Serghei Jirnov, fost înalt ofițer în KGB în serviciul clandestin, spune că serviciul sovietic de securitate nu a avut vreo implicare în căderea comunismului în România, fiind concentrat pe problemele interne ale Uniunii Sovietice.

Născut la Moscova
în 1961, Serghei Jirnov a fost coleg de generație cu Vladimir Putin
la Institutul Andropov al KGB, ambii fiind admiși în 1984. Un
excelent vorbitor de limbi străine și un student eminent, Serghei
Jirnov s-a infiltrat inclusiv în prestigioasa Școală de
Administrație Națională (ENA) de la Paris.

Înainte de 1980,
rezultatele sale excelente la învățătură și activitățile
politice i-au adus recomandarea oficială a Partidului Comunist
pentru a intra la Institutul de Stat pentru Relații Internaționale
de la Moscova, pe care l-a urmat între 1978 și 1983. Apoi, în
1984, Jirnov a devenit ofițer KGB și a intrat la Institutul
Andropov, o instituție secretă a KGB pentru pregătirea în studii
superioare pentru informații externe, trei ani mai târziu obținând
diploma de licență în relații internaționale.

În 1988, datorită
performanțelor sale, Jirnov a fost avansat în gradul de căpitan,
iar în 1991 a primit gradul militar de comandant în cadrul KGB. Tot
în același an, el a devenit primul sovietic admis la Școala
Națională de Administrație (ENA) de la Paris, unde a urmat timp de
16 luni studii postuniversitare.

După lichidarea
oficială a KGB, în noiembrie 1991, Jirnov și-a dat demisia,
devenind ofițer superior în rezervă, atașat Ministerului
Apărării. Din decembrie 1992, Serghei Jirnov a intrat în viața
civilă, lucrând ca jurnalist, profesor și consultant
internațional. Serghei Jirnov a devenit cunoscut și pentru că în
1999 a dat în judecată Serviciul de Informații Externe al
Federației Ruse pentru că nu i-a remis diploma de spion obținută
la Institutul Andropov al KGB. Deoarece a dezvăluit secrete de stat
în mai multe articole pe internet, a trebuit să se exileze în
Franța începând din 2001, obținând statutul de refugiat.

Într-un interviu
exclusiv pentru „Weekend Adevărul“,
Jirnov a povestit despre viața de KGB-ist
și sacrificiile pe care a trebuit să le facă, despre momentul de
confruntare cu Vladimir Putin, dar și despre motivul pentru care
serviciile sovietice nu au intervenit în evenimentele din decembrie
1989.

„Weekend
Adevărul“: Cum
s-a schimbat strategia KGB în ceea ce privește România după
venirea la putere a lui Gorbaciov?

Serghei Jirnov:
Nu s-a schimbat deloc. KGB a continuat să facă ceea ce făcea
înainte. Partidul decidea și KGB executa. Erau atât de multe
probleme interne în Uniunea Sovietică încât pe cei din KGB îi
interesa mai puțin ce se petrecea în România.

În decembrie
1989, când erați ofițer în cadrul KGB, regimul comunist al lui
Ceaușescu a căzut. Care a fost rolul KGB-ului în căderea lui
Ceaușescu?

Cred că KGB nu a
avut vreun rol în căderea lui Ceaușescu. Singurul rol în acest
sens a fost acela că nu a vrut să joace vreun rol în căderea
comunismului în România. KGB nu a vrut să facă în România ceea
ce a făcut în 1956 în Ungaria și 1968 în Cehoslovacia. Nu s-a
intervenit deloc în România, iar asta a permis militarilor români
să aresteze familia Ceaușescu. Dacă KGB ar fi vrut să protejeze
cuplul Ceaușescu, i-ar fi extras cu multe săptămâni înainte și
i-ar fi dus în Uniunea Sovietică. În realitate, cred că KGB-ul a
fost depășit de evenimentele din România din decembrie 1989.
Lucrurile s-au petrecut prea repede, în doar câteva zile.

KGB-ist
pe filieră franceză

Cum v-a ales KGB
pentru a intra în serviciul clandestin?

Ați spus foarte
bine, nu eu am ales să intru în KGB, ci KGB m-a ales. Asta se
întâmpla în toate cazurile de recrutări, era principiul de lucru
al KGB. În general, studiile privind viitoarele recrutări se făceau
în universitățile din URSS, unde durata studiilor era de cinci
ani, începând cu primul an de facultate. KGB îi contacta pe
viitorii recruți în general în anul IV de facultate, iar lucrul
efectiv începea din anul V. După terminarea facultății, agenții
KGB intrau într-o instituție superioară specială, la Institutul
Andropov, unde erau formați viitorii spioni. În cazul meu,
procedura nu a fost una normală. De altfel, toată viața mea nu a
fost una normală (râde).
Au fost două episoade legate de viitoarea mea carieră. În 1980,
după ce am vorbit cu un francez la Jocurile Olimpice de la Moscova,
am fost interogat de KGB. Astfel, am intrat în vizorul lor. După
patru ani, am participat la un concurs lingvistic organizat de Radio
France Internationale. Și am trimis răspunsurile de la Moscova, iar
asta a atras atenția KGB-ului din nou. Ulterior, m-au contactat și
mi-au propus să lucrez cu ei.

Care a fost cel
mai dificil moment din cariera dumneavoastră?

Cel mai dificil a
fost în august 1991, când KGB a participat la puciul împotriva
președintelui Gorbaciov. Timp de câteva zile, noi, cei din
interiorul KGB, nu am știut ce să facem. A fost un moment în care
trebuia să alegi. Fie rămâneam în continuare alături de
comandantul nostru și participam la o represiune politică în
interiorul țării, fie deveneam disidenți. A fost un moment cu
multe îndoieli. În acea perioadă plecam în Franța. Puciul a
început pe 18 august 1991. Eu trebuia să plec peste câteva zile
pentru misiunea mea de lungă durată la Paris. Nu știam ce să fac.
În cele din urmă, superiorii mei mi-au spus că pot pleca pentru că
totul era pregătit. După ce am ajuns în Franța, am fost invitat
la postul TV France 3 și am condamnat puciul și drept urmare
propria mea instituție – KGB. Și cum puciul a eșuat, Gorbaciov a
decis să lichideze KGB-ul. Eu eram la Paris, în misiune secretă,
și am aflat că nu mai există KGB.

Ați publicat
cinci cărți și sunteți expert în politica rusă. Care au fost
paginile cel mai greu de scris?

Paginile personale
au fost cel mai greu de scris, pentru că KGB-ul mi-a distrus viața
personală. Când ești ofițer KGB și nu ești căsătorit și vrei
să te căsătorești, trebuie să consulți KGB înainte de a te
însura. Trebuie să prezinți informații despre persoana cu care
vrei să îți petreci restul vieții. Iar când am prezentat
KGB-ului date despre aleasa inimii mele, KGB a refuzat. M-au pus să
aleg între KGB și viața privată – și am ales KGB. A fost
foarte dur.

„Când Rusia va
pierde războiul, se va dezmembra precum URSS“

L-ați întâlnit
prima oară pe Vladimir Putin în 1980 la Jocurile Olimpice de la
Moscova. Cum a fost acea întâlnire și care a fost prima impresie
despre el?

Era o atmosferă
foarte specială la Moscova în acea perioadă, mai multe țări
boicotaseră Jocurile Olimpice, chiar se simțea Războiul Rece. Eu
aveam 19 ani, eram student și voluntar la eveniment. Am fost
repartizat la serviciul de call-center în franceză – doar că mă
plictiseam, deoarece nu suna nimeni. La un moment dat, a sunat un
francez. Mi-a cerut câteva detalii simple, iar în cele din urmă am
vorbit cu acel francez timp de două ore. Era pasionant să vorbesc
cu un nativ francez. Însă KGB a considerat suspectă conversația
și am fost dus la interogatoriu chiar la sediul central. Culmea e că
interogatoriul a durat tot două ore și a fost condus chiar de către
Vladimir Putin. Era foarte dur și rece.

Cum s-a
desfășurat interogatoriul?

Printre colegii mei
și prietenii mei de la facultate se număra și Andrei Brejnev,
nepotul lui Leonid Brejnev, președintele de atunci al Uniunii
Sovietice. Și l-am atras într-o capcană pe Putin, pentru că la un
moment dat mă săturasem pur și simplu de interogatoriul său și
am simțit că vrea să facă din mine fie disident, fie spion. El mă
suspecta că sunt spion pentru francezi. Eram un pic nervos și i-am
spus că modul în care conducea conversația îmi amintea de cel al
unui judecător din celebra carte „Arhipelagul Gulag“
al lui Soljenițîn, carte interzisă în URSS. Să deții o asemenea
carte putea să îți aducă o condamnare de cinci ani de închisoare.
În acel moment, Putin a crezut că sunt în mâinile lui. Și a
dorit să afle de unde am cartea. I-am spus că Andrei Brejnev mi-a
dat cartea. Iar Putin a rămas mască, nu mai avea ce să îmi facă.
Am aflat ulterior că dacă un membru al Comitetului Central apărea
într-o anchetă, acea anchetă trebuia închisă imediat. Iar Putin
m-a lăsat să plec. Însă nu am uitat acel interogatoriu.

Putin,
un lider gelos

Când l-ați
întâlnit ultima oară pe Vladimir Putin?

În februarie 1990,
când eram în misiune la Sankt Petersburg cu partenerii mei
francezi, cu ocazia turneului celebrului compozitor și dirijorul
Pierre Boulez. Evenimentul s-a desfășurat la primărie, iar apoi a
fost o recepție. Acolo, printre invitați, l-am văzut pe Vladimir
Putin. M-a recunoscut, dar nu a avut curajul să mă abordeze, pentru
că a realizat că eram în misiune. În schimb, l-am abordat eu, am
stat puțin de vorbă și i-am spus printre altele că în scurt timp
urma să plec în Franța, fără să îi dau detalii suplimentare.

Care sunt
impresiile dumneavoastră actuale despre Vladimir Putin comparativ cu
cele pe care le aveați în anii ’80?

În 1980, Putin era
o persoană fără mare influență și fără un rol important în
KGB, dar care era ahtiat după putere. Când m-a interogat, am simțit
o plăcere bizară din partea lui, considera că are cumva putere
asupra mea. Avea o plăcere sadică în a pune întrebări la
interogatorii. Am simțit și o gelozie din partea lui față de
oamenii care sunt mai buni decât el, care au un parcurs mai bun în
studii și în carieră. Iar gelozia asta s-a acutizat pe parcursul
anilor.

Este războiul
din Ucraina cea mai mare greșeală a președintelui rus?

Da,
cred că da. De fapt, războiul din Ucraina a început încă din
2014, cu anexarea Crimeei și anexarea regiunii Donbass. 24 februarie
2022 a reprezentat o nouă etapă a războiului. Putin a vrut să
invadeze toată Ucraina și a comis o eroare militară. Însă mai
cred că cea mai mare eroare a lui Putin a fost pe 21 februarie 2022,
când a recunoscut independența republicilor Lugansk și Donețk și
a deschis practic cutia Pandorei: practic, a recunoscut că Rusia nu
e un monolit. Iar asta e mai rău decât războiul din Ucraina.
Pentru că atunci când Rusia va pierde războiul, se va dezmembra
precum Uniunea Sovietică.