Wild Bill Hickok a fost un adevărat simbol al Vestului Sălbatic american. Pistolar, șerif, cercetaș, jucător profesionist de poker și aventurier Wild Bill a fost unul dintre acei oameni despre care este greu să spui unde se termină adevărul și unde începe legenda. 

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Vestul Sălbatic american sau „American Frontier” a reprezentat o perioadă definitorie din istoria Statelor Unite, încadrată temporal în intervalul 1865–1900, și a fost caracterizată de expansiunea teritorială către Oceanul Pacific. Această epocă a fost marcată de un melanj de realitate istorică dură și mitologie culturală, care a aprins imaginația oamenilor de pe toate continentele.

Vestul Sălbatic american, cu orașele sale de frontieră, cu celebrii cowboy mânând turme uriașe de vite, luptele cu amerindienii Marilor Câmpii, jocurile de noroc, pistolarii, legea impusă cu greu și goana după aur, a devenit o sursă aproape inepuizabilă de inspirație pentru visători, artiști plastici, scriitori sau regizori de film. Vestul Sălbatic, cu personajele sale pitorești, dar și cu atmosfera sa legendară, a creat o adevărată literatură western, dar și o ramură importantă a cinematografiei, cu actori foarte celebri care au interpretat personaje tipice ale frontierei americane, de la bandiți la șerifi și văcari.

Acest Vest Sălbatic semilegendar și-a avut propriile simboluri și propriul panteon. Puțini oameni au ajuns să simbolizeze Vestul Sălbatic american așa cum a făcut-o Wild Bill Hickok. Pistolar, șerif, cercetaș militar, jucător profesionist de poker, aventurier și personaj de spectacol, Wild Bill a fost unul dintre acei oameni care au pășit în rândul „zeilor” Vestului Sălbatic și unul dintre oamenii care l-au făcut celebru. „Un personaj pe care orice romancier l-ar fi adorat”, preciza faimosul general american George Armstrong Custer.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Hickok (decedat la 2 august 1876, în Deadwood, Teritoriul Dakota — astăzi în Dakota de Sud, SUA) a fost un pionier american al Vestului, cercetaș militar și om al legii, care a contribuit la impunerea ordinii în Vestul de frontieră. Reputația sa de pistolar a dat naștere multor legende și povești despre viața lui. A fost unul dintre primii „eroi ai Vestului” popularizați în romanele ieftine de aventuri („dime novels”) de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

Un puști cu origini englezești și o luptă epică cu un uriaș al munților

Wild Bill Hickok, pe numele său adevărat James Butler Hickok, s-a născut la 27 mai 1837, în Homer (astăzi Troy Grove), Illinois, în Statele Unite. Wild Bill era englez la origine. Familia sa a făcut parte din primele valuri de coloniști englezi care au emigrat în Massachusetts. Mai precis, primii din neamul Hickok au ajuns pe tărâm american în anul 1635. Totodată, străbunicul lui Wild Bill a făcut parte din Armata Revoluționară Americană și a luptat în bătăliile din jurul localităților Lexington și Concord, la începutul Revoluției Americane.

Tatăl lui Hickok s-a mutat cu familia din Vermont în Maine, apoi în Homer, statul Illinois. Acolo a clădit o mică fermă pentru a-și întreține familia. Aboliționiști convinși, membrii familiei Hickok și-au transformat ferma într-un punct de oprire pentru „Underground Railroad”, rețeaua clandestină folosită pentru ajutarea sclavilor fugari.

Bill a fost mereu un spirit aventuros. A plecat de acasă încă din adolescență. Avea 17 ani când s-a angajat ca pilot pe bărcile care străbăteau întinsa rețea de canale navigabile din statul Illinois. Apoi, spiritul de aventură l-a împins către vest în anul 1856. A ajuns într-una dintre cele mai violente regiuni din Statele Unite de la acea vreme, și anume în Kansas. În 1856, această regiune era numită sugestiv „Bleeding Kansas”, din cauza conflictelor violente privind abolirea sclaviei. Hickok s-a alăturat facțiunii aboliționiste numite „Free State Army of Jayhawkers” și a devenit un trăgător de elită. Avea un talent nativ pentru luptă. Deși abia ieșise din adolescență, era înalt, bine legat, cu păr blond și o ținută țeapănă, dreaptă, dominatoare. Mânuia foarte bine pistoalele, dar și pușca, fără să mai vorbim de faptul că era redutabil în lupta corp la corp. Avea și un psihic foarte puternic, plus o dorință incredibilă de aventură și un curaj nebun.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Calitățile sale l-au transformat într-un „soldat” de elită al partidei aboliționiste, devenind gardă de corp pentru generalul nordist James H. Lane. La scurt timp, poveștile despre Bill, care abia ajunsese la vârsta de 21 de ani, începuseră să circule. A ajuns, datorită curajului și reputației, om al legii în Monticello, Kansas. În această perioadă, Hickok a împiedicat un bărbat să bată un copil de 11 ani. Era cel care va deveni celebrul Buffalo Bill Cody, prieten apropiat al lui Hickok pentru tot restul vieții. Totodată, datorită forței sale fizice și a felului în care se descurca în sălbăticie, ajunge să-și câștige pâinea ca cărăuș pentru marea companie de transport Russell, Majors and Waddell, creatorii faimosului Pony Express.

În timpul drumurilor sale prin sălbăticia americană, Wild Bill a avut parte de o întâmplare care a început să-i construiască notorietatea legendară. Mai precis, Hickok s-a trezit față în față cu o ursoaică cu pui care bloca drumul. Fără să mai aibă timp să o evite, Bill este atacat. A împușcat ursul, însă nu mortal, iar acest lucru nu a făcut decât să înfurie animalul. A urmat o luptă dramatică, în timpul căreia Hickok a reușit să taie gâtul ursului cu un cuțit. Bill a suferit răni groaznice și a stat la pat luni întregi. Și-a revenit abia în 1861 și a plecat în Nebraska pentru a lucra în continuare la stația Pony Express, de această dată în orașul Rock Creek.

Nașterea unei legende a Vestului Sălbatic

Aici, la stația Pony Express din Rock Creek, Nebraska, se va naște cu adevărat legenda lui Wild Bill. Este vorba despre un incident care a rămas în istorie drept „The McCanles Massacre” sau „Shooting incident of Rock Creek” și a avut loc pe 12 iulie 1861. Pe scurt, a învins aproape de unul singur opt oameni din familia McCanles. Doar unul singur a scăpat cu viață. Cinci dintre cei din clanul McCanles au fost împușcați de Wild Bill, iar trei uciși în luptă corp la corp, cu ajutorul unui cuțit. Cel de-al optulea a scăpat rănit.

Cauzele care au dus la cel mai devastator război purtat pe teritoriul Americii. Sute de mii de oameni au murit atunci

Prima descriere majoră a incidentului a apărut în revista „Harper’s New Monthly Magazine” în februarie 1867, la șase ani după eveniment, fiind scrisă de colonelul George Ward Nichols. Conform relatării din Harper’s, Hickok, în timp ce ghida un detașament de cavalerie al armatei nordiste prin sudul Nebraskăi, a decis să se oprească la stația Rock Creek pentru a o vizita pe soția lui Wellman, directorul stației Pony Express. La sosirea lui Hickok, aceasta i-ar fi spus că o bandă de confederați condusă de McCanles îl urmărește, iar aproape imediat au fost atacați de aceștia. McCanles a dat buzna în cabana familiei Wellman și s-a pregătit să-l împuște pe Hickok, care a acționat mai rapid. McCanles a murit pe loc după ce glonțul tras de Bill i-a străpuns pieptul. Ceilalți membri ai grupului au atacat cabana. Hickok i-a ucis pe alți cinci membri ai bandei cu ajutorul pistoalelor. Pe alți trei i-ar fi ucis cu un cuțit după ce aceștia au încercat să-l imobilizeze pe un pat.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Povestea din Harper’s a captat atenția publicului, transformându-l pe Hickok într-o legendă a cărei iscusință cu armele a devenit subiect pentru romanele de duzină ale epocii. Istoricii spun însă că lupta de la Rock Creek ar fi pornit de la o răfuială personală între Bill și McCanles. Acesta din urmă îl poreclea pe Hickok „Duck Bill”, adică „Cioc de Rață”, din cauza nasului său coroiat și a buzei superioare proeminente pe care, mai târziu în viață, a acoperit-o cu o mustață. David McCanles era cel care vânduse pe credit clădirile care au devenit stația Rock Creek a serviciului Pony Express către firma Russell, Majors and Waddell și obișnuia să-și bată joc de Bill în perioada convalescenței după atacul ursului. Numai că Bill s-a întremat, iar McCanles și oamenii săi au plătit cu viața. Bill a fost judecat pentru omucidere, dar a fost achitat, considerându-se că a acționat în autoapărare.

Un om care a întruchipat sălbăticia Vestului American

Viața lui Bill Hickok s-a derulat într-un ritm amețitor, făcând ispravă după ispravă. Tocmai de aceea s-a ales cu porecla de „Wild Bill” (Bill cel Sălbatic). Avea un curaj nebun, o statură impresionantă și o capacitate extraordinară de a lupta atât cu armele albe, dar mai ales cu pistoalele. „Wild Bill era un om al câmpiilor în fiecare sens al cuvântului, dar diferit de toți ceilalți. Avea ochi albaștri pătrunzători, era drept ca o suliță și incredibil de rapid cu revolverul”, preciza generalul Custer.

În timpul Războiului Civil American a servit ca spion, cercetaș și trăgător de elită, un soi de lunetist al vremurilor. După război, Hickok și-a continuat stilul de viață aventuros, aflându-se uneori la limita legalității. Duelurile sale legendare i-au sporit și mai mult faima. Pe 21 iulie 1865, la Springfield, Missouri, Bill l-a ucis într-un duel pe David Tutt, un pistolar iscusit care se lăuda cu ceasul câștigat de la Hickok la un joc de poker. Hickok a fost arestat pentru crimă, judecat și achitat. Bill a ajuns cunoscut și pe Coasta de Est atunci când jurnalistul (și mai târziu exploratorul) Sir Henry Morton Stanley a scris în New York Herald, în 1867, că Hickok ar fi ucis 100 de oameni. Wild Bill a mărturisit ulterior că nu a ucis niciodată cu sânge rece; din contră, a tras în autoapărare și pentru a-și face meseria.

Pistolul cu care a fost ucis celebrul bandit Billy The Kid a fost vândut la o licitaţie. Ce preţ record a avut arma de foc

De precizat că Wild Bill a fost șerif și om al legii în cele mai rău famate locuri din Vest. În 1869, Hickok a devenit șerif în Hays City, Kansas, unde a ucis mai mulți bărbați în schimburi de focuri. În 1871, a preluat funcția de șerif al turbulentului oraș Abilene, Kansas. Și acolo a ucis mai mulți pistolari care făceau probleme. Într-un schimb de focuri și-a împușcat în mod accidental ajutorul și a fost în cele din urmă demis. Cu toate acestea, a rămas o veritabilă legendă, mai ales că era foarte plăcut de oameni cu greutate din armata americană — de exemplu, de generalul William T. Sherman, dar și de generalul Winfield Scott Hancock, pentru care a servit ca cercetaș. Totodată, Wild Bill era preferatul locotenent-colonelului George Armstrong Custer.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

„Era înalt de 1,80 m, zvelt, activ, viguros, un călăreț îndrăzneț, trăgător de elită cu pistolul și pușca, cu plete lungi, trăsături fine și mustață, purtând jambiere din piele de căprioară, cămașă roșie, pălărie cu boruri largi, două pistoale la centură și pușca în mână”, arată o descriere din anii ’60. În ciuda firii sale aspre, se spunea despre Hickok că era manierat și curtenitor și că îi plăcea să se îmbrace elegant.

Ultimul joc al lui Wild Bill

Wild Bill a fost chemat de prietenul său Buffalo Bill să joace în spectacole de tip Wild West, care deveneau tot mai populare. Deși spectacolul i-a adus venituri consistente, Hickok era nefericit. A început să bea mult și s-a întors în Vest în martie 1874. Doi ani mai târziu, s-a căsătorit cu Agnes Lake Thatcher, o fostă artistă de circ. A plecat apoi spre câmpurile aurifere din Black Hills, Dakota, unde spera să câștige mulți bani. Așa a ajuns în orășelul Deadwood, ticsit de mineri, pistolari și cartofori. Hickok, cu o reputație legendară, a fost numit șerif.

Vederea lui Wild Bill slăbise considerabil, la fel și reflexele sale. A fost ucis pe 2 august 1876, în timpul unui joc de poker. Wild Bill se afla cu spatele la ușă și a fost împușcat în ceafă de Jack McCall, un pistolar care ar fi intrat brusc și a tras. Acesta și-ar fi răzbunat fratele ucis de Wild Bill cu ani în urmă, pe când acesta era șerif în Abilene.

Știți care au fost primele cuvinte pe care băiețelul de 5 ani le-a spus salvatorilor? „Vreau la mami”. A confirmat chiar șeful Salvamont Sibiu, Dan Popescu.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Copilul, pierdut în pădure, a mers să-și caute mama, îndepărtându-se 2 kilometri de locul în care s-a rătăcit. Un copil care a petrecut 2 nopți în pădure, prin ploaie și frig, într-o zonă periculoasă, a rezistat. Un copil care este, de astăzi, un erou.

Erou este pilotul Mihail Soare, cel care l-a zărit, eroi sunt salvamontistii, toți angajații MAI, Jandarmerie, pompieri, tinerii din cadrul Academiei Forțelor Terestre, fiecare cetățean care a fost in zilele acestea la Sebesul de Jos, etc.

Solicitarea elicopterului BlackHawkb al IGAv a fost salvatoare!

În mod clar, este o lecție de umanitate: mobilizarea oamenilor pentru salvarea lui, zecile de mașini ale MAI, aalvatorul care își dă haina jos și il îmbracă pe copil sau cel care îi dă o bucățică de ciocolată și o banană!

Dacă autoritățile statului au obligația de a participa la astfel de intervenții și este firesc să-și exercite atribuțiile, au existat și sute de voluntari, ceea ce, iarăși, este firesc într-o societate normală, bazată pe valori morale.

L-am văzut dis de dimineață pe tatăl copilului cum se ruga într-un video să vină câți mai mulți voluntari, căci avea convingerea că fiul său este în viață. Și vreau să spun că tatăl avea dreptate.

Au fost 100 sau 200 sau 300 de voluntari, dar nu au fost 500, 600 sau 800 sau 1000.

Cu alte cuvinte, puteau fi mai mulți. Și cred că aici se află cea mai importantă lecție pentru noi.

În Sibiu și în jurul Sibiului, de exemplu, sunt sute de persoane care au ATV-uri sau motociclete. Realmente sute. A devenit aproape un sport național și, totuși, puțini dintre aceștia au mers să ajute la căutări.

De asemenea, puțini oameni din comunitățile apropiate au făcut voluntariat. De ce subliniez acest aspect?

Pentru că, în cazul de față, fiecare oră era importantă. Riscul ca acest băiețel să se accidenteze, să fie luat de apă sau chiar să devină victima unui atac al animalelor sălbatice era foarte ridicat.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Prin urmare, mobilizarea cetățenilor putea fi mult mai mare.

De aceea, apelul tatălui, la fel ca apelurile primarilor din localitățile Turnu Roșu și Racovita, au avut foarte mult sens. Și aș include pe lista salvatorilor și jurnaliștii, presa care a transmis constant informații și a realizat interviuri — mai ales presa locală —, care a reușit, într-un fel, să mobilizeze și să emoționeze oamenii, determinându-i să participe.

În final, sper ca acest copil să se recupereze cât mai repede, să aibă parte în continuare de o creștere și o educație sănătoasă și să fie un exemplu pentru mulți dintre noi — pentru cei care, uneori, sunt sceptici că ceva rău s-ar putea întâmpla unui copil și care nu își asumă pe deplin responsabilitatea față de copii.

Un mare Bravo tuturor celor care au fost acolo în aceste zile.

România are obligația de a deveni mult mai bună. Să nu lăsăm doar o minoritate să salveze, iar cei care acționează să rămână excepția.

Calvarul unei familii care a crezut în cele relatate de fiica de doar 12 ani, luptând în instanță vreme de 7 ani împotriva șoferului microbuzului școlar, a luat sfârșit. „Merg pe drum cu capul sus”, spune mama care în toți acești ani a avut un singur gând: să se facă dreptate.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Un bărbat care își făcuse un obicei din a adresa replici cu tentă sexuală unor copile de 12-13 ani, cuvintele fiind însoțite de gesturi vinovate, este după gratii după un demers care a durat peste 7 ani. În această perioadă, singura familie care a pornit pe drumul instanțelor a trecut prin momente dureroase, umilitoare. „Acum merg pe drum cu capul sus. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat putere să lupt!”, spune astăzi Laura Barbu, mama copilei de la care a pornit ancheta.

Agresorul, omul care ar fi trebuit să le poarte copilelor de grijă

Cazul șoferului de microbuz școlar care își ispășește astăzi pedeapsa de 3 ani și 6 luni de închisoare într-un penitenciar din Dolj a fost relatat intens de-a lungul anilor. La încarcerarea bărbatului din Dobrun, Olt, s-a ajuns însă după șapte ani, timp în care dosarul a avut un curs sinuos.

Totul a demarat în aprilie 2019, atunci când mama unei copile de 13 ani (fata avea 12 ani la momentul primei fapte, povestindu-le totul părinților câteva luni mai târziu) a anunțat poliția că fiica sa a fost agresată de Mihai Nicolae, șoferul microbuzului cu care elevii merg la școala din localitate. Mama avea să afle că nu se întâmpla pentru prima dată și că fiica sa nu era singura agresată. Bărbatul, care ar fi trebuit să le poarte copilelor de grijă, cel puțin pe perioada transportului de acasă la școală și de la școală acasă, în fapt își satisfăcea anumite plăceri atingându-le pe fete inclusiv în zonele intime și spunându-le vorbe nepotrivite. Printre copii deja se dusese vestea despre ce „apucături” are bărbatul, iar aceștia vorbeau despre el folosind apelativul „Pedo”.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Inițial, Laura Barbu a reușit să convingă și alți părinți să ia atitudine, astfel adunându-se în faza cercetărilor declarațiile mai multor fete. Unele dintre mărturii sunt tulburătoare. Au fost citite de organele de anchetă, însă cele relatate, neputând fi susținute cu probe, nu au fost considerate argumente suficiente pentru a-l acuza, inițial, pe bărbat.

„Nicolae Mihai a ieşit de după tejghea, s-a apropiat de aceasta şi fără să îi spună ceva, a atins-o cu mâinile pe ambii sâni şi în zona intimă, a introdus mâna prin pantalonii scurţi pe care îi purta şi a atins-o în zona intimă. Persoana vătămată a reacţionat doar verbal, deoarece îi crease o stare de temere, spunându-i să o lase în pace, iar acesta i-a răspuns , după care l-a împins foarte încet şi a părăsit incinta magazinului“ – este un fragment din una dintre ordonanțele de clasare a dosarului, soluție dată pe motiv că „fapta nu există”.

Au fost mai multe astfel de clasări, mai întâi la Parchetul de pe lângă Judecătoria Caracal, ulterior și la Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt. Tot cercetările unui procuror de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt au condus în cele din urmă la condamnarea definitivă pronunțată în 5 mai 2026 de Curtea de Apel Craiova.

Drumul între primele soluții de neîncepere a urmăririi penale și condamnarea, în cele din urmă, a bărbatului la pedeapsa de 3 ani și 6 luni de pușcărie (cu executare) a fost presărat cu nervi, lacrimi, testări psihologice, ședințe de terapie, umilințe, priviri piezișe aruncate de unii consăteni care ajunseseră să creadă că familia copilei este în fapt cea care îl hărțuiește pe bărbat și nu că șoferul a abuzat de inocența unor copile.

„Pedo“, şoferul de microbuz şcolar care pipăia elevele, scapă din nou. Care sunt argumentele procurorului

Pe acest drum, declarațiile fetelor care inițial au avut curaj să scrie prin ce au trecut au fost retrase. Astăzi fetele, care între timp au atins vârsta majoratului, se bucură, spune Laura Barbu, de sentință și spun că la acel moment pentru părinții sau bunicii lor a contat mai mult gura lumii, declarațiile fiind retrase din rușine.

„Fetei nu i-a venit să creadă. M-a pus să-i arăt mesajul de la domnul avocat”

Fata care i-a mărturisit mamei totul, de aici pornind reclamația la poliție, ancheta, procesul și în cele din urmă condamnarea în primă instanță urmată de soluția definitivă, este astăzi studentă în primul an la Facultatea de Drept. În cei șapte ani a depus de nenumărate ori mărturie, a fost supusă mai multor evaluări psihologice, a avut nevoie de ședințe de terapie psihologică, a luptat cu o alopecie (pentru care urmează și astăzi anumite tratamente). A avut o lungă perioadă în care nu ieșea din curtea casei decât însoțită, temându-se că bărbatul împotriva căruia a depus plângere s-ar putea răzbuna făcându-i rău.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

În anul care a urmat începerii cercetărilor, rezultatele școlare ale fetei au avut de suferit, astfel că dintr-o elevă cu medii generale peste 9,00 a înregistrat la Evaluarea Națională un rezultat mult sub așteptările ei.

Părinții au susținut-o însă constant, mama repetându-i că „adevărul va ieși la iveală, nu ne lasă pe noi Dumnezeu”.

După pronunțarea sentinței, avocatul a fost cel care a dat familiei vestea.

„I-am spus și nu i-a venit să crească. Și m-a pus să-i trimit domnului avocat mesaj să-mi scrie care este soluția, să vadă ea mesajul. Nu-i venea să creadă. Tot repeta – Mami, eu nu mai cred!”, a dezvăluit Laura Barbu, mama fetei, pentru „Adevărul”.

„Cel mai greu și cel mai greu a fost că mi-am luat fata și mi-am dus-o peste tot ca să scoatem adevărul și să vadă lumea întreagă că acest om a făcut atât rău la atâția copii. Am vrut să scoatem adevărul și să nu mai facă și la alți copii ce i-a făcut copilului meu. Au fost foarte multe fete care au spus în declarațiile acelea. Și toți părinții… Nu știu ce spun acum părinții ăștia”, a continuat mama fetei agresate.

Familia din Dobrun nu are o situație financiară de invidiat. Cheltuielile ocazionate de toate procedurile necesare i-au stors în multe momente de ultimele resurse. „Ne-a fost foarte greu să mergem șapte ani de zile prin procurori, prin judecători, avocați. A fost greu, greu, greu, greu, foarte greu. Mă credeți că noi nu am mai făcut nimic în casă, nimic în curte, am continuat numai cu acest demers? Adică toți banii au fost pentru avocat, drumuri, ce a fost nevoie. Nu ne-am gândit niciodată să cerem bani, soțul a estimat 20.000 lei cheltuielile și i s-au cerut dovezi. După atâția ani ce dovezi să mai prezentăm. Ni s-a spus să aducem martori. Păi, cine știe mai bine ca mine și ca tatăl ei unde mi-am dus eu copilul”, a mai spus mama. Inculpatul  condamnat are acum de plătit 10.000 lei daune materiale.

CSM sesizează Inspecţia Judiciară în cazul lui „Pedo“, şoferul de microbuz şcolar care pipăia elevele. Procurorul a clasat dosarul invocând lipsa martorilor

Și mai greu de dus a fost, și pentru fată și pentru familie, povara percepției pe care comunitatea o avea. „Lumea ne vedea cu alți ochi, lumea râdea de noi. Noi nu mai eram ca oamenii, noi eram oaia neagră, pentru că am spus adevărul și nu ne credeau. Dar acum merg pe drum cu capul sus. Acum ne felicită, ne spun că bine am făcut”, a completat femeia.

Dacă prima instanță a decis ca victima să primească despăgubiri de 50.000 lei, Curtea de Apel Craiova a mărit valoarea daunelor morale la 100.000 lei. Laura Barbu spune că niciodată nu i-a interesat banii, pentru că nu pot compensa ce a trăit copila în toți acești ani.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

„Copilul meu a făcut tratamente la păr. Și în ziua de astăzi ea face tratament la păr. (…) A fost greu, a fost o perioadă grea. Am fost la psihologi, unde a fost nevoie. După primele soluții am crezut că ne fuge pământul de sub picioare, nu ne credea nimeni, inclusiv doamna Mihaela Măceșanu, doamna procuror de la Caracal (n. red. – care a dat soluție de neîncepere a urmăririi penale, deși existau și declarațiile altor fete). Aș vrea să vadă sentința aceasta. (…) Și procurorii care mergeam peste tot și ne luau la trei păzește. Ne-am dus fata peste tot ca să scoatem adevărul. De asta fata nici nu mai credea, nici oamenii din sat nu mai credeau, nu mai știau ce să creadă, după atâtea lucruri întâmplate”, a mai spus mama victimei.