Actualitate
Ce se întâmplă în Africa? Contextul istoric și politic favorizant al practicilor neo-coloniale franceze
Continuăm astăzi analiza practicilor neo-coloniale franceze în Africa, după ce, în prima parte a materialului nostru am vorbit pe larg despre esența acestor practici, evoluții concret sau perspectiva pan-africană (articolul se poate citi aici).
Este de remarcat faptul că, începând cu anul 2013, intervenția militară a Franței în Mali și vestul Sahelului a marcat o nouă politică, când statul francez pare că îmbrățișează o abordare inedită, a multilateralismului, prin comparație cu intervențiile unilaterale care au început în anul 1960.
Istoricii francezi Nicolas Bancel și Jean-Pierre Dozon, specialiști în colonizare și regiunea Africii, susțin teza conform căreia la baza practicilor coloniale franceze în regiunea africană a stat doctrina asimilaționistă în perioada premergătoare colonizării Africii, înainte de instaurarea administrației coloniale. Menținut însă doar ca o acțiune ideologică a colonizării franceze, discursul asimilaționist, conform căruia coloniile sunt considerate parte a imperiului francez, concepție legată de politica expansionistă napoleoniană în Europa, a conturat imaginea a ceea ce numim astăzi Françafrique.
În Journal of Strategic Studies, volum 43, din 4 mai 2020, p. 473-481, Stefano Recchia și Thierry Tardy analizează multilateralismul ezitant din politica Franței din sudul Saharei, din perspectiva dimensiunilor economică, politică și de securitate care, deși au pattern-uri recurente, au suferit ajustări în cadrul așa-numitei Françafrique.
Punctând asupra modelelor de continuitate și asupra naturii reactive a abordării pe care a avut-o în Mali, ca produs al trecutului colonial al Franței și al prezenței neo-coloniale în regiune, sunt autori care apreciază că s-a invocat tocmai faptul că securitatea regională este în joc, pentru a justifica această decizie pragmatică.
Autori precum Marina Henke, profesor de Relații Internaționale în cadrul Școlii Hertie și director al Centrului pentru Securitate Internațională, sau Benedikt Erforth, cercetător senior la Institutul German pentru Dezvoltare, au încercat să identifice motivația mobilizării din cadrul misiunilor franceze, Henke subliniind interesele oamenilor de afaceri, în timp ce Erforth explorează rolul mediului psihologic la nivelul factorilor de decizie, care a influențat practicile intervenționiste.
Pierderea coloniilor africane în anii 1960 și, implicit, a abilității de a-și proiecta forța militară pe continent și de a influența evenimentele politice, iar democratizarea din anii 1990 și politizarea etnicității au limitat menținerea ordinii politice a fostei puteri coloniale. În aceste circumstanțe, politica de securitate a Franței a făcut schimbări graduale, convergente spre intervenții militare caracterizate prin multilateralism.
Analiza termenului ”multilateralism” la nivel academic a condus la concluzia că există două tipuri: multilateralism bazat pe coaliții, de tip cantitativ, și multilateralism bazat pe instituții, de tip calitativ.
Concentrându-se în primul rând pe dimensiunea procedurală a multilateralismului, autori precum Chafer, profesor de Studii Africane și Franceze la Universitatea Portsmouth, Gordon Cumming, profesor de afaceri europene la Universitatea Cardiff din Marea Britanie și Paul van der Velde, profesor la Universitatea Leiden, Olanda, susțin teoria că Franța a promovat în Africa al doilea tip de multilateralism, mai revendicativ, evoluția crizei politice interne legitimând importanța adoptării multilateralismului, ca mijloc aparent de a contracara opoziția locală din Africa și acuzațiile de neo-colonialism.
În paradigmă intervenționistă, în perioada Războiului Rece, decizionali din Franța precum Louis de Guiringaud, fostul ministru de Externe din anii 1970, au remarcat succesul micilor intervenții militare unilaterale, care aveau ca scop propunerea sau înlăturarea de la putere a liderilor africani, fără a necesita aprobarea internațională și în general fără participarea unor aliați sau parteneri.
Dacă până la finalul perioadei Războiului Rece interferența tradițională, paternalistă a Parisului în Africa Francofonă nu a ridicat semne de întrebare, politica ulterioară a Franței, purtată timp de mai mult de două decenii și jumătate în Africa, s-a caracterizat prin accentuarea cooperării multilaterale și a capacității locale de construcție, prin intermediul Națiunilor Unite, al Uniunii Europene și al altor cadre multilaterale apărute ad hoc.
În articolul ”Conexiunea Franța-Africa și refuzul decolonizării”, Kenneth Omeje, profesor la Departamentul de Apărare și Studii de Securitate din cadrul Academiei Nigeriene de Apărare, analizează cazul specific al statelor africane francofone care, spre deosebire de restul Africii post-coloniale, s-a caracterizat, din punct de vedere economic, prin pierderea suveranității monetare. Acesta apelează la termenul Françafrique pentru a descrie scopul Franței de a menține relații post-coloniale cu statele africane, creându-și o orbită neo-colonială prin intermediul unui set de aranjamente structurale și relaționale, în cadrul unei politici active de interferență și angajamente cu fostele colonii care și-au dobândit ulterior independența politică.
Foto: Harta prezenței militare franceze și a acordurilor militare – de apărare și cooperare.
Narațiunea comunității internaționale despre conflictul din Mali în perioada 2012-2015 este simplistă, Națiunile Unite, Franța și SUA concentrându-se exclusiv asupra agresiunii teroriste cu care s-au confruntat Mali și alte state din Africa de Vest după consecințele Primăverii Arabe, în detrimentul necesităților poporului malian și al stabilității pe termen lung în regiune.
Faptul că perspectivele maliene și africane de vest asupra intervenției franceze în Mali din 2013 și asupra efectelor puțin studiate ale istoriei coloniale în acțiunile contemporane din regiunea Sahara-Sahel sunt în contrast cu narațiunea occidentalizată, denotă tocmai complexitatea subiectului analizat.
Juxtapunerea „succesului” proclamat al francezilor în cadrul intervenției contra-teroriste împotriva nedreptăților istorice ale colonialismului cu continuarea efectelor neo-colonialismului asupra dezvoltării și inegalităților din interiorul și între state africane distrage atenția de la legalitatea și necesitatea unei astfel de acțiuni în contextul dat. În cazul specific al statului Mali, intervenția franceză a împiedicat rezolvarea problemei rebeliunii Kel Tamasheq împotriva guvernului malian și a exclus asumarea de către puterile regionale a rolului de autoritate primară de intervenție.
Rareori privite ca acte de pur altruism, intervențiile militare occidentale pe teritoriile altor state ridică semne de întrebare cu privire la scopul ascuns al operațiunilor derulate.
În cazul Franței, pe 10 ianuarie 2013, în conformitate cu articolul 51 din Carta ONU, președintele Traoré a adresat o cerere de ajutor către acest stat și către ONU. În data de 11 ianuarie, primele unități franceze intrau deja oficial în Mali și începea operațiunea Serval. Aceasta avea trei obiective principale, extinse ulterior cu un al patrulea. Primul obiectiv era oprirea agresiunii teroriste și a mișcării lor spre Bamako, al doilea a reprezentat nevoia de a menține existența Republicii Mali și de a-i permite recuperarea integritatea teritorială. Al treilea obiectiv a vizat „promovarea a aplicării rezoluțiilor internaționale prin desfășurarea africanului forță de stabilizare și sprijin pentru forțele armate maliene în recucerirea nordului” (Raport de informare, 2013). Obiectivul adăugat ulterior a fost reprezentat de eliberarea ostaticilor francezi și internaționali.
După cum subliniază Martin Shipway, profesor la Birkbeck College, Universitatea din Londra, decidenții politici din Franța au inițiat în Africa un proces de decolonizare. La scurt timp după de a preluat puterea, în iunie 1958, în calitate de prim-președinte al celei de-a cincea Republici Franceze, în încercarea de a reînvia măreția franceză, generalul Charles de Gaulle a dezvoltat relații strânse cu liderii naționaliști africani francofoni, și i-a făcut să creadă că ar putea contribui la crearea „unei noi Franțe”. Conceptul lui de Gaulle privind raporturile dintre Franța și Africa s-a tradus în proiectul Comunității Franco-Africană de acordare a autonomiei interne coloniilor africane, iar Franța urma să îți mențină controlul asupra problemelor-cheie, precum apărare și afaceri externe, politică economică, monetară și strategică. Propunerea lui de Gaulle a fost prezentată popoarelor africane în cadrul unui referendum, în septembrie 1958; teritoriile franceze africane au votat cu majoritate covârșitoare în favoarea Comunității Franco-Africane însă, deși aceasta oferea formal opțiunea independenței imediate, liderul politic al Guineei, Ahmed Sékou Touré, i s-a opus vehement, pe motiv că locuitorii preferau „sărăcia în libertate decât bogăția în sclavie”.
Autorul consideră că această ideologie a cooperării din Franța și Africa a servit la justificarea neo-colonialismului francez. Negocierea acordurilor bilaterale cuprinzătoare care prevedeau domeniile de apărare și securitate, politică externă și consultare diplomatică, economic, financiar, comercial și monetar, precum și asistență tehnică, alături de adoptarea în linii mari a modelului constituțional al Republicii a V-a în noile state independente, au constituit pentru Franţa instituționalizarea preeminenței politice, economice, monetare și culturale asupra fostelor colonii africane, care au rămas astfel excesiv de dependente de aceasta.
Tony Chafer opinează că tranziția politică facilă a Franței în Africa neagră a fost determinată de asemenea de faptul că, după cel de-Al Doilea Război Mondial a apărut o elită loială de limbă franceză care, din cauză că îi datora statului francez statutul și poziția de influență, a continuat relațiile cu fosta metropolă. În opinia lui Chafer, decolonizarea nu a marcat un sfârșit, ci a reprezentat mai degrabă reînnoirea relației imperiale a Franței cu Africa. Decolonizarea a însemnat oficial recunoașterea internațională a independenței fostelor colonii, însă aceasta a fost actul principal de recalibrare a hegemoniei franceze.
Factorii cu caracteristici cultural-naționale sunt cheia succesului intervenției franceze în Africa, căci abordarea pe mai multe niveluri, care combină un set complex de instrumente „oficiale” de politică cu o gamă de relații independente, au concurat la relația strânsă și la obținerea sprijinului de la vârful statului francez. Înființarea Ministerului independent al Cooperării, acordurile de cooperare culturală, tehnică și militară pe care mare partea a fostelor colonii le-au semnat cu Franța, au permis specialiștilor francezi și consilierilor militari să lucreze pentru guvernele africane și să stabilească cadrul pentru punerea în aplicare a intervențiilor militare franceze.
Chafer continuă teza atrăgând atenția asupra întrepătrunderii legăturilor oficiale cu cele semi- și neoficiale ale decizionalilor francezi cu cei africani. Instituirea în 1973 a seriei de summit-uri franco-africane au parafat relațiile speciale dintre președintele francez și liderii politici africani, studiile evidențiind însă natura coruptă a acestora în domenii precum comerţul cu materii prime şi strategice, ajutorul francez pentru dezvoltare a Africii, dependența monetară, prezența militară franceză prin acorduri și convenții de apărare ori baze militare.
Politica menționată, translatată în acțiuni ce stau la baza termenului „Françafrique”, a rezistat schimbărilor apărute tocmai datorită pluralității intereselor diverșilor actori implicați. Ca atare, analiști precum Bruno Charbonneau, profesor de studii internaționale și director al CRITIC, Centrul pentru Securitate și Guvernarea Crizelor, la Royal Military College Saint-Jean, Canada, consideră că motorul continuității politice sunt tocmai ideologia și simbolul politic al Françafrique, prin care au fost autorizate proiecte de promovare a utilizării resurselor naturale din Africa în folosul Franței.
Acesta avansează ideea că Franța a încheiat astfel de acorduri tocmai pentru a crea o dependență mai eficientă a fostelor sale colonii prin diverse măsuri economice, politice și militare, relație restructurată ce a luat forma unei „cooperări internaționale”.
Susținând ideea neo-colonialismului francez în fostele colonii africane prin intervențiile militare, unele unilaterale, altele în cadrul Uniunii Europene, Charbonneau afirmă că Franța și, ulterior, UE, își exercită intervenționismul liberal prin multilateralismul/europenismul exprimat în practici de guvernare globală. Autorul concluzionează totodată că acțiunile Franței ce pot fi descrise drept practici neo-coloniale nu sunt împiedicate de ”noua” politică de securitate franceză și cooperarea europeană, manifestată prin utilizarea forței, iar intervenția militară este sancționată a priori, privând în același timp de responsabilități politice terțele părți implicate în construcția și dezvoltarea crizei politice.
Dincolo de invocarea trecutului colonial, care a modelat percepția populară privind operațiunea Serval, ulterior Barkhane, și anume faptul că Franța are obligativitatea morală și politică să accepte și să onoreze cererea de intervenție a Președintelui Traoré, dintr-un amplu interviu realizat de Bergamaschi în rândul populației africane transpare în mod natural ideea că trupele franceze au intervenit în numele propriului interes național, adică pentru a elimina luptătorii jihadiști, a salva ostaticii francezi ținuți în Sahel, și în perspectiva înființării unei baze militare la Tessalit, sat din regiunea Kidal din Mali, sau a extracției de uraniu și petrol din Niger. Cu toate acestea, Franța nu a fost învinuită de populația maliană de urmărirea intereselor proprii, pe considerentul că Mali ar fi pierdut fără doar și poate controlul asupra regiunilor nordice dacă nu ar fi fost declanșată operațiunea Serval.
Pe fondul reproșurilor aduse președintelui francez Nicolas Sarkozy, privit ca responsabil parțial pentru criza din 2012 din Mali, ca urmare a intervenției militare ce a condus la răsturnarea regimului condus de colonelul Gadhafi în Libia, în conformitate cu rezoluția ONU 1973, în 2011, fapt care a autorizat acțiunile grupurilor de insurgenți din nordul Sahelului, Francois Hollande a devenit cu adevărat popular în Bamako în septembrie 2013, transmițând percepția încrederii că „Franța este acum de partea Mali”.
Contextul trebuie însă analizat din punctul de vedere al specificului operațiunii militare. Spre deosebire de intervențiile anterioare ale Franței în Africa (cum ar fi cele din Coasta de Fildeș, Ciad sau Libia), în cazul Serval/Barkhane nu au existat acuze privind neo-colonialismul la nivel internațional ci, din contră, operațiunea a fost relativ populară în Mali. Argumentul are la bază circumstanțele istorice conform cărora Mali nu a fost niciodată un stat model pentru sfera de influență franceză, spre deosebire de majoritatea statelor francofone, Mali nefiind de acord să se alăture diverselor aranjamente economice, monetare, politice și militare impuse de Paris.
Formele de manifestare a neo-colonialismului francez în Africa
Spre deosebire de perioada colonială, când practicile puterilor statale erau puse în aplicare în mod fățiș, fără preocuparea de a disimula intențiile reale, după obținerea independenței de către coloniile franceze în 1960, neo-colonialismul duce o politică în care utilizează diverse metode de dominare și influențare, în beneficiul statului și al companiilor care îl reprezintă. Controlul militar impus oficial de puterile coloniale a fost mascat de pretexte democratice și umanitare care să justifice prezența trupelor în fostele colonii.
Practici comerciale și financiare
Aceasta este forma principală de manifestare a fenomenului neo-colonialist în Africa. Toate celelalte forme sunt adiacente, cu scopul de a veni în sprijinul susținerii capitalismului francez în fostele colonii. De la Françafrique, fenomenul care a consacrat relațiile parafate prin acorduri comerciale între reprezentanții francezi ai marilor companii interesate de extinderea în Africa și liderii africani care făceau uz de corupție, până la metodele financiare de menținere a datoriilor denunțate de CADTM, Comitetul pentru eliminarea datoriilor nelegitime, dominația comercială și economică se încadrează în teoria dependenței, fiind echivalentă cu controlul de facto al statelor vizate.
Datorită materiilor prime din Africa, prezența statelor colonizatoare s-a menținut aici și după decolonizare. Însă companiile străine sunt interesate nu doar de exploatarea zăcămintelor minerale și petroliere din Africa (Elf, Areva etc.), ci și de plantații (Socapalm). Pe lângă marile companii care derulează activități pe continentul african, la menținerea dominației puterilor colonizatoare a contribuit și sclavia datoriilor, prin reprezentanțele bancare care au utilizat pretextul susținerii dezvoltării statelor sau acordării de împrumuturi. În realitate, liderii statelor din Africa sunt dispuși să acorde concesii și să permită monopolul corporațiilor străine în scopul consolidării puterii personale. În fapt, granturi destinate corporațiilor aflate în anturajul președinților africani, împrumuturile străine se traduc în ceea ce se denumește uneori drept corporatocrație”.
Foto: Harta locațiilor din Africa în care au fost deschise bănci franceze
Criticii fenomenului neo-colonialist încearcă totodată să demonstreze că investițiile pe care le fac corporațiile în Africa îmbogățesc un grup restrâns de persoane din țările subdezvoltate, forțându-i în același timp pe locuitorii „neo-coloniilor” să devină martori la catastrofe umanitare, de mediu și ecologice.
Așadar, fiind excluși din procesul de dezvoltare a statului și deveniți doar niște actori pasivi în ecuația de soluționare a provocărilor apărute în teritoriile proprii, localnicii africani nu pot opune rezistență controlului deținut de elita franceză asupra resurselor, elită care profită de slăbiciunea și corupția politicienilor locali.
În practică, absența implicării din partea cetățenilor africani în dezvoltarea economică locală se traduce prin lipsa pentru aceștia a oportunităților de angajare, ceea ce este în detrimentul economiei statelor de pe continentul african. Uzând de relația neloială de putere, statul francez deține avantajul în cadrul negocierilor comerciale și economice cu statele Africii care, neavând putere comercială, se luptă cu datoriile pe care le rambursează cu dificultate din cauza ratelor mari ale dobânzilor.
În consecință, prin dezvoltarea unui sentiment de inferioritate, la nivelul populației africane se declanșează frustrarea împotriva reprezentanților guvernamentali, poporul african ajungând să își însușească ideea că statul colonizator îi este superior. Având ca rezultat o subdezvoltare perpetuă sau, cel puțin o dezvoltare care nu este durabilă, dependența permite exploatarea la scară largă a unor astfel de stat care se transformă în rezervoare de materii prime și forță de muncă ieftine.
Francofonia și neo-colonialismul în educație
Din cauza resurselor materiale limitate, guvernele africane au întâmpinat dificultatea de a-și exercita dreptul la auto-determinare și de a pune în aplicare reforma instituțională, în momentul declarării independenței de stat.
Multitudinea limbilor vorbite în mod tradițional în statele africane și lipsa cadrului propice aplicării modificărilor semnificative în sistemul de învățământ, au determinat metropola să stabilească programe de pregătire în limba franceză a profesorilor africani. Într-un astfel de context, noua elită cu putere decizională în cadrul procesului de reformare a nou-înființatelor state africane a avut o contribuție majoră în menținerea relației de apropiere culturală și ideologică. Instrument utilizat pentru vehicularea ideii de superioritate franceză comparativ cu statele africane, limba coloniei a influențat major modul de percepere a identității naționale, ca atare a devenit un obstacol pentru libertatea de exprimare și a contribuit în același timp la impunerea unei ierarhii statale și la exercitarea dominației (neo) coloniale.
Impunerea pluralității culturale și lingvistice a indus ideea de asimilare, cu scopul influențării și dominării statelor africane cu un sistem de guvernare slab.
(va urma)
Geanina Roșca este absolventă a Masterului de Studii de Securitate al Universității din București.
Actualitate
Iranul îl trimite pe Donald Trump la culcare: „Închide telefonul, liniștește-te, nu mai posta nimic și blochează-l pe Bibi o săptămână”
Imediat după postarea triumfalistă a lui Donald Trump pe rețelele sociale privind deschiderea Strâmtorii Ormuz, a venit și replica plină de ironie a Iranului.
Iranul îi recomandă lui Donald Trump să se odinească. FOTO: Getty
În ultima vreme, reacțiile
ironice la postările lui Donald Trump au devenit aproape reflexe pe rețelele
sociale, unde pe conturi asociate cu Iranul apar constant meme-uri, montaje
video sau imagini generate cu ajutorul inteligenței artificiale ironice imediat
după mesajele liderului de la Washington.
De această dată, Ambasada
Iranului în Zimbabwe a distribuit un mesaj care a devenit rapid viral, după o
postare triumfalistă a lui Donald Trump despre situația din Strâmtoarea Ormuz.
„O zi mare și
strălucită pentru lume! DTJ”, a scris Donald Trump pe Social Truth pe fondul
anunțului privind redeschiderea Strâmtorii Hormuz pentru perioada de încetare a
focului.
Replica ambasadei
iraniene a apărut la scurt timp pe platforma X, sub forma unui text structurat
în patru puncte, prezentat ca un „set de recomandări” adresate direct liderului
american, pe un ton vădit ironic.
* „Încearcă să nu pari așa fericit. Păstrează-ți puțin
prestigiul;
* Să nu te gândești nicio clipă – și subliniez, nicio
clipă – la noul regim juridic al Strâmtorii Iranului. Ne ocupăm noi de asta;
* Închide telefonul, liniștește-te, nu mai posta nimic și
blochează-l pe Bibi (Benjamin
Netanyahu – n.r.) pentru o săptămână;
* Mănâncă ceva ușor diseară și odihnește-te”, i-a transmis Iranul lui Donald Trump.
Referirea la „Bibi”
face trimitere, evident, la premierul israelian Benjamin Netanyahu, dar şi la
relațiile apropiate dintre acesta şi Donald Trump.
Postarea a generat
imediat un val de reacții online, unde utilizatorii au continuat tonul ironic,
preluând postarea și transformând-o mesajul într-un nou meme.
* „Are nevoie de tratament serios, nu doar de asta”, a scris un utilizator.
* „Pasul 4 este cel mai important: mănâncă ușor și
dormi”, a comentat altul.
* „Blochează-l pe Bibi măcar o lună”, a adăugat un alt utilizator.
Actualitate
„Factură” uriașă pentru Lionel Messi. Copiii l-au băgat la o cheltuială de 600.000 de euro
Familia Messi este stabilită din 2009 în Castelldefels, o localitate liniștită de lângă Barcelona, situată aproape de mare și cunoscută pentru zonele rezidențiale exclusiviste.
Recent, argentinianul a luat o decizie importantă legată de familia sa, dorind să le ofere copiilor un viitor stabil chiar în locul pe care îl consideră „acasă” în Europa. Astfel, el a inițiat un proiect prin care se vor construi trei locuințe destinate celor trei fii ai săi, în aceeași zonă în care locuiește și în prezent.
Case pentru Thiago, Mateo și Ciro. Proiect de 600.000 de euro
Planul vine în continuarea intenției sale de a rămâne stabilit în zona Barcelonei și după încheierea carierei de fotbalist.
Potrivit presei locale, autoritățile din Castelldefels au aprobat recent dezvoltarea unei zone rezidențiale în partea de deal a orașului, unde terenurile vor fi transformate pentru construcții.
Proiectul îi vizează direct pe copiii săi, Thiago, Mateo și Ciro, și presupune o investiție totală estimată la aproximativ 600.000 de euro. Pe lângă ridicarea celor trei case, planul include și modernizarea infrastructurii din zonă, cu utilități precum apă, electricitate, canalizare și telecomunicații, dar și îmbunătățirea accesului rutier către noile proprietăți.
Messi va ceda gratuit o parte din teren pentru comunitate
Argentinianul dorește să pună bazele unei zone cu vegetație mediteraneană pentru comunitatea din zonă, unde se vor planta măslini, carob și migdali. De asemenea, se plănuiește și montarea unui sistem de irigații.
Messi deține nu mai puțin de 10.000 de metri pătrați în zonă, un domeniu pe care l-a extins din aproape în aproape, de-a lungul carierei de fotbalist profesionist. Pe lângă locuința propriu-zisă a familiei, acesta mai dispune și de un teren privat de fotbal, piscină proprie, sală de sport, teren de tenis și zone de agrement.
Lionel Messi nu va reveni curând la Barcelona. Argentinianul și-a prelungit contractul cu Inter Miami până în 2028. Totuși, în înțelegere există clauze care permit o posibilă încheiere mai devreme: Messi ar putea propune rezilierea înțelegerii în 2026, iar clubul în 2027.
Actualitate
Vânt de schimbare la Sofia. Mișcarea care amenință vechea clasă politică: „Programul este centrat pe lupta împotriva oligarhiei”
Duminică, 19 aprilie, Bulgaria organizează noi alegeri parlamentare, a opta rundă electorală din ultimii 5 ani. Jurnalistul bulgar Vladimir Mitev explică pentru „Adevărul” ce forțe politice au șanse să intre în Parlament, modul în care s-a desfășurat campania electorală și mai ales ce promite fostul președinte Rumen Radev, marele favorit pentru a prelua funcția de premier.
Rumen Radev. FOTO: Inquam Photos
După mai mulți ani marcați de instabilitate politică cronică și guverne efemere, bulgarii sunt chemați duminică din nou la urne pentru a-și alege Parlamentul și implicit un nou Guvern.
Cu principala șansă în aceste alegeri pleacă președintele demisionar al țării, Rumen Radev, aflat în fruntea unei alianțe de trei partide, numită „Bulgaria Progresistă”. Potrivit unui sondaj realizat de Centrul de Analiză și Marketing, formațiunea lui Radev se află pe primul loc, cu 32,1% din intențiile de vot în rândul alegătorilor deciși. Acest rezultat s-ar traduce în aproximativ 90 de mandate în viitoarea Adunare Națională, scrie publicația bulgară Novinite.
Pe locul al doilea se situează partidul GERB, cu 19,4%, deci circa 55 de mandate, urmat de alianța „Continuăm Schimbarea – Bulgaria Democratică” (PP-DB), cotată la 12% și aproximativ 34 de deputați. În continuare, Mișcarea pentru Drepturi și Libertăți (DPS) ar obține 11,2% și circa 31 de mandate, în timp ce partidul Renașterea este estimat la 7% și 20 de deputați. Partidul Socialist Bulgar (BSP) ar depăși la limită pragul electoral, cu 4,2% și aproximativ 10 mandate. Mai multe formațiuni rămân sub pragul de intrare în parlament, inclusiv „Moralitate, Unitate, Onoare” (MECH), „Siyanie”, „Măreție” și „Bulgaria Albastră”.
Jurnalistul Vladimir Mitev explică în detaliu această distribuție a forțelor politice.
„Cred că, în mod cert, vor intra în Parlament cinci formațiuni politice. În primul rând, coaliția Bulgaria Progresistă, asociată cu președintele Rumen Radev, care este creditată cu peste 30% din voturi. Apoi, GERB-SDS, formațiunea condusă de Boiko Borisov, afiliată Partidului Popular European, cu un scor estimat între 18 și 20%. Pe locul următor ar fi alianța Continuăm Schimbarea – Bulgaria Democrată, o formațiune reformistă, anticorupție, cu aproximativ 11–12%. Mai este și DPS – partidul susținut în mod tradițional de minoritatea turcă, dar care este perceput și ca un partid oligarhic, avându-l ca figură centrală pe Delian Peevski. Al cincilea partid este, cel mai probabil, Renaștere, o formațiune suveranistă. Nu este foarte clar dacă Partidul Socialist Bulgar va trece pragul electoral. Unele sondaje îl dau peste 4%, altele sub. În general, ceea ce se observă este că Rumen Radev reușește să absoarbă o parte din electoratul populist sau suveranist, care anterior era distribuit între mai multe partide”, a explicat Mitev.
Economie pro-business, luptă anticorupție și „pragmatism energetic”
Popularitatea mișcării politice grupate în jurul lui Radev se bazează pe o strategie inteligentă și pe mesaje bine calibrate. În loc să lanseze atacuri frontale și zgomotoase, fostul președinte preferă o abordare subtilă, axată pe soluții și reforme economice. Programul politic propus vizează în mod direct destructurarea rețelelor oligarhice. Aceasta este o temă extrem de populară în rândul populației bulgare, o societate obosită de scandaluri de corupție.
Cu toate acestea, pe plan extern, poziția noii coaliții ridică unele semne de întrebare în cancelariile occidentale și la Bruxelles. Anumite mesaje despre resursele energetice rusești sugerează o politică externă cu accente proprii, mai nuanțate.
Aderarea Bulgariei la zona euro nu a dus la dublarea prețurilor, iar inflația este la un minim istoric
„De altfel, Bulgaria Progresistă este, în acest moment, o coaliție de partide existente, deoarece Radev nu a avut timpul necesar să-și înregistreze un partid propriu. Este de așteptat ca pe viitor să facă acest pas. Programul lui Radev este centrat pe lupta împotriva oligarhiei, deși fără a numi explicit ținte. Totuși, se poate deduce că Delian Peevski este una dintre figurile vizate. În același timp, programul este pro-business și nu propune creșteri de taxe, ci mai degrabă un model în care statul sprijină mediul de afaceri, inclusiv în zona IT și financiară. În politica externă, discursul este mai nuanțat. Există semnale de „pragmatism energetic”, care pot fi interpretate ca o deschidere mai mare față de resursele energetice din Rusia, în contrast cu linia europeană de reducere a dependenței”, subliniază Vladimir Mitev
O campanie electorală atipică
Campania electorală nu a fost lipsită de incidente. Poliţiştii au confiscat peste un milion de euro şi au reţinut zeci de persoane. Oamenii legii vorbesc despre rețele organizate, care plătesc alegătorii cu aproximativ 50 de euro pentru un vot la comandă. Premierul interimar avertizează că în circulaţie ar fi şi cantităţi uriaşe de bancnote false, folosite în acelaşi scop. Într-o altă operațiune, Ministerul de Interne a descoperit aproape 15.000 de euro și o listă de nume. Au fost verificate persoane din mediul infracțional, dar şi lideri cunoscuţi ca având influență asupra procesului electoral, precum și proprietari de firme, cu scopul de a preveni votul corporativ.
„Campania, în ansamblu, este una relativ lipsită de confruntări directe. Fiecare partid pare să vorbească mai degrabă cu propriul electorat, decât să încerce să convingă alegătorii altora. În ceea ce privește cumpărarea voturilor, autoritățile par să fi intensificat controalele. Ministerul de Interne a desfășurat operațiuni în mai multe orașe – Ruse, Veliko Târnovo, Sliven, Lom, Kiustendil – și s-a anunțat confiscarea unor sume importante de bani, în jur de un milion de euro, suspectate că ar fi destinate cumpărării de voturi. Există un accent mai mare pe anumite comunități vulnerabile, inclusiv minorități, unde influența DPS a fost tradițional puternică. În același timp, autoritățile au respins acuzațiile de acțiuni selective, afirmând că toate partidele sunt vizate în mod egal”, a explicat jurnalistul bulgar.
Rumen Radev ar putea prelua funcția de premier
În acest moment, ținând cont de proiecțiile făcute pe baza sondajelor de opinie, „Bulgaria Progresistă” ar putea fi polul în jurul căruia ar urma să se formeze o nouă majoritate politică.
„În privința scenariilor post-electorale, există foarte multă incertitudine. Unele sondaje sugerează că formațiunea asociată cu Radev ar putea obține peste 100 de mandate, aproape de majoritatea necesară pentru a guverna singură, dar aceste estimări variază. Cel mai probabil, dacă se va forma un guvern, acesta va presupune o alianță între prima forță politică și unul dintre partidele pro-europene din clasament. Există însă și scenarii în care nu se ajunge la o înțelegere și se ajunge la alegeri anticipate. De asemenea, există ipoteza că Partidul Socialist Bulgar ar putea sprijini un guvern condus de Radev, dacă va intra în Parlament”, a afirmat Vladimir Mitev.
Alegerile parlamentare de duminică au o miză colosală pentru viitorul statului bulgar, dar și pentru echilibrul european. O Bulgaria stabilă, predictibilă și puternică din punct de vedere economic este absolut esențială pentru întreaga regiune a Balcanilor și a Mării Negre.
Iranul îl trimite pe Donald Trump la culcare: „Închide telefonul, liniștește-te, nu mai posta nimic și blochează-l pe Bibi o săptămână”
Imediat după postarea triumfalistă a lui Donald Trump pe rețelele sociale privind deschiderea Strâmtorii Ormuz, a venit și replica plină...
„Factură” uriașă pentru Lionel Messi. Copiii l-au băgat la o cheltuială de 600.000 de euro
Familia Messi este stabilită din 2009 în Castelldefels, o localitate liniștită de lângă Barcelona, situată aproape de mare și cunoscută pentru zonele...
Vânt de schimbare la Sofia. Mișcarea care amenință vechea clasă politică: „Programul este centrat pe lupta împotriva oligarhiei”
Duminică, 19 aprilie, Bulgaria organizează noi alegeri parlamentare, a opta rundă electorală din ultimii 5 ani. Jurnalistul bulgar Vladimir Mitev...
Uiți lucruri importante? Soluția e mai simplă decât crezi
Doar șapte zile de meditație îți pot crește semnificativ șansele de a-ți aminti să faci un lucru la momentul potrivit,...
NIBIRU: 90 de artiști și festivaluri noi, în cel mai mare anunț de până acum, dezvăluit într-un live-maraton de 5 ore
Ja Rule, The Martinez Brothers, Eve, Clean Bandit și Haddaway, printre noii headlineri anunțați Pe 16 aprilie, NIBIRU a dus...
Traduceri engleză română online: când sunt suficiente și când aveți nevoie de un traducător autorizat
Căutați o soluție rapidă pentru a traduce un document din engleză în română? Fie că pregătiți un dosar de studii,...
Cele două momente în care Adrian Mutu a fost aproape să devină selecționerul României: a fost „sabotat” de Mircea Lucescu
Rândul lui Adrian Mutu (47 de ani) pe banca tehnică a echipei naționale de fotbal a României pare să nu...
-
Actualitateacum 3 zileAr putea impune Iranul taxe de tranzit pentru Strâmtoarea Ormuz? Trump ar fi de acord cu o condiție
-
Actualitateacum 3 zile„Potențiale ținte pentru Rusia”: Ministerul rus al Apărării a publicat o listă a companiilor europene care ar produce drone pentru Ucraina
-
Actualitateacum 2 zileDonald Trump minimalizează durata războiului cu Iranul: „Au trecut doar două luni”
-
Actualitateacum 2 zileCE analizează ajutorul de stat acordat de România pentru retehnologizarea reactorului 1 de la Cernavodă
-
Actualitateacum 2 zile
Traduceri engleză română online: când sunt suficiente și când aveți nevoie de un traducător autorizat
-
Actualitateacum 2 zile
Cele două momente în care Adrian Mutu a fost aproape să devină selecționerul României: a fost „sabotat” de Mircea Lucescu
-
Actualitateacum 2 zileIluzia iubirii la un „swipe” distanță. Cum a crescut apariția aplicațiilor de dating rata divorțurilor
-
Actualitateacum o zi
NIBIRU: 90 de artiști și festivaluri noi, în cel mai mare anunț de până acum, dezvăluit într-un live-maraton de 5 ore