„Din vremea lui Pazvante Chioru“ este o expresie cunoscută în limba română, dar care descrie realități cumplite pentru poporul român. Anii în care Osman Pazvantoglu a condus cetatea de la Vidin au fost cei mai crunți pentru populația din Țara Românească, marcați de jafuri, robie și sărăcie.

De la sfârșitul secolului al XVII-lea și până aproape de jumătatea secolului al XIX-lea, Principatele Române au trecut printr-un calvar politic, economic și social. Este perioada despre care se spune că a facilitat crearea unui decalaj de aproape două secole față statele occidentale.

Practic, în timp ce Europa vestică și centrală cunoștea apariția iluminismului, a progreselor științifice și a marilor explorării și colonizări, pășind mai apoi, în zorii epocii industriale, Principatele Române se zbăteau încă în Evul Mediu. 

Jugul otoman tot mai greu, domnitori tot mai hrăpăreți, iar țara tot mai săracă

La începutul secolului al XVIII lea, Moldova și Valahia erau doar o tristă ruină a vremurilor voievodale – ale lui Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun sau Radu cel Mare.

Tot mai închinate turcilor, sufocate de controlul otoman, Principatele Române ajung de-a dreptul la cheremul Înaltei Porți, umilite, jefuite și lăsate fără niciun fel de apărare, atât în fața bandiților locali, cât și a celor proveniți din rândurile dezertorilor sau tâlharilor sud-dunăreni.

Această perioadă coincide în bună parte cu regimul domniilor fanariote. După ce Dimitrie Cantemir și Constantin Brâncoveanu, ultimii mari domnitori ai Moldovei și Țării Românești, au trădat pe otomani, unul la ruși, celălalt la austrieci și la ruși, sultanul a decis instituirea unui nou sistem. Domnitorii pământeni au fost înlocuiți cu greci sau albanezi din cartierul Fanar din Istanbul. 

Epoca fanariotă

Fiind supuși Înaltei Porți de secole, obișnuiți și crescuți în obiceiurile otomane, deși creștini, fanarioții păreau mai de încredere pentru turci.

În primul rând, otomanii aveau garanția că prin intermediul fanarioților vor primi tot ce vor cere de la țările române. Fanarioții plăteau sume uriașe pentru a fi numiți domnitori, iar mai apoi ajunși pe tronul Moldovei sau Țării Românești, mulți datori vânduți, trebuiau măcar să recupereze banii pentru plata datoriilor.

Cei mai mulți aveau de gând să se și îmbogățească. Așa că au jefuit cumplit țara – în primul rând prin tot soiul de taxe și biruri aberante. Angajau gărzi personale brutale formate din arnăuți sud-dunăreni, pentru a strânge cu forța aceste taxe. Arnăuții, la rândul lor, pe lângă birul datorat fanariotului, fie domnitor, fie mare boier, aveau grijă să-și facă și ei safteaua. Evident, pe spinarea omului de rând.

La rândul lor, obligațiile către Imperiul Otoman erau nenumărate, de la birul care creștea constant până la obligațiile în muncă pentru repararea cetăților otomane sau aprovizionarea imperiului cu grâne și vite.

În plus, negustorii români nu puteau vinde marfa decât otomanilor și la prețurile impuse de aceștia, mult sub valoarea reală a pieței.

Răzeșii, adică acei țărani liberi, mai avuți, nu mai existau. Era o populație formată în mare parte din țărani aserviți, sărăciți, care trebuiau să muncească pe domeniile feudale, fie laice, fie mănăstirești, aproape ca niște robi.

Peisajul era completat de târguri orientalizate, slab dezvoltate și mănăstiri constituite ca niște enclave fortificate în fața bandiților care bântaiau țara.

De altfel, Principatele nici nu mai aveau armată. Singurele forțe înarmate erau ale domnitorului sau câțiva oameni ai boierilor. Paza țării o făceau doar soldații otomani din cetățile situate pe talvegul Dunării. 

Locul unde nimeni nu și-ar fi dorit să trăiască

Secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în Principatele Române a fost probabil cel mai cumplit veac din istoria poporului român.

Moldova, dar mai ales Valahia au fost efectiv cuprinse de sărăcie endemică, de boli, foamete, turcizate aproape la toate nivelurile.

„Sub acest aspect al mărturiilor contemporane, secolul al XVIII-lea valah (1716-1828), care se suprapune în mare perioadă domniilor fanariote (1716-1821), este marcat în primul rând de o serie de experienţe ticăloase, nefericite şi nenorocite recurente (care au adus grave prejudicii, dacă nu chiar prejudicii insurmontabile în timp, dezvoltării armonioase şi durabile a principatului valah pe termen lung, atât din perspectivă politică, cât şi economică sau socială, precum şi în materie de moravuri, maniere şi mentalităţi)“, precizează Bogdan Bucur în „Devălmășia valahă (1716-1828): o istorie anarhică a spațiului românesc”.

Autorul arată că prima consecință (absolut traumatizantă pentru memoria colectivă valahă) este de ordin politic.

„Constă în exercitarea actului guvernamental în Ţara Românească în mod tiranic, arbitrar şi samavolnic de către nişte străini – greci din Fanar puşi exclusiv pe căpătuială la Bucureşti. Unicul lor obiectiv a fost administrarea coruptă a treburilor publice în statul valah (în dorinţa de a acapara şi secătui resursele naturale şi financiare de care dispunea Ţara Românească pentru ca acestea să fie risipite în achiziţii nemăsurate de lux, dar mai cu seamă în scopul licitării şi contra-licitării permanente la Constantinopol a tronului valah)”, scrie Bogdan Bucur. 

Spoliate și de fanarioți și de otomani, și de boierii locali, dar și de bandiți sau armatele care traversau teritoriile lor, Țările Române au ajuns un loc al sărăciei lucii. Călătorii străini erau șocați de viața inumană a țăranilor valahi, cei care alcătuiau de altfel majoritatea populației. Desculți, murdari, săraci lipiți și îngrămădiți în bordeie. Din cauza silniciilor și a jafurilor erau semisălbăticiți, fuga în pădure fiind singura lor apărare.

„Ridică niște construcții din trunchiuri de copaci în vârful cărora așează coșuri uriașe de răchită cu capacul drept acoperiș. Aceste locuințe n-au decât o singură deschidere la care ajungi cu scara. În ele stau familii întregi cu păsări cu tot. Adesea se văd câte zece cuști din acestea așezate lângă alta, înfățișând un adevărat sat suspendat. Aș fi vrut să văd una dintre aceste locuințe, dar scările erau atât de stricate, încât mi-a fost cu neputință”, scria Christine Reinhard, după o călătorie de la București către Iași în anul 1806.

Sărăcia extremă a localnicilor din Țara Românească era remarcată până și în 1830 de croitorul german P.D. Hotlhaus: „Satele stau ascunse în văi şi nu pot fi văzute din depărtare deoarece casele sunt în pământ. Acestea sunt ciudat clădite. Cobori, de obicei, opt trepte în pământ şi intri printr-o mică deschidere în două sau trei încăperi separate care se numesc camere. Deasupra se află un mic acoperiş făcut din buruieni sau papură şi cu pământ îndesat. Coşul, din spini împletiţi cu trestie, serveşte în acelaşi timp şi de geam prin care coboară lumina zilei. În aceste vizuini subpământene nu e nicio oală, niciun vas; locuitorii nu ştiu ce va să zică un pat, ei au mai degrabă un culcuş alcătuit din papură, se culcă îmbrăcaţi în hainele pe care nu le scot niciodată de pe ei. I-am văzut adesea culcaţi în vizuinile lor în faţa unui foc mare, uscându-şi hainele, prăjindu-şi porumbul sau grâul turcesc şi fumând”

Mărturiile vremii arată că orașele erau puține și prăpădite, iar oamenii erau mereu amenințați de boli și incendii dese, mai ales din cauza asistenței medicale precare, a mizerie.

În schimb, boierii trăiau în case fortificate și continuau același mod de viață feudal. Pentru a obține favoruri și pentru a fi în pas cu vremurile o parte, ei s-au turcizat și au luat modul de viață oriental prin preajma domnilor fanarioți.

Situația era și mai complicată de faptul că în secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, pe teritoriul Principatelor au avut mai multe războaie ruso-austro-turce. Toate armatele care treceau pe aici s-au dedat la jafuri. În special oștile otomane care făceau ravagii. Nesiguranța era cuvântul de ordine, poate și disperarea. Călătoria pe drumurile românești era o aventură aproape mortală.

„Ar fi greu să te poţi lipsi de escortă. Călătorul e veşnic hărţuit de tâlharii români, turci şi unguri. Aceşti hoţi sunt foarte numeroşi; e foarte primejdios să te depărtezi singur de oraş. Am petrecut zile întregi în codri mari şi întunecoşi fără a lăsa armele din mână. Nu găseşti în cale decât sate păcătoase, locuite de greci, hoţi de meserie, care împânzesc drumurile ca să jefuiască pe trecători“, preciza Jean Claude Fachat, un negustor și industriaș francez călătorind prin Valahia către Istambul prin anul 1740. 

Ca-n vremea lui Pazvante

Cea mai dificilă perioadă din acest veac îngrozitor a fost totuși stăpânirea lui Osman Pazvantoglu la Vidin. În timpul său, Țara Românească era aproape de nelocuit, din cauza jafurilor, crimelor și răpirilor.

Pe scurt, Osman Pazvantoglu a fost un ienicer otoman care a reușit printr-o uriașă ambiție să devină pașă. S-a născut prin 1758, se presupune în Bosnia sau zona Vidinului. Tatăl său a fost la rândul său ienicer, mai precis agă de ieniceri la Vidin.

Osman Pazvantoglu și-a început de altfel cariera de ienicer sub comanda tatălui său. Odată cu domnia lui Selim al III-lea, un sultan reformator, totul s-a schimbat în viața ienicerilor din neamul Pazvantoglu.

Selim al III-lea dorea reformarea armatei pentru a face față noilor provocări ale războiului. Ienicerii, trupe de elită extrem de conservatoare s-au opus. Ba chiar s-au revoltat în zone precum Ioanina, Belgrad și Vidin, zone ceva mai îndepărtate de Istanbul.

Printre revoltați s-a aflat și Osman, dar mai ales tatăl său.

Inițial, depășit de situație, sultanul a făcut concesii, dar imediat ce revoltele s-au mai liniștit, liderii acestora au fost pedepsiți. Tatăl lui Pazvantoglu a fost spânzurat.

Osman Pazvantoglu a rătăcit ca mercenar ajungând inclusiv ca gardă de corp a lui Nicolae Mavrogheni, domnitorul Țării Românești. După ce ajunge șef peste arnăuți, fiind un personaj inteligent și totodată foarte bun în meseria armelor, Pazvantoglu complotează mazilirea lui Mavrogheni. Complotul este desconspirat, iar Osman abia scapă de decapitare cu ajutorul poetului grec Rigas Feraios, prietenul său.

Pazvantoglu ajunge din nou pe câmpul de luptă, participând voluntar la războaiele turcilor cu austriecii. Se remarcă prin faptele sale de arme, iar sultanul îl iartă.

Pazvantoglu nu renunță însă la ambițiile sale. Strânge bande de tâlhari balcanici, fie sârbi, bosnieci, bulgari sau turci și îi organizează militar. Aceștia vor purta denumirea de cârjalii sau pazvangii. Cu ajutorul lor cucerește Vidinul și se proclamă independent față de sultan. Bate monedă proprie și încheie relații diplomatice cu alte state. Pazvantgolu ocupă tot mai mult teritoriu, pașalâcul său ajungând să se întindă de la Dunăre până la Munții Balcani.

În 1789, sultanul trimite o armată rușie pentru a cuceri Vidinul, dar Pazvantoglu îi respinge atacurile cu soldații-bandiți din slujba sa. Obligat de împrejurări, Selim îl recunoaște oficial ca pașă de Vidin.

Dacă pentru supușii săi, Pazvantoglu a fost un lider onest, pentru locuitorii Țării Românești a fost un dictator. Acesta a cerut domnitorilor români să-i plătească tribut și să-i ofere toate bunurile de care are nevoie.

De cealaltă parte, domnitorii români erau somați de otomani să nu dea nimic lui Pazvantoglu. Supărat că nu a primit lucrurile cerute, Pazvantoglu a declanșat mai multe campanii de jaf la nordul Dunării. Armate întregi de cârjalii au trecut în Țara Românească și au făcut pagube incredibile. Incendiau sate, jefuiau, omorau și mai ales luau femei și copii drept robi, pentru a fi vânduți în piețele de sclavi.

„La 15 noiembrie 1800, într-un raport adresat de către ambasadorul Spaniei la Constantinopol, Don Ignacio Maria cavaler del Corral y Aguirre ministrului spaniol de stat Mariano Luis de Urquijo, se menţionează că Pazvantoglu s-a făcut stăpân pe întreaga Bulgarie. Valahia Mică [Oltenia] este pustie din cauza terorii pe care o împrăştie [Pazvantoglu], şi chiar din Bucureşti au plecat multe familii din aceeaşi cauză“, amintește Bogdan Bucur în lucrarea sa.

Câteva luni mai târziu se întâmplă din nou. „La 4 februarie 1801, acelaşi ambasador al Spaniei la Constantinopol, Don Ignacio Maria cavaler del Corral y Aguirre, raportează următorului ministru spaniol de stat Pedro de Cavallos faptul că trupele de bandiţi ale lui Pazvantoglu atacă, fură şi devastează totul în calea lor şi că acelaşi lucru îl fac şi rămăşiţele mizerabile ale armatelor turceşti, pe care Pazvantoglu le-a înfrânt, şi care s-au împrăştiat şi făptuiesc mii de excese“, precizează Bogdan Bucur în aceeași lucrare.

În perioada 1800-1803, cârjalii au prădat cumplit Țara Românească. Fără o armată, domnitorii fanarioți au încropit miliții, au tocmit arnăuți și au reușit să oprească grosul atacurilor cârjaliilor prin 1801.

Dar prin țară rămăseseră mici bande de cârjalii care luau sat cu sat, incendiau și jefuiau. Zvonul că o mare armată a fost trimisă de Pazvantoglu să atace Bucureștiul a creat o panică fără precedent. Inclusiv domnitorul a fugit la Brașov, capitala fiind abandonată. În București, arnăuții, bandiții de toate felurile au comis jafuri și atrocități fără precedent.

Din cauza cârjaliilor care făceau legea, satele se depopulau în ritma amețitor, oamenii preferând să fugă cât mai departe. Atacurile s-au mai rărit odată cu organizarea la disperare a boierilor și domnitorilor, tocmind sau constituind cete de arnăuți, panduri sau miliții. Abia în 1807, când Pazvantoglu a murit din cauza unei boli, teroarea a luat sfârșit.