În urmă cu 70 de
ani, pe 5 martie 1953, cel mai crud și mai violent lider din istoria Rusiei,
Iosif Stalin, murea la vârsta de 75 de ani, lăsând în urma lui o lume în
agonie, care își plângea propriii morți și soarta.

În seara de 1
martie, Stalin este descoperit în camera sa întins pe podea, conștient, dar
incapabil să vorbească. Abia când zorii au apărut au fost anunțați și medicii.
Practic, Stalin a fost lăsat fără îngrijiri medicale timp de 14 ore. În seara
zilei de 5 martie, Stalin a deschis ochii, i-a fixat cu privirea furioasă pe
cei prezenți, a ridicat brațul stâng și a murit.

Cum au primit
românii moartea lui Stalin

Când decesul
dictatorului sovietic a fost anunţat, s-a declarat doliu naţional timp de trei
zile și o mare demonstrație de „doliu“ în Piaţa Stalin.
Oraşul a fost împodobit cu steaguri roşii, decorate în negru. Timp de aproape o
lună, presa a scris elogios despre Stalin, s-au difuzat filme documentare
despre viaţa şi activitatea lui, au fost organizate mitinguri, sesiuni
ştiinţifice, lungi discursuri elogioase şi mobilizatoare. Lideri comunişti din
România, dar și elevi și studenți, țărani și înalți clerici se angajau să
continue opera de construire a socialismului, contribuind astfel la atingerea
apogeului cultului personalității tiranului.

Conform
documentelor de la Arhivele Naționale, în toată țara, în intervalul 6-9 martie,
s-au desfășurat adunări, mitinguri și alte manifestări de doliu – unele
spontane, cele mai multe organizate, care au adunat aproape șapte milioane de
oameni, adică 40% din populația de atunci a țării. Acest lucru înseamnă, spun
cercetătorii CNSAS Adrian Cioflâncă și Adriana Radu, că în acel an s-a
înregistrat cea mai mare mobilizare populară din istoria României, cu excepția
momentelor electorale și plebiscitare.

„Difuzoarele
transmiteau muzică funebră“

În însemnările
sale, scriitoarea Annie Bentoiu notează în detaliu procesiunea de la București:
„Mitingul de doliu a avut loc în Bucureşti, luni 9 martie 1953. A fost, pentru
cei care au participat la el, una dintre cele mai ciudate şi impresionante
experienţe. Toate ţările din sistem au coordonat participarea lor la funeralii
cu ora Moscovei. Simultaneitatea realizată, într-o vreme când nu exista
procedeul unificator al televiziunii, era ceva cu totul nou. La noi, centrul
ceremoniei a fost în Piaţa Stalin, unde se aflau cele două tribune oficiale,
una pentru demnitarii români, alta pentru ambasadori, iar coroanele şi florile
se adunau pe un postament central. Dar şi Piaţa Victoriei, şi cea a
Dorobanţilor erau, cum spune Scânteia, o mare de oameni. (…) Eu eram
fascinată în primul rând de întinderea geografică asupra căreia se purta acea
manifestaţie. Niciodată, în istorie, nu avusese loc ceva comparabil. Când
încercam să-mi reprezint dimensiunea ei exactă în spaţiu şi unificarea ei în
timp, mi se oprea mintea. (…) Tăcerea extremă care domnea în piaţă, în ciuda
atâtor zeci de mii de prezenţe umane, răspundea unui cer cenuşiu, aproape
compact. Nu ne uitam unii la alţii, ştiind că arătam la fel: cenuşii, săraci,
docili. Unii, fără îndoială, plângeau: misterul morţii era mai prezent ca
niciodată şi ne aştepta pe toţi, pe cei mai umili ca şi, iată, pe cei mai
puternici. Difuzoarele transmiteau muzică funebră; drapele şi câteva rare
portrete cu însemne de doliu punctau prezenţa tăcută a uriaşei mase de oameni.
La un moment dat a început o transmisie în limba rusă – vorbea tovarăşul Malenkov
–, apoi i-au urmat, pe româneşte, glasurile lui Chivu Stoica, Leontin Sălăjan, acad.
Traian Săvulescu şi ale diferitor stahanovişti. Partea asta a «slujbei» semăna cu manifestaţiile obişnuite şi ne-am
fi desconcentrat, dacă nu ar fi sosit ora unsprezece, care corespundea cu ora
12 a Moscovei. Atunci a izbucnit bubuitul tunurilor, cutremurând văzduhul,
urmat de plângerea repetată a sirenelor. Cine mai auzise aşa ceva?

Semăna cu
războiul, dar nu era decât un ritual nemaicunoscut: oricum, era vorba de moarte
şi numai de ea. Cât timp au urlat sirenele (câteva minute foarte lungi),
circulaţia vehiculelor s-a oprit, conform instrucţiunilor, în toate oraşele
ţării, şoferii şi vatmanii au coborât, descoperindu-se. Chiar şi trenurile au
stat în drum. Difuzoarele au transmis, de la Moscova, imnul de stat al URSS şi
în final, Internaţionala, care a răsunat atunci în toată grava, complexa şi
semnificativa ei putere. Şi în sfârşit, în tăcere, lumea s-a risipit“.

„Stalin ocupă
locul lui Dumnezeu cu toate atributele sale“

De cealaltă parte,
lumea civilizată răsufla ușurată. Marii politicieni ai lumii au înțeles că a
murit un om, dar nu un regim. Europa de Est continua să rămână încătușată
pentru încă multe decenii.

Richard Nixon l-a
catalogat pe Stalin ca fiind „unul dintre cei mai brutali lideri ai tuturor
timpurilor“. Dintre memorialiști, Milovan Djilas a aflat în Stalin cel mai mare
criminal din istorie, în care „se împletește absurdul criminal al lui Caligula
cu rafinamentul lui Borgia și cu brutalitatea țarului Ivan cel Groaznic“.

La rândul său, Roy
Medvedev scria în cartea „Despre Stalin și stalinism“: „În comportamentul și în
actele lui Stalin erau evidente elemente patologice ca: suspiciunea maladivă,
care s-a accentuat cu trecerea anilor, intoleranța față de critică, ranchiuna
și spiritul vindicativ, supraaprecierea personalității proprii, vecină cu mania
grandorii, cruzimea împinsă până la sadism“.

Revoluționarul
bolșevic Lev Troțki scria despre Stalin: „Stalin ocupă locul lui Dumnezeu cu
toate atributele sale. Dar acesta nu e un Dumnezeu creștin, care se contopește
în Treime. Stalin a lăsat demult în urmă perioada troicii. E mai degrabă Allah
– nu este alt Dumnezeu în afară de Dumnezeu – care umple Universul cu
infinitatea sa. El este punctul central în care se concentrează totul“.

Boris Souvarine,
unul dintre întemeietorii partidului comunist din Franța, l-a descris pe Stalin
în cartea „Stalin. Studiu de caz al bolșevismului“: „Toți istoricii serioși îl
recunosc în Ivan cel Groaznic pe adevăratul precursor al lui Petru cel Mare ca
inițiator de reforme și văd în el întruchiparea cea mai desăvârșită a
mentalităților lor comune. Nimănui nu-i trece prin cap să-i atribuie lui Stalin
epitetul «cel Mare», toată lumea acordându-i-l în schimb pe acela de
«Groaznic». Folosirea metodelor barbare pentru a forța industrializarea, cum
spunea Lenin, nu este suficientă în zilele noastre ca să dea grandoarea unui
țar industrializator, atunci când metodele civilizației există. Barbaria,
scuzabilă la Ivan, explicabilă la Petru, trăsătură a timpului lor ținând cont
de întârzierea rusă, este anacronică la culme în cazul lui Stalin, și deci de
neiertat“.

Stalin, văzut de
medici

Stalin, ca și alți
dictatori, era bolnav. Maladia psihică de care sufereau este explicată de
specialiști. Paul Ștefănescu scrie în „Lumea văzută de medici. Mari bolnavi,
mari conducători de stat“ că Stalin „a suferit de ceea ce se cheamă narcisism
malign. Această maladie psihică a caracterizat comportamentul nu numai al lui
Stalin, ci și al altor personaje: Hitler, Mao, Ceaușescu și, mai nou,
dictatorul irakian Saddam Hussein. Amestec insolit de paranoia, megalomanie și
isterie, bolnavul este susceptibil la orice, se consideră atotștiutor și nu
admite nici cea mai mică observație, crezându-se ținta unor atacuri și
conspirații. Ia hotărâri aberante, neținând seama de consecințe și trăiește
într-o lume imaginară. Se înconjoară de persoane docile și fidele, pe care le
copleșește cu debitul verbal. Bolnavii de narcisism sunt incapabili să închege
o căsnicie, în schimb reușesc să fie adulați de mase“.  

„Subjugați de Ana
Pauker, o nebună, care și-a vândut sufletul lui Stalin“

Mareșalul Ion
Antonescu dezvăluia într-un interviu luat în anul 1943: „Am informații secrete
despre comuniștii români emigranți la școala de la Moscova. Sunt subjugați de o
nebună, Ana Pauker, care și-a vândut sufletul lui Stalin și le impune
compatrioților să vorbească rusește, chiar și între ei, susținând că limba
românilor e un amestec bastard de dialecte, de înlocuit imediat cu aceea
sublimă, a lui Tolstoi. Pierzând noi războiul, acei îndoctrinați și fanatici
emigranți își vor asuma puterea pentru a impune, cu riguroasele sisteme ale
marxismului, slavizarea, mai mult, rusificarea României. Și atunci, amintirea
părinților morți acum, luptând în numele României române, va fi aceea care îi
va obliga pe fii, fie ei și comuniști, să se păstreze români și să vorbească
românește și să rămână, cu fruntea sus, descendenți ai coloniștilor lui Traian,
latini, nu slavi“.

„Ocupantul care
ne-a rescris trecutul și ne-a secat resursele“

România, sub
conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a Anei Pauker, a devenit un stat
comunist. De altfel, întreaga Europă de Est se „supunea mișcării unui mecanism
de acum bine cunoscut: naționalizări, planificare centralizată, colectivizare a
agriculturii. Pe lângă represiuni și deportări, persecuțiile și presiunile
constante exercitate de partid și de serviciile secrete ale poliției împotriva
oricui era bănuit că nu sprijină cu destulă convingere noua conducere
deveniseră o rutină“, scrie Edward Behr în „Sărută mâna pe care n-o poți mușca.
Românii și Ceaușeștii. Investigația unui blestem al istoriei“.

După moartea lui
Stalin, unele schimbări au venit rapid, altele gradual. Colectivizarea a fost
întreruptă, șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost închis, coloniile de
muncă au fost desființate oficial, ritmul arestărilor a scăzut simțitor. În
Europa ocupată, au început mişcări de destalinizare, unele violente, cum au fost
cele din Ungaria în 1956 şi în Cehoslovacia în 1968.

„Stalin rămâne
încarnarea diavolului în istorie“

Diplomatul Teodor
Baconschi spune că Stalin „și-a început cariera ca gangster gruzin și a
terminat-o ca lider suprem al URSS, într-o baltă de urină. Între aceste două
puncte mizerabile, viața sa a fost o capodoperă a crimei, trădării, intrigilor
de palat și represiunii de masă, folosită ca metodă politică pe scară largă. El
este inventatorul unei economii bazate pe munca forțată – faimosul Gulag –, dar
și autorul foametei organizate contra culacilor ucraineni, la fel de sinistrul
Holodomor. Nici cele mai negre perioade din istoria cezarilor romani nu
egalează teroarea declanșată de Stalin la finalul anilor ’30, când paranoia și
arbitrariul au atins un paroxism demonic. Șansa nesperată și nemeritată a lui
Stalin a fost înfrângerea lui Hitler (fostul său tovarăș de fantasme
geopolitice totalitare). Doar căderea nazismului în confruntarea cu Aliații,
care s-au asociat, de nevoie, cu URSS, i-a deschis dictatorului sovietic drumul
către aservirea Europei de Est, până la Berlin. Criminalul cel mai cinic al
secolului XX a devenit astfel nu doar frecventabil, ci și imparabil“.

Sovietizarea
României a constituit, de departe, cel mai sumbru episod din istoria noastră.
Ocupantul, spune Teodor Baconschi, „ne-a rescris trecutul, ne-a secat resursele,
a exportat cea mai brutală formă de poliție politică și a izolat țara noastră
pentru 45 de ani. Nu trebuie să uităm că «independentul» Ceaușescu a fost
ultimul stalinist din lagărul socialist, la care până și Gorbaciov se uita ca
la un dinozaur ideologic...“.

Politica lui
Stalin a rămas moștenire și celor care au urmat. „Din păcate, după colapsul
URSS, rușii au continuat să-l venereze pe succesorul lui Lenin cu un soi de
pasiune masochistă, potențată de complexul frustrat al unei grandori imaginare.
Dacă s-ar fi dezis complet de moștenirea lui toxică, așa cum a încercat relativ
liberalul Boris Elțîn, ei nu i-ar fi pavat drumul spre putere obscurului
kaghebist Putin și ar fi avut un destin potențial respectabil. Când mă gândesc
că Stalin era gata să apară printre «sfinții» ruși în frescele noii catedrale a
Forțelor Armate, de lângă Moscova, deplâng și mai intens pervertirea
creștinismului rus, transformat în pretext ideologic al revizionismului
neo-imperial al autocratului de la Kremlin. Stalin rămâne, vorba lui Vladimir
Tismăneanu, încarnarea diavolului în istorie, iar farsa sângeroasă a domniei
lui Putin nu face decât să confirme eșecul mult prea costisitor al acestei
furibunde întruchipări a dezumanizării“, spune Teodor Baconschi pentru „Weekend
Adevărul“.

Victimele
stalinismului

Jacques de Launay
scrie în „Istorie secretă a Cominternului. Eșecul unei speranțe“ că, în
perioada 1924-1947 au fost lichidați din rațiuni de stat 2.050.000 de oameni.
De foamete, în urma colectivizării, au murit alți 7.000.000. Peste 750.000 de
ruși au fost victime ale aceleiași colectivizări. Numai în perioada 1933-1936
au fost împușcați 1.600.000 de oameni. Peste 21.000.000 au murit în lagăre sau
în închisori și 2.700.000 au fost lichidați din rațiuni de stat în perioada
1939-1947.

Printre victimele
lui Stalin se află și prieteni sau rude. „Era mai neîndurător cu rudele“,
dezvăluie însăşi Svetlana Alliluyeva (devenită
Lana Peters, după ce a fugit în SUA), fiica dictatorului, referindu-se la cele
două surori ale mamei sale. „Socotea că erau periculoase fiindcă «știau prea
multe și nu erau în stare să-și țină clanța». Nimeni n-a putut să-l împiedice
să le trimită în pușcărie pe aceste două femei vârstnice, bolnave, văduve,
neajutorate și care avuseseră destule de îndurat“.