La Sala Mare a Palatului în seara de marți, 3 septembrie, de la ora 20.00, în seria Mari Orchestre ale Lumii, am avut plăcerea şi bucuria unui nou eveniment susținut de London Symphony Orchestra, sub bagheta maestrului Gianandrea Noseda.

Poemul simfonic Vox Maris opus 31 aparținând lui George Enescu a deschis acest al doilea concert al prestigiosului ansamblu London Symphony Orchestra.Vox Maris este una dintre ultimele lucrări scrise de către maestrul George Enescu.

Ca specie muzicală, Vox Maris este un poem simfonic terminat în anul 1954 de către George Enescu, pe care compozitorul l-a dedicat memoriei marii pianiste române Elena Bibescu. Această stimată doamnă era de origine nobilă şi era mare amatoare de muzică de calitate. După mărturiile vremii, se confirmă faptul că în acest salon parizian cochet al acestei doamne „cu sânge albastru „au pășit, printre alții, Marcel Proust, Franz Liszt, Richard Wagner, Anatole France, Charles Gounod și Claude Debussy. De altfel, prințesa a avut un rol capital în susținerea tânărului Enescu și în impunerea lui în conștiința francezilor la începutul carierei.

„Glasul mării” este un poem simfonic pentru voce de tenor, cor și orchestră simfonică. Subiectul are multiple elementele descriptiv-narative principale precum marea liniștită, marinarul filosof, tot acea mare care se înfurie, un naufragiu, un sacrificiu omenesc și potolirea stihiilor. Toate aceste episoade, pe deplin inspirate din viața compozitorului au căpătat semnificație și putere de convingere în interpretarea acestor muzicieni.

De altfel, din punct de vedere structural, raportul voci-orchestră ridică anumite probleme de acustică şi organizare spaţială.Toate acestea au fost rapid şi eficient rezolvate de către experimentatul dirijor italian Gianandrea Noseda care, de exemplu nu a izolat şi nu a făcut rabat prin introducerea corului de tenori în scenă doar pentru a spune „ah” de patru ori.

Dacă, în pofida acestui dezechilibru aparent, London Symphomy Orchestra alături de Corul Academic al Radiodifuziunii Române au interpretat cu mult aplomb acest opus, iar mijloacele tehnice au slujit expresivităţii utili pentru a evidenția toate momentele acțiunii enumerate mai sus.

Dincolo de forța emoțională a poveștii reflectate sonor, „vocea mării” a fost aproape o realitate vie, palpabilă, cu toată gamă inflexiunilor sale, de la șoaptă la urlet.Acest caracter descriptiv și programatic a fost evidențiat de minunata și versatila interpretare a acestui ansamblu londonez.

Corul academic al Radiodifuziunii Române dirijat de maestrul Ciprian Țuțu a interpretat cu același entuziasm luxuriantul opus enescian.

În concluzie, se poate afirma faptul că vocea umană a fost folosită într-o manieră tehnică, aproape instrumentală în partitura dedicată tenorului, ce i-au potenţat calităţile şi au adus un aport deosebit întregului edificiu arhitectural sonor.Versatilitatea acestei lucrări iese la suprafaţă şi datorită utilizării amalgamate a anumitor tehnici şi stiluri compoziţionale diferite precum îmbinarea klargfarbemelodie cu efectele pointiliste cu trimiteri minimaliste (onomatopee, scări cromatice descendente la voci şi la instrumentele de suflat etc) Am remarcat pe final dar şi pe parcursul acestui opus deosebit de interesant utilizarea maşinii de făcut vânt ce a avut rolul, capacitatea de a sugera sonor acea realitate atât de palpabilă care dă titulatura ineditului opus enescian.

Piesa tânărului compozitor englez Iain Bell „Hidden place” a fost realizată în anul 2009 și a fost prezentată de către titrata soprană Diana Damrau sub conducerea maestrului italian Gianandrea Noseda.

După ce a compus diverse cicluri de cântec pentru voce și pian , tânărul compozitor a creat acest opus, aceste piese cu acompaniament orchestral special pentru titrata soprană Diana Damrau .

De aceea,pentru a-și prezenta punctele sale forte pline de culoare și virtuozitate, împreună cu tratarea exactă și sensibil a cuvântului, a textului folosit ca mijloc de exprimare artistică a recurs şi la elementul programatic.De remarcat este amănuntul referitor la textul acestui dificil opus care ăi aparţine Christinei Palmer.

Am asemănat-o unei colecţii de poezii ce poate fi o prezentare personală a acestor momente ce sărbătoresc muzica, iubirea în special. Tânărul creator britanic  le-a folosit pentru a da contur momentelor care au fost integrate în acest opus.Momentele de candoare împărtășite de cei doi ipotetici îndrăgostiți de-a lungul celor patru anotimpuri au avut acel element continuu, programatic, atât de necesar.

În primul dintre cântece, cel de primăvară, o voce singură trece printr-o ceață, întunecată plină de șiruri susținute , după care se trezesc la viață lăstarii și frunzele şi dintr-un peisaj steril ,așa cum s-a auzit în agitația violelor și a celulelor muzicale expuse „care reprezintă un dor plin de pasiune din ce în ce mai mare pentru un iubit care este departe- ” în carw totul prinde culoare.

Această dorință se amplifică la acea temperatură odată cu dezvoltarea și propulsarea arpegiată a unor tronsoane modulative expuse de orchestră, în diferite combinaţii timbrale.

Am reuşit să sesizez un viu dialog , cu întrebări și răspunsuri juxtapuse între soprană și instrumentele coarde, cele care au construit un punct culminant, special pregătit, în care soprana germană a atins cu lejeritate unele acute cu rol dramatic.

Piesa este augmentată cu o creștere emoțională finală prin dezvoltarea instrumentelor de alamă dublate și de cele de percuție auzite anterior, în timp ce se anunță că bucuria eroinei îi va da aripi să zboare celui care are îi posedă inima.

Vara este  următorul anotimp redat mai intim din punct de vedere morfo-structural din cele patru, amintind momentele de reverie pe care le-a împărtășit cuplul. Partea vocală este plină cu coloratura de staccati amintind de momentele de glorie ale bel-canto-ului în manieră post-modernă.Am remarcat amplele fraze lirice țesute pe acompaniamentul orchestral care înfățișează bonomia, largheţea şi extinderea ambitusului spre registrul de mezzo soprană.De aceea, tocmai  iminența unor astfel de momente, desăvârșite cu trilurile instrumentelor de suflat se lemn și arcuind cu punctele de orgă ale harpei și anumite instrumente ale familiei percuției dau o imagine plină de farmec acestui anotimp.

În sezonul de toamnă, starea de spirit se răcește, iar orele arzătoare nu se mai întrevăd.Tabloul redă acea cădere a frunzelor din copaci ce pot fi resimțite imediat în deschidere, cu solo-ul de corn și a arpegierii harpei .În repriză am sesizat un nou episod caracterizat de un tronson melodic atipic, odată cu introducerea violoncelului obligato. Este asemenea unei mărturisiri intime a momentelor prețioase pe care eroina noastră le-a petrecut cu dragostea ei, astfel de dorințe explorate în vară sunt acum resimțite doar în zvonurile ocazionale ale alamei și percuției.

Peisajul este ilustrat în pasajele de glockenspiel, de tremolo-ul realizat de harpă, vânturi și de șirurile, secvențele scriiturii „de tip bloc” a instrumentelor de suflat de lemn.Piesa devine în sfârșit o reminiscență nostalgică, deoarece texturile și atmosfera quasi camerală rămâne pe durata acestui cântec redat de anotimpul ploios.

Iarna a fost ilustrată de o amintire cu o energie mare a sugestiei căderii zăpezii asupra copacilor, unde protagoniștii au petrecut momente intime în perioade mai calde. Harpa, glockenspielul și corzile s-au încadrat definitiv în pasajele rapide ale unei game aflată în continuă definitivare, căutare. Pedalele umflate din registrul grav au dat posibilitatea soliștilor să ofere mai mult sentimentul de aventură, de puritate, într-o manieră ce amintește de elementele programatice vivaldiene de care compozitorul le-a folosit ca un fel de reper.

Chemarea pe scenă a compozitorului britanic a fost un moment mult apreciat, mult gustat de către publicul prezent ce a umplut până la refuz capacitatea Sălii Palatului.

După o binemeritată pauză,London Symphony Orchestra a prezentat cele patru interludii marine opus 33 ale compozitorului britanic Benjanim Britten.

Acestea sunt incluse în opera „Peter Grimes” de Benjamin Britten, compozitor considerat de britanici al doilea ca importanţă după Henry Purcell. Reputatul şi respectatul compozitor a trăit între anii 1913-1976 şi s-a poziţionat la o distanţă considerabilă de muzica atonală, în vogă în acele timpuri, preferând să se inspire, în primul rând, din arta sonoră a Evului Mediu şi din cântul vocal, introducând desigur şi elemente personale sau chiar instrumente mai puţin folosite, ca de exemplu, gamelanul indonezian. În cele Patru Interludii Marine, el a încercat să contureze multiplele faţete ale mării.

Unisonul violinelor prime cu acea sonoritate rarefiată în debut care se va transforma într-o expunere în registrul acut a fost perfect asamblat cu intervenţiile instrumentelor de suflat, în special cele de lemn. În acest prim tablou intitulat Dawn, instrumentele de alamă au anumite secvenţe de coral, iar toată substanţa şi modulaţiile planurilor se intersectează, fără oprire , în manieră attaca cu Sunday Morning. Al doilea interludiu are forţa de a evoca,de a ilustra trezirea treptată a naturii şi a unei comunităţi, de la starea de somn şla cea de autentică şi nedisimulată festivitate.Am remarcat tehnica de tip contrapunctică şi răspunsurile responsoriale dintre instrumente.

Celli vor pregăti şi anunţa Moonlight, al treilea interludiu.Acesta s-a evidenţiat prin acele marşuri armonice dar şi prin şirul de disonanţe şi consonanţe, pline de bun gust muzical.Intervenţiile fagotului, ale cornului şi al flauţilor vor pregăti Furtuna- The Storm.

Acest ultim tablou sonor este pe deplin capricios, vijelios şi a avut un pronunţat caracter zgomotos.Combinaţiile sonore, juxtapunerile,izoritmiile şi chiar scriitura de tip bloc în nuanţe de mezzo forte, forte şi fortissimo au ilustrat sonor acest fenomen natural.Solo- ul de violă pe deplin tânguitor,elegiac se va desfășura pe pilonii armonici ai corzilor grave (în manieră pizzicato .Totodată, în plus expunerea frânturilor tematice din incipit până în acel moment a demonstrat caracterul ciclic al acestui opus.De asemenea, o anumită tentă parodică va pregăti imaginea aproape apocaliptică a unei răsturnări puternice de ape, a unei avalanşe de arpegii şi tronsoane melodice descendente care se vor estompa, odată cu reiterarea solou lui de violă, excelent redat de către şefa de partidă a London Symphony Orchestra.

Ultima piesă inclusă în acest program foarte bine ales a fost Capriccio aparţinând compozitoruului Richard Strauss. 

Repere istorice şi politice

La două zile de la premiera acestei piese intitulate Capriccio, la 28 octombrie 1942, la Teatrul de Stat din Munchen, scriitorul și aristocratul anti regimului nazist Friedrich Reck-Malleczewen a scris în jurnalul său cronica primului din cele 71 de bombardamente pe care orașul le va suferi până la finalizarea,bombardarea totală a acestuia. Un an mai târziu, chiar în timpul celui  de-al Doilea Război Mondial acest lucru se va produce.Însă, în luna octombrie a fatidicului an 1943, în timpul unuia dintre aceste atacuri, acel teatru, în care a avut premiera a fost adus la…statutul de ruină.

Distrugerea clădirii l-a marcat profund pe Strauss, care fusese directorul principal al acestui teatru. Atât de mult încât s-a inspirat din compoziția unei piese intitulată Metamorfosen care a avut premiera în anul 1946. Partitura destinată celor 23 de instrumente de coarde i-au adus inspiraţia creatoare pentru concertele sale de duminică ca o activitate paralelă cu această nouă producție a noutăţii intitulate Capriccio.

Compozitorul Richard Strauss a fost un om legat de tradiția germană în cele mai bune dimensiuni ale sale.De aceea, a trebuit să înfrunte dilema vitală a rămânerii în Germania atunci când nazismul se impusese pe scena politică şi socială.

Richard Strauss a avut o relație ceva mai complicată și tensionată cu regimul nazist și nu numai că a trebuit să participe la prăbuşirea din toate punctele de vedere a ţării sale, dar a asistat  și la distrugerea sa fizică de către aliați. În această stare de fapt, s-ar putea surprinde faptul că testamentul operațional al maestrului german s-a dovedit a fi ceva la fel de banal – la prima vedere -ca o reflecție filosofică asupra sensului operei.

Cu toate acestea, Capriccio devine un act de rebeliune al unui compozitor care la 78 de ani se confrunta cu un regim care cerea legi marțiale, supunere totală şi parăzi de adorare a Fuhrer ului. După cum spunea Joan Matabosch,unul dintre biografii săi oficiali, „răspunsul lui Strauss a fost o adevărată insolență: o rafinată controversă intelectuală asupra operei care, pe deasupra, a fost un tribut adus Franței tocmai ocupată”.

Interpretarea sopranei Diana Damrau a avut acea doză de inefabil, care a cuprins toată audienţa. Ropotele de aplauze şi chemările repetate au închis această seară, una cu adevărat de neuitat.De aceea, mergând pe firul evenimentelor şi reperelor istorice, ne putem face o imagine completă. Capriccio este un testament atât de valoros adresat întregii umanităţi, pentru că atunci când totul părea că se va termina, că răul absolut va triumfa, Richard Strauss a optat pentru a ilustra sonor optimism şi o neasemuită frumusețe, pentru că înainte de cel mai negru, cel mai abject și teribil scenariu, numai faceastă speranţă transpusă în planul sufletesc, cel metafizic dar şi muzical. În istoria zbuciumată a secolului al XX-lea, această compoziţie va rămâne o bornă luminoasă, din moment ce a avut capacitatea este de a îi elibera, atât pe contemporanii săi , cât şi pe cei care în continuare , la fel ca Diana Damrau şi LSO conferă interpretări cu adevărati creatoare, pline de sens şi de referinţe din toate punctele de vedere.

Diana Damrau a etalat drama contesei Madeleine, etern indecisă în dragoste, dar între muzică și cuvânt, Timbrul argintiu al artistei germane a fost pus în lumină și a strălucit, din moment ce a fost expus într-un registru acut, în cele mai avantajoase sonorități. Interpretarea sopranei germane a cucerit publicul, care a cerut cu insistență un bis. Care a venit prompt, tot Strauss, un lied, Morgen cântat într-o atmosferă aproape eterică.

Sursa foto :Entity Mag, LSO.uk,Twitter

Cronica aceasta a fost oferită de către Prof.Dr.Daniel Mihai, redactor-șef al platformei media independente Criteriul Național