Descoperirile arheologice de pe teritoriul României arată că anticii acordau o atenție deosebită sănătății și igienei. Peste 20 de așezări dacice au fost identificate în preajma localităților cu ape termale.

Oamenii au învățat din cele mai vechi timpuri să își apere sănătatea, adăpostindu-se de intemperii, construindu-și locuințe, purtând veștminte pentru a-și proteja trupul și alegându-și hrana. Apa și soarele au avut roluri esențiale în alegerile făcute de oamenii preistorici.

Primele așezări umane au fost învecinate apelor, iar peșterile alese pentru a fi folosite ca adăpost erau cel mai adesea orientate spre sud, pentru ca locatarii lor preistorici să beneficieze mai mult de lumina și căldura soarelui. Lista bolilor de care ajungeau să sufere oamenii preistorici și, mai târziu, anticii este lungă, arăta istoricul Ion Horațiu Crișan (1928 – 1994), care a cercetat timp de patru decenii așezările dacice din Munții Orăștiei.

Bolile reumatice, cauzate de clima aspră și de umiditate, leziunile traumatice și fracturile specifice condițiilor de viață dure de trai, rahitismul, afecțiunile dentare și epidemiile erau, potrivit istoricului, întâlnite frecvent la comunitățile care populau teritoriul țării în urmă cu mii de ani. Speranța de viață a oamenilor din epoca bronzului nu depășea 30 de ani, iar puțini dintre ei ajungeau să fie considerați „bătrâni”, cu vârsta de peste 50 de ani.

Unde sunt băile folosite de antici

Cu timpul, locuitorii arhaici de pe actualul teritoriu al României au făcut progrese în ce privește folosirea leacurilor, față de oamenii preistorici. Dacii cunoșteau proprietățile vindecătoare ale apelor termale și ale plantelor medicinale, dar și practici mai complexe pentru ameliorarea sănătății, arăta Ion Horațiu Crișan, în volumul „Medicina în Dacia” (retipărire, ed. Dacica, 2007).

Apele termale de pe actualul teritoriu al României au fost folosite din cele mai vechi timpuri în scop terapeutic, arată oamenii de știință. În vecinătatea lor au fost descoperite ruine ale unor așezări din epoca bronzului, astfel de locuri fiind preferate datorită efectelor terapeutice ale izvoarelor, dar și a climei mai blânde din jurul lor.

Din vremea Daciei romane sunt atestate trei stațiuni balneare din România: Germisara (Geoagiu Băi), Aquae (Călan, video) și Ad Aquas Herculi Sacras (Băile Herculane), locuri unde anticii au amenajat terme, din care nu lipseau sanctuarele destinate divinităților binefăcătoare. Însă, potrivit istoricului Ion Horațiu Crișan, cel puțin 20 de localități cu băi termale din România au păstrat vestigii ale locuirii din vremea dacilor.

Acestea sunt Bala (Mehedinți), Băile Herculane (Caraș Severin, video), Bodoc (Covasna), Biborțeni (Covasna), Buziaș (Timiș), Calu (Piatra Șoimului, Neamț), Călan (Hunedoara), Călimănești (Vâlcea), Cojocna (Cluj), Covasna (Covasna), Geoagiu (Hunedoara), Govora (Vâlcea), Jigodin (Harghita), Lipova (Arad), Malnaș (Covasna), Miercurea Sibiului (Sibiu), Ocna Mureș (Alba), Ocna Sibiului (Sibiu), Poiana Sărată (Bacău), Săcelu (Gorj), Sărata Monteoru (Buzău), Sovata (Mureș), Târgu Ocna (Bacău), Tușnad (Harghita).

În cetățile dacice din Munții Orăștiei au fost descoperite rămășițele mai multor cisterne de apă şi conducte de ceramică, utilizate la captarea apei de izvor. Rezervoarele de apă potabilă erau fie săpate în stâncă, fie clădite din lemn sau din blocuri de piatră. Apa folosită în aşezările din Munţii Șureanu era curăţată de impurităţi şi păstrată în rezervoare ale căror rămăşiţe s-au păstrat până în prezent.

„În Munţii Orăştiei, în interiorul fiecărei cetăţi mai mari sau în imediata ei apropiere, găsim câte o cisternă pentru apă, de dimensiuni variabile, construită din bârne de lemn ori din piatră. Apa captată de la izvoarele bogate ale regiunii era condusă prin ţevi de teracotă în interiorul cetăţilor sau pe terasele cu locuinţe”, informa istoricul Ion Horaţiu Crişan,

Instalațiile de apă descoperite în cetățile dacice arată preocuparea oamenilor din vremurile antice pentru curăţenia locuinţelor lor şi pentru a folosi apă curată, arată istoricul.

Anticii, experți în otrăvuri și plante medicinale

Unele credințe populare păstrare de români păstrează legende despre puterea miraculoasă a apelor, însă același lucru se întâmplă și în cazul a numeroase „ierburi de leac”. Unele plante medicinale ale căror denumiri dacice s-au păstrat în lucrările de specialitate ale unor autori antici sunt cunoscute în România, ca leacuri folosite din cele mai vechi timpuri. În ținutul cetăților dacice continuă să se găseasc astfel de plante.

Pedanius Discorides, un medic militar roman care a trăit în secolul I d. Hr., a lăsat posterităţii un tratat de medicină numit „De Materia Medica”, în care a înregistrat aproape 200 de denumiri de plante medicinale, menţionând proprietăţile acestora, iar pentru aproape 80 dintre ele şi denumirea dacică.

„Dacă nu total, măcar în parte plantele cu numiri dacice transmise de Pedanius Discorides erau cunoscute și întrebuințate în practica terapeutică a geto-dacilor, probabil în același sens cum le recomandă medicul antic”, arăta istoricul Ion Horațiu Crișan.

Dacii cunoşteau atât proprietăţile plantelor medicinale, dar și diferite otrăvuri de esenţă vegetală şi animală, arăta același autor, în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor” (1986).

„Dio Cassius ne spune că în cel de-al doilea război purtat de Traian în Dacia, Decebal l-a prins pe generalul Longinus (la care împăratul ţinea foarte mult) vrând să speculeze pacea. Bravul general se sinucide însă cu otrava pe care şi-o procură de la daci, pentru ca regele dac să nu poată profita. Ovidiu ne vorbeşte despre săgeţile unse cu venin de viperă. Geţii înveninau săgeţile şi cu sucul extras din planta helenium, despre care ne aminteşte medicul grec Galen, Este foarte probabil că şi numărul otrăvurilor, ca şi cel al plantelor de leac, cunoscute la geto-daci, a fost mult mai mare decât cel înscris în izvoarele greco-romane”, scria Ion Horaţiu Crişan.

Intervenții medicale de precizie

Vracii antici ofereau nu numai leacuri naturale, însă unii dintre ei practicau operații medicale complicate, cum sunt trepanațiile, intervențiile necesare îndepărtării unor corpuri străine înfipte în cutia craniană, arată descoperir

„Asemenea intervenţii se executau cu un cuţit de silex, iar, mai târziu, odată cu folosirea uneltelor de metal, operaţia era făcută cu un instrument de metal. Trepanaţiile nu depăşeau, după câte se pare, dura mater, astfel că putem vorbi doar de o chirurgie craniană sau cum o numesc unii autori, o ”pseudochirurgie celebrală”. Era nevoie de o îndemânare deosebită pentru a executa astfel de intervenţii”, menţiona Ion Horaţiu Crişan.

Arheologul a descoperit în anii ‘50, la Sarmizegetusa Regia, singura trusă medicală antică de pe teritoriul României, pe care a considerat-o dovada cea mai elocventă a existenţei unei chirurgii traumatologice la daci.

„Trusa medicală am descoperit-o în 1954, cu ocazia dezvelirii uneia dintre terasele Dealului Grădiştii, loc pe care era aşezat oraşul Sarmizegetusa, din vremea regelui Decebal. Printre ruinele unei locuinţe distruse cu ocazia celui de-al doilea război al lui Traian (105 – 106 d. Hr.) am descoperit resturile unei casete de lemn cu mâner de fier. Caseta cuprindea: o pensetă de bronz, o lamă de cuţit din fier cu apărători de bronz, o placă formată din cenuşă vulcanică presată şi cinci mici borcănaşe de lut ars (pentru alifii)”, afirma Ion Horaţiu Crişan, în volumul reeditat „Civilizaţia geto-dacilor” (Dacica, 2008).

Penseta ar fi fost folosită pentru înlăturarea corpilor străini şi a schijelor de oase din răni. Lama de cuţit din fier a fost utilizată ca bisturiu, iar cenuşa vulcanică era presărată pe răni, cu rol absorbant şi cicatrizant, informa Ion Horaţiu Crişan. Trusa descoperită conţinea atât piese de import (penseta și placa de cenuşă), cât şi de origine locală (vasele ceramice). Ea data din secolul I d. Hr., fiind descoperită într-o locuinţă care, ulterior, a fost incendiată în timpul războaielor daco-romane.