altele: „crimă de complot, înaltă trădare, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată etc.“. Apărarea oricum nu conta, căci soarta le era hotărâtă încă de pe aeroport. Pe 11 noiembrie 1947, la 74 de ani, Iuliu Maniu era condamnat la „temniță grea pe viață“, fiind trimis, împreună cu Ion Mihalache, Ilie Lazăr şi Nicolae Carandino, la închisoarea din Galați. În 1951, fostul prim-ministru al României ajungea la Sighet, alături de alți oameni de seamă ai României Mari: Ion Gigurtu, Constantin Argetoianu, Simion Mehedinţi şi Gheorghe Brătianu.

Vocea care a răsunat pentru România și drepturile românilor era redusă la tăcere. Gulerul, cravata și manșetele erau înlocuite cu haine murdare de pușcăriaș. Avea ochii încercuiți de vânătăi, cu irisul dus în fundul capului. Nimic nu mai semăna cu cel care pusese umărul la ridicarea României Mari – Iuliu Maniu, la 80 de ani, era lăsat să agonizeze paralizat și nemâncat în temnița comunistă. Era 5 februarie 1953 când la București se transmitea sec, de către Vasile Ciolpan, comandantul Penitenciarului Sighet: „În celula nr… s-a stins lumina“. Românii nu au unde să pună o floare sau să aprindă o lumânare, căci trupul său a fost aruncat într-o groapă comună de la marginea Cimitirului săracilor.