Confruntarea dintre puterea politică și puterea giganților tehnologici, dintre puterea publică și cea privată sau dintre democrație și capitalismul de supraveghere, cum ar spune Shoshana Zuboff, continuă, chiar dacă această confruntare s-a personalizat foarte mult în timpul Președinției Trump, creându-se impresia sau poate speranța că ea va înceta odată cu schimbarea titularului de la Casa Albă. O decizie recentă, previzibilă, de altfel, a Curții Supreme de Justiție arată că avem de-a face cu o problemă definitorie pentru perioada pe care o trăim și ale cărei reverberații se simt la nivelul lumii întregi.

Adoptăm noile tehnologii fără a avea răgazul de a ne adapta la ele

Pe 5 aprilie, Curtea Supremă a Statelor Unite a pus capăt unui proces care punea în discuție dreptul fostului Președinte al SUA de a bloca, pe contul său de Twitter, comentariile negative. Decizia unei curți de judecată inferioare era că, prin blocarea unor astfel de comentarii, fostul Președinte ar fi îngrădit dreptul la liberă exprimare al utilizatorilor blocați.  Donald Trump a făcut apel cât încă mai era Președinte, procesul a continuat, rezoluția Curții Supreme a venit după instalarea noii administrații, astfel încât judecata nu s-a mai produs pe fond. Potrivit deciziei Curții Supreme, obiectul judecății a dispărut, iar continuarea procesului nu mai are sens, întrucât Donald Trump nu mai este Președinte.

Decizia era, evident, previzibilă. Ce este spectaculos este faptul că noile infrastructuri de informare și comunicare, inserate aproape peste noapte în toate aspectele vieții noastre și ale societății în care trăim, încep să figureze din ce în ce mai des în mijlocul unor dispute juridice, fără ca doctrina juridică propriu-zisă să apuce să se adapteze mega-schimbărilor pe care le suferă ecosistemul informațional. Ce este libertatea de exprimare, cui se aplică, ce constituie spațiu public și ce constituie spațiu privat? Ce prevederi li se aplică platformelor digitale? Sunt acestea gazde neutre ale conținutului, motiv pentru care nu pot fi făcute responsabile pentru acesta?; sau, dimpotrivă, sunt precum orice alt editor de presă, deci li se aplică reglementările specifice unui editor de presă? Cui aparține conținutul, cine are dreptul să îl monetizeze și, mai ales, cui aparțin datele pe care le producem prin utilizare, prin comportamentul nostru explicit și implicit pe aceste platforme?

Sunt tot atâtea întrebări cărora actualele dezbateri nu le-au găsit decât o dezlegare parțială. Aceasta și ca urmare a ritmului amețitor în care se dezvoltă platformele digitale, ecosistemul informațional în ansamblul său. Tom Wheeler, unul dintre gânditorii de bază ai acestui câmp problematic, releva pătrunzător: „între momentul în care Graham Bell a descoperit telefonul și cel în care această invenție a pătruns în casele a 25% dintre americani, s-au scurs 45 de ani. Smartphone-ul a ajuns la acest nivel de penetrare în mai puțin de 7 ani. Traversăm o perioadă în care perioada de aclimatizare la schimbările produse de adoptarea unei noi tehnologii dispare pur și simplu”.

„Cel mai sever rechizitoriu la adresa platformelor digitale”

Partea încă și spectaculoasă a acestei decizii este dată de opinia separată a unuia dintre judecătorii Curții Supreme, Clarence Thomas. Deși este de acord că procesul a rămas fără obiect, judecătorul Thomas este de părere că situația creată nu poate fi expediată pur și simplu. Documentul în care acesta își expune argumentele oferă, după părerea mea, într-una dintre cele mai dure analize ale raportului dintre puterea politică și puterea tehnologică, subliniind, din capul locului, miezul problemei: „concentrarea, fără precedent, a puterii de a controla libera exprimare în mâinile câtorva actori privați”.

Citind documentul, mi-am adus aminte de reacția filosofului american John Dewey la cartea lui Walter Lippmann despre opinie publică, „cel mai sever rechizitoriu la adresa democrației pe care l-am citit vreodată”. S-ar putea spune, parafrazând, că avem de-a face cu „cel mai sever rechizitoriu la adresa platformelor digitale pe care l-am citit vreodată”.

Iată câteva pasaje-cheie care să justifice o astfel de caracterizare.

„Controlul exercitat [asupra accesului pe platformă – n.n.] de Donald Trump pălește, ca să folosesc un eufemism, în raport cu controlul exercitat de Twitter. Domnul Trump a blocat câteva persoane, limitându-le posibilitatea de a interacționa cu mesajele sale. Dar Twitter i-a interzis lui Trump nu numai să interacționeze cu câțiva utilizatori, ci i-a interzis în totalitate accesul pe platformă, restricționând, în felul acesta, posibilitatea tuturor utilizatorilor de Twitter de a interacționa cu mesajele sale. Potrivit reglementărilor interne, Twitter poate îndepărta de pe platformă orice persoană – inclusiv pe Președintele SUA – în orice moment, pentru orice motiv și chiar fără motiv”.

Mai mult, subliniază Clarence Thomas, ca urmare a faptului că avem de-a face cu un control „nestăpânit” („unbridled”) din partea unei entități private asupra contului de Twitter al fostului Președinte, este posibil ca situația nici măcar să nu cadă sub incidența Primului Amendament cu privire la libertatea de exprimare; întrucât acest amendament – un pilon al democrației americane și al democrațiilor liberale în general – se referă la controlul asupra libertății de exprimare exercitat de o entitate guvernamentală, de o entitate a statului. Deci, dacă problema aflată în dispută se referă la puterea – repet – considerată „nestăpânită”, „nestrunită”, a unei entități private, mai precis la „controlul concentrat asupra conținului online și asupra platformelor digitale”, atunci „o soluție parțială se regăsește în doctrinele care limitează dreptul unei entități private de a interzice/ de a restricționa accesul”. Cu alte cuvinte, judecătorul sugerează că infrastructurile informaționale digitale ar putea fi reglementate precum „serviciile poștale sau precum rețelele de transport sau de telecomunicații”.

Puterea unilaterală de a stabili cine pătrunde și cine nu în spațiul public

Disputa a pornit de la contul de Twitter al Președintelui Trump, dar este vorba despre faptul că giganții tehnologici exercită o „putere de monopol” asupra accesului în spațiul public, deci asupra discursului public/ social în general. Iată câteva exemple, semnalate deja de literatura de specialitate sau presa mainstream: „Google intermediază relația dintre utilizator și conținutul online în 90% dintre cazuri”; prin urmare, Google poate suprima accesul la un conținut prin manevrarea rezultatelor căutărilor, ascunderea unui rezultat al căutărilor, sau reponderarea indexărilor, lucruri pe care le poate face automat, prin reprogramarea algoritmilor sau manual, prin intervenții directe; Facebook și Twitter pot „îngusta” accesul la fluxurile informaționale cam prin aceleași mijloace. Iar prin faptul că este distribuitor pentru majoritatea cărților în format electronic și pentru aproape jumătate din cele tipărite, Amazon poate avea consecințe „cataclismice” asupra unui autor prin simplul fapt că ar interzice menționarea cărții în catalogul online.

Vă invit să citiți cu propria dumneavoastră minte acest „rechizitoriu” și să vă formați propria dumneavoastră interpretare. Și, mai ales, vă invit să urmărim împreună felul în care această conversație, aflată deocamdată la început, va evolua – în SUA, în Uniunea Europeană și în alte părți ale globului.