Una dintre cele mai profitabile ramuri industriale a României comuniste a fost cea a prelucrării zahărului.În județul Botoșani, timp de patru decenii a funcționat una dintre cele mai mari fabrici de zahăr din Europa de Est, cu o producție de 200 de tone în 24 de ore. Fabrica a fost vândută pe bucăți.

Despre industria românească din perioada comunistă s-a spus că era în mare parte energofagă și necompetitivă la nivel occidental, cu multe uzine care produceau mai puțin decât consumau. Au existat însă și industrii profitabile și puternice care au fost puse pe chituci în mod inexplicabil după 1990. Mii de oameni au rămas fără locuri de muncă, contribuind la drama socială de la mijlocul anilor 90 și până la începutul anilor 2000, după ce mari fabrici care produceau bunuri de valoare, produse de export în cantiăți uriașe au fost privatizate și mai apoi efectiv mutate bucată cu bucată în alte țări. Un bun exemplu este industria zahărului din nordul Moldovei, una dintre cele mai performante din România, de pe urma căreia trăiau comunități întregi. Era vorba despre marea fabrică de la Bucecea, cea de la Ripiceni, dar și cea de la Trușești. Astăzi, din marile fabrici care produceau cantități uriașe pentru export au mai rămas, în cel mai bun caz, doar câteva ruine. 

Colosul de la Bucecea una dintre cele mai mari fabrici din Europa de Est

Una dintre cele mai performante fabrici, spun foștii săi angajați și directori, a fost fabrica de zahăr de la Bucecea, județul Botoșani. Fabrica a fost construită într-un an de zile. Din 1959 până în 1960. Era un adevărat colos, întins pe 34 de hectare, într-o zonă cu mare potențial agricol. Mai precis, Bucecea era renumită pentru plantațiile sale de sfeclă de zahăr, cele care puteau furniza constant materie primă fabricii. Ioan Sauciuc, fost muncitor în fabrica de la zahăr dar și unul dintre ultimii săi directori, spune că fabrica a fost construită în urma unui parteneriat România-Franța. Au fost aduse utilaje de cea mai bună calitate din Franța și Germania.

”Francezii au construit această fabrică de zahăr în 1959, dar prima producţie a fost în 1962. Din câte am auzit, fabrica a fost făcută pe un transport mare de vin de Cotnari în Franţa. Aşa ar fi fost înţelegerea. Aveau utilaje de foarte bună calitate. S-a turnat beton serios aici. Cu fundaţii de 10 metri adâncime. Totodată fabrica avea generatoare puternice, îşi producea singură energia electrică. Avea şi cazane pentru abur industrial, laboratoare, hale de producţie, turnuri, depozite”, a declarat Sauciuc, pentru „Adevărul”. Fabrica avea o capacitate uriașă de producție, aproximativ 200 tone de zahăr în 24 de ore. Un randament uriaș care-l depășea pe cel al fabricii din Luduș, cu același specific.  Iar zahărul era de cea mai bună calitate ”Era un zahăr foarte fin, fiindcă se folosea materie primă de cea mai bună calitate, iar utilajele erau de mare precizie, ducând la o rafinare excepţională. Se muncea aici, la Bucecea, după tehnologii bine puse la punct, reţete de multe ori păstrate la secret şi care dădea zahărului o calitate deosebită. Era cel mai fin şi bun zahăr din România comunistă”, adăuga Ioan Sauciuc. ”Era cea mai mare fabrică de zahăr din Europa de Est. Am muncit acolo și eram mândri că lucram într-un asemenea colos”, mărturisește un alt localnic.

”Mii de oameni trăiau din industria zahărului”

Construcția fabricii de zahăr de la Bucecea a modificat întreg peisajul economic și social al zonei. Localnicii erau încurajați să cultive cât mai multă sfeclă de zahăr pentru a putea oferi materie primă. Toate satele din jurul Bucecii au ajuns să depindă de această producție a zahărului. Se cultiva sfeclă de zahăr pe 10.000 de hectare, iar unori, când producția o cerea, era adusă sflecă de zahăr inclusiv din județul Suceava. De altfel, această materie primă de bună calitate, alături de precizia utilajelor, erau secretele zahărului de la Bucecea. ”Mii de oameni trăia din industria zahărului. Eram foarte tânăr în anii 80 când am început să lucrez acolo. Și tata tot acolo a fost angajat. În Bucecea nu exista familie în care măcar un membru să nu lucreze la fabrica de zahăr. Mai apoi erau toți agricultorii din satele învecinate care efectiv trăiau din sfeclă de zahăr. A fost cea mai bună perioadă pentru oamenii de aici. Și sflecla era foarte bună. Se lucra puternic din septembrie până în februarie, în trei schimburi, pentru că venea, în valuri, materia primă”, mărturisește un fost angajat al fabricii. 

O privatizare cu cântec, uriașa fabrică a ajuns în Cehia

Zahărul de la Bucecea era în mare parte exportat. Cu o producție uriașă, fabrica avea propria gară și linie ferată, de unde plecau garnituri întregi cu zahăr. Se făcea zahăr fin și zahăr cubic. Mare parte din zahăr lua calea Rusiei. Iar fabrica era foarte profitabilă, mărturisea Ioan Sauciuc. Ba chiar, la începutul anilor 90, a și fost retehnologizată cu echipamente noi, aduse să le înlocuiască pe cele cu uzură mare. Retehnologizarea a venit odată cu privatizarea. Privatizarea a însemnat însă, moartea colosului industrial de la Bucecea. Fabrica a fost numită ”Siretul” și a continuat să producă până în 1997. Mai multe firme apărute după privatizare, pe parcursul anilor 90, au dat lovitură după lovitură fabricii „Siretul” Bucecea.

Mai exact, comandau cantități uriașe de zahăr fără să mai plătească. Ultima lovitură a venit în 1997, când a fost livrat zahăr în valoare de 3.5 miliarde de lei vechi, fără ca respectiva firmă să achite și factura. ”Erau multe țepe după 1990 care efectiv au îngropat fabrica. Cereau marfă, tu dădeai că nu aveai ce face, dar rămâneai cu pierderi catastrofale. În 1990 erau 700 de milioane profit, după aceea s-a prăpădit totul”, mărturisea fostul director. Din cauza pierderilor catastrofale fabrica s-a prăbușit, iar finanțele au executat silit fabrica, fiind cumpărată ulterior de Interlink Energy din București. A fost imediat vândută la o altă firmă, Flori Mob. Fabrica era evaluată la 800.000 de euro, o bătaie de joc pentru un colos industrial bine echipat. În cele din urmă, fabrica a fost vândută bucată cu bucată, la fier vechi, în Cehia. A rămas doar un teren viran. Zona a fost cumpărată de Primăria Bucecea, care a făcut un parc industrial în zonă. 

Un imperiu nordic al zahărului

Fabrica de la Bucecea nu a fost singura facilitate industrială de producție a zahărului în județul Botoșani. La Ripiceni, pe malurile Prutului, a funcționt încă de la începutul secolului XX o alta fabrica, cunoscută după numele celui care a înființat-o. Mai precis, francezul Maurice Dupont, după o vizită pe malurile Prutului a descoperit acest bazin agricol, cu mână de muncă ieftină. După ce a concesionat teren, în 1904 a ridicat o fabrică de zahăr impresionantă. Avea trei corpuri de clădire, hale de producție și spații pentru depozitare. A fost dotată cu cele mai moderne utilaje ale vremii. Înainte de Primul Război Mondial, fabrica ajunge la apogeu având peste 700 de angajați permanenți și 1500 sezonieri. Ca și la Bucecea, avea cale ferată proprie și exporta zahăr tos, cubic și căpățâni. Avea o producție impresionantă de 750 de tone de zahăr în 24 de ore. Fabrica își schimbă proprietarul după drama Titanicului.

„În 1912, fiul lui Maurice Dupont pleca într-o călătorie cu Titanicul până în America. Nava se scufundă, după cum bine ştie toată lumea, iar unicul fiu al lui Dupont moare. Fără moştenitor, Maurice Dupont se retrage din afaceri şi vinde fabrica de la Ripiceni. I-a dat-o unui evreu, Iulius Iosipovici, contabil-şef la fabrică în acea perioadă. A dat-o cu un milion de lei“, mărturisea Dumitru Grigoraş, profesor de istorie la Ripiceni. Fabrica a rezistat cu succes până în 1945. După ce au venit rușii, fabrica a fost efectiv demontată și dusă în Uniunea Sovietică. O soartă tristă a avut și fabrica de zahăr de la Trușești, județul Botoșani. După privatizare a fost desfințată și vândută pe bucăți.